Editorial: Cea mai bună dintre lumile posibile

“În ziua de astăzi este apreciată non-valoarea.” “În vremurile de acum nimeni nu mai pune preţ pe sinceritate şi bunătate.” “În ziua de azi nimănui nu-i mai pasă de morală.”

Tai frigul ierburilor cu pasul, parcurgând orele unui nou decembrie, iar vorbele oamenilor dezamăgiţi mi se furişează, pe alături. Eu le las să treacă, privindu-le cu o oarecare curiozitate, ca pe nişte nevăstuici de ceaţă. Ele alunecă uşor, fâşâind de-a lungul clipelor, şi eu zâmbesc întoarsă spre mine însămi. Pentru că eu trăiesc, doamnelor şi domnilor, în cea mai bună dintre lumile posibile.

Tai frigul ierburilor lungi, pe care le privesc mirându-mă cât de bine seamănă cu bărbile unor pitici care locuiesc în lumea adâncurilor. Alături, câinele meu mă priveşte întrebător. Şi-atunci mă gândesc la oamenii cavernelor şi la spaimele lor în faţa marilor animale de pradă de odinioară, la vieţile lor care arareori depăşeau 20 de ani, mă gândesc la bordeiele ori casele sărăcăcioase în care locuiau anticii, înveliţi în câteva cârpe sărăcăcioase, îi văd întinzând prapuri de oaie, nu termopan, în spărturile ferestrelor, morţi de frig, de boli, de ignoranţă… Văd orgii, văd lipsă de moravuri atât la greci, cât şi la perşi sau la romani, văd cruzime în numele unor zei avizi de sânge şi de sacrificii. Nicăieri mai multă bunătate şi morală decât astăzi…

Îmi amintesc apoi de Evul Mediu, un timp în care îţi puteai pierde capul, la propriu, pentru simplul fapt că unul dintre puternicii zilei s-a trezit cu faţa la cearşaf, îmi amintesc de teroarea ciumei, de tot soiul de slăbiciuni ale trupului pentru care nu existau decât leacuri vrăjitoreşti, apoi prejudecăţile şi frica în faţa necunoscutului, care nu făceau altceva decât să sporească teama oamenilor, otrăvindu-le zilele. Mă gândesc la mizeria şi mirosurile fetide care umpleau, acum numai câteva sute de ani, marile capitale europene, în care astăzi conaţionalii mei merg să muncească pe bani buni şi unde, nu cu mult timp în urmă, fecalele se aruncau pe fereastră. Văd oraşele – fiecare câte o cloacă duhnind pestilenţial, focare de boli autodevorându-şi pe dinăuntru locuitorii murdari, pentru care accesul la apă curată era un lux de neînchipuit.

Mă gândesc la femei, la sute de milioane de femei, înaintaşele mele care au suferit de-a lungul istoriei pentru simplul fapt că se născuseră cu “handicapul” de-a fi cele firave, într-o lume în care forţa fizică prima în faţa oricărei alte puteri. Le văd în gineceu, la cratiţă, la doi metri în spatele bărbatului, oriunde altundeva numai acolo unde ar fi avut dreptul să se afle nu. Le văd acuzate de indecenţă atunci când au avut curajul să poarte pentru prima oară pantaloni ori străduindu-se să răzbată şi să-şi dovedească profesionalismul într-o lume a bărbaţilor, eliminate din competiţii şi scoase afară din universităţi, incapabile de a-şi exprima dreptul la vot, dreptul la cuvânt, dreptul la împlinire.

Mă gândesc nu mai departe de străbunicul meu, care-a ţinut “dieta” pumnului de prune verzi cu câte o felie de mămăligă rece, tăiată cu aţa, şi care-a îndurat umilinţa biciului pe spate pentru simplul amuzament al boierului vremii.

Lumea în care trăim, dragii mei, nu este perfectă. Vreme de 2.000 de ani înainte şi alţii 2.000 după Hristos, lumea în care trăim n-a avut nicio singură zi de pace. Permanent, zi de zi, undeva pe această planetă s-a purtat un război. În numele lăcomiei, pe de o parte, în numele dreptăţii, pe de alta. Lumea în care trăiesc este (încă) una coruptă. Oamenii încă trebuie să facă gestul umilitor al şpăgii în instituţii create să ne deservească şi a căror existenţă o susţinem chiar noi, din buzunar. Da, oamenii mint, oamenii sunt prefăcuţi şi, uneori, sunt răi. Uneori. Unii. Uneori, unii oameni se pot schimba în bine. Totuşi, prima fiinţă pe care-o putem transforma este cea care ne e cea mai aproape, cea mai la îndemână. De fapt, noi înşine.

Dorinţa de a schimba lumea întreagă este o boală a începătorilor în drumul către lumină. E nevoie de înţelepciune ca să poţi înţelege lucrurile în profunzimea lor. Şi întotdeauna, dar întotdeauna ai nevoie de cel puţin două puncte de vedere.

Şi, dacă stai mai bine să te gândeşti, s-ar putea să constaţi că se apropie seara când vei cânta colinde cu prietenii, Moş Crăciun va trece pe la fereastra inimii tale de copil, şi-o să ningă cu fulgi mari, iar tu vei privi cum cade zăpada, dincolo de pădure…

Şi-o să ştii, fără urmă de îndoială, într-un decembrie friguros, printre nevăstuicile gândului şi aripile iernii de ceaţă, că trăieşti în cea mai bună dintre lumile posibile!