Mircea Nistor, profesorul vizionar al Hunedoarei (interviu)

Profesor de peste 30 de ani, face voluntariat de o viaţă pentru şi cu elevii hunedoreni. Crede că printre copiii abia născuţi sunt unii care nu vor muri niciodată, graţie avansului tehnic incredibil. În schimb, i-a “virusat” aşa de tare pe copii cu pasiunea pentru ştiinţe, încât a ajuns, el însuşi, să le interzică să mai vină în unele dintre zilele lor libere în atelierul Colegiului Naţional de Informatică “Traian Lalescu” din Hunedoara. Avea nevoie de timp să-şi pună în ordine zecile de mii de piese pe care le-a adunat ca material didactic. Pe multe dintre ele le-a recuperat din gunoaie, la propriu. Şi din ele i-a învăţat pe elevi să construiască braţe robotice, perne pe aer, mini-rachete, table inteligente, telescoape cu telecomandă, ba le-a mai arătat şi cum să scoată aur din deşeuri numai bune de aruncat.

Acum, profesorul Mircea Nistor, celebrat în urmă cu câteva zile de hunedoreni în cadrul Campaniei “Premianţii fără premii”, şi-a făcut timp pentru a acorda un interviu săptămânalului REPLICA:

În liceu aţi decis să studiaţi fizica. De ce aţi ales, pentru anii de facultate, Institutul Naţional de la Măgurele?

Elev fiind, mi-a plăcut foarte mult fizica şi voiam să o fac în cel mai promiţător loc din România, acolo unde era şi reactorul nuclear şi unde, acum, se construieşte cel mai puternic laser din lume. Când va fi gata, va depăşi cu mult, de sute de ori, toată puterea tuturor centralelor electrice din lume! Îl construieşte Uniunea Europeană la noi în ţară şi… e un lucru frumos! Dacă acum aş fi, din nou, elev şi ar trebui să optez, probabil aş merge să studiez fizica tot la Măgurele.

Care era situaţia învăţământului universitar în perioada studenţiei dumneavoastră?

În 1975, Centrul Naţional de Fizică a fost foarte bine dotat cu echipament american; a fost o iniţiativă de partid, la nivel central. Dar când m-am dus eu, în 1980, deja majoritatea echipamentelor erau dezafectate, pentru că nimeni nu mai alocase bani pentru întreţinerea lor. De pildă, o masă cu pernă de aer, care pe vremea aia era o minunăţie, nu am putut-o folosi, pentru că nimeni nu mai era interesat de ea. Aşa am ajuns să lucrăm pe material didactic din anii ‘40-‘50! Pentru mine a fost o dezamăgire. Reactorul, care era un element de atracţie, l-am vizitat o singură dată, iar atunci a fost o simplă vizită protocolară, ca atunci când duci copiii în excursie, undeva. Reactorul era un obiectiv strategic, super-păzit, aşa că nu am fost lăsaţi să lucrăm acolo.

Sunteţi cunoscut în Hunedoara drept profesorul care şi-a sprjinit elevii în realizarea de proiecte inovatoare care i-au uimit până şi pe americanii de la Stanford. Cum s-a întâmplat că dezamăgirea din studenţie nu v-a oprit? Cum de nu aţi fugit din ţară? În vestul Europei sau peste Ocean aţi fi putut avea o carieră extraordinară în cercetare…

Au fost şi lucruri bune în facultate! Am întâlnit şi oameni extraordinari acolo! De pildă, profesorul meu de fizica moleculei, cu care şi astăzi colaborez, Mircea Rusu, care este pensionar de o vreme. În anul patru, când eu l-am cunoscut, el a fost cel care m-a “extras” din această mare dezamăgire care mă cuprinsese şi a reuşit să-mi remonteze interesul pentru meseria de dascăl. Pentru că, la început, alternam între meseria de dascăl şi cercetare. De ce nu am fugit? Pentru că este o datorie de sânge să fac lucrurile să fie mai bune aici. Mi se pare un gest laş ca, dacă aici nu este bine, să te duci într-un alt loc în care e mai bine, după ce nişte oameni au investit bani şi timp în tine, pentru ca tu să termini un liceu sau o facultate. Pe de altă parte, este de înţeles, din cauza constrângerilor şi a mizeriilor de la noi, însă pentru mine plecarea nu a fost o opţiune. Şi, văd că nici pentru băieţii mei. Şi ei spun că sunt şi aici suficiente lucruri interesante de făcut.

Totuşi, dacă aţi fi un tânăr absolvent, acum aţi avea posibilitatea să studiaţi fizica şi peste graniţe. De ce nu v-ar tenta acest lucru?

Ca elev, tentaţia este foarte mare, pentru că, într-adevăr, sunt multe lucruri mai favorabile într-un centru universitar cu prestigiu. Noi am rămas în urmă la capitolul ăsta şi nu mai pregătim demult specialişti de vârf, din cauza dificultăţilor de ordin social şi finaciar. Ca viitor student, poate m-aş gândi să studiez într-un loc cu mai multe posibilităţi pentru o carieră ulterioară, chiar dacă asta ar însemna şi revenirea, după un timp, în ţară. Mulţi oameni trăiesc cu ideea că avem un învăţământ extrem de performant, dar testele internaţionale pentru învăţământul preuniversitar (PISA, spre exemplu) ne plasează în coada clasamentului european. În ceea ce priveşte învăţământul universitar, niciuna dintre universităţile noastre nu este în Top 500! Adică suntem la foarte mare distanţă de centre universitare cu tradiţie, de la Varşovia înspre vest.

Sunt şcolile europene comparabile cu universităţile arhicunoscute din Statele Unite ale Americii, considerate vârf de lance în domeniul inovaţiei?

Puţină lume ştie, există foarte multă activitate ştiinţifică de performanţă chiar şi în Europa. O echipă din Polonia a pus la punct prima memorie cuantică pentru viitoarele calculatoare cuantice. Ce e cu memoria asta cuantică… imaginaţi-vă o carte în care, în locul primei litere, nu este doar acea primă literă, ci tot alfabetul. Într-o carte cuantică sunt absolut toate cărţile POSIBILE din istorie. Ei, un calculator cuantic este capabil să analizeze şi să rezolve într-o singură clipă orice problemă, încercând DEODATĂ toate variantele posibile! Deja sau construit şi vândut două calculatoare cuantice. E drept, sunt încă în perioada lor de copilărie, nu sunt încă pur cuantice. Nu întâmplător, primul exemplar a fost cumpărat de Lockheed Martin, celebrul creator de avioane invizibile, iar cel de-al doilea exemplar a fost cumpărat de Google, în colaborare cu NASA. Nu se ştie, deocamdată, ce fac deţinătorii lor cu aceste calculatoare, dar cert este că apariţia calculatorului cuantic este, în sine, o revoluţie mai mare decât apariţia calculatorului însuşi.

Cum arată calculatorul cuantic?

Calculatorul cuantic este foarte deosebit de calculatoarele tradiţionale: este un cub negru cu latura de trei metri, înăuntru e loc gol în care se intră printr-o uşă, iar acolo veţi găsi foarte multe conducte de răcit. De fapt, calculatorul cuantic este ca un frigider uriaş! Procesele cuantice sunt foarte gingaşe şi, ca să poată fi utilizate, trebuie să nu depăşească zero absolut decât cu o miime de grad. Deci temperatura este minus 273,49 grade, iar în centru tronează calculatorul cuantic, care este cât unghia degetului mic al unui om. Nu are decât 128 de biţi cuantici, dar este capabil să simuleze toate stările posibile ale unei bucăţi bune din univers!

Care este nemulţumirea dumneavoastră, ca profesor, domnule Mircea Nistor? Dar ca om?

Faptul că ne este din ce în ce mai greu să-i determinăm pe copii să îndrăgească şi să-şi facă o pasiune din ştiinţă şi tehnologie. Sunt mult mai atraşi de cariere viitoare mai facile, mergând până acolo încât să accepte să facă muncă mai puţin calificată într-o ţară străină. Mulţi au “visul” ăsta simplu. Visul… între ghilimele, pentru că e o lipsă de vis… Şi îmi mai pare rău că nu mai am vreo două-trei vieţi la dispoziţie, pentru a trăi mai mult din schimbările incredibile care vor avea loc, graţie tehnologiei, în anii care vor urma.

Să ne întoarcem în copilăria dumneavoastră. Pe ce stradă din Hunedoara aţi crescut, cum era băieţelul Mircea Nistor, care erau preocupările lui?

Pe strada Buituri, lângă Fabrica de încălţăminte. Sunt singur la părinţi şi am suferit ani în şir, pentru că îmi doream un companion. Copil fiind, ştiam foarte puţine despre ce se întâmplă în lume. Totul se reducea la 10 minute din Teleenciclopedia de sâmbătă seara, nişte emisiuni de genul “Mai aveţi o întrebare”, care a şi dispărut repede, pentru că nu a convenit, şi două reviste: “Ştiinţă şi tehnică” şi “Technion”. Librăriile ofereau cărţi la preţuri foarte convenabile, dar era o literatură pentru copii. Era o colecţie celebră, “Ştiinţa pentru toţi”, costa un leu, iar eu renunţam la gogoaşa tradiţională din pauză pentru o astfel de cărticică, foarte săracă în informaţii, după cum am realizat – de altfel – câţiva ani mai târziu.

Cum decurgea o zi din viaţa elevului de odinioară, Mircea Nistor?

Treceam cu inima strânsă pe lângă chioşcul de ziare, aşteptând să apară revistele mele de ştiinţă şi tehnică, pentru mine o mare bucurie! Mergeam acasă, îmi făceam rapid temele la materiile care nu mă interesau şi… îmi încropisem un mic atelier. Pe atunci piesele erau exorbitante, ca preţ: un singur tranzistor era 70 de lei, aproape plata pentru o zi a tatălui meu, pe când acum un tranzistor mult mai performant costă doar 5 bani! Ei, acolo, în atelierul meu, mă simţeam foarte bine şi l-am folosit chiar şi în vacanţele universitare. Generaţia de astăzi are acces la microcontrolere, lasere… lucruri despre care noi nici nu ştiam că există (!), dar, din păcate, nu le exploatează cum ar trebui. Mereu le spun copiilor: mergeţi către ştiinţă! Aţi putea fi generaţia oamenilor care vor trăi veşnic!

Sunteţi bunic de numai două săptămâni. Credeţi că nepoţelul dumneavoastră va face, cu adevărat, parte din generaţia oamenilor care nu vor muri sau asta e o simplă metaforă?

Nu, nu e o metaforă! Gândiţi-vă că chiar astăzi spitalele mari ale lumii dispun de imprimante 3D care pot “printa” ţesuturi! În deceniile care vor urma “tipărirea” de organe noi, funcţionale, pornind de la celulele stem, va deveni o banalitate. Însă depinde numai de copii dacă vor profita de această deschidere uriaşă pe care o oferă tehnologia de ultimă oră! Din păcate, ştiinţa e la concurenţă cu domeniile facile: filme, muzică, filmuleţe în care vezi cât de fraieri sunt unii oameni… şi râzi copios… Toate acestea fac dificil accesul către adevărata cunoaştere.

O aveţi alături, încă din anii de liceu, iată, de aproape 40 de ani, pe soţia dumneavoastră, Luminiţa Nistor, şi ea profesoară foarte apreciată, de chimie. Care e povestea dumneavoastră şi care e secretul acestui succes, atât pe plan profesional, cât şi personal? Căsnicia reuşită e o întâmplare fericită sau se lucrează clipă de clipă?

Noi am reuşit graţie preocupărilor comune. În anii de studenţie, dezamăgit de ceea ce se întâmpla în facultate, am descoperit amândoi, la bibliotecile americană şi franceză, filmele de artă, ne-am căsătorit destul de repede şi… la scurt timp a apărut Mircea, băiatul nostru cel mare! Nu a fost uşor, dar noi aveam un entuziasm nebun! Nicio clipă nu ne-am gândit că nu vom reuşi. Eram studenţi, am locuit toţi trei într-o cameră, apoi împreună cu colegii noştri, familia Hărău – care aveau şi ei o fetiţă – într-un apartament comun, fiecare familie având o singură cameră. Studiam şi spălam scutece, dar o făceam cu atâta entuziasm!…

Care a fost cel mai dificil moment din viaţa dumneavoastră?

Eram în seara de 24 decembrie ‘89 şi, în loc să mergem la colindat, am fost trimişi cu arma în mână să apărăm orfanii de la Casa Copilului. Am stat acolo toată noaptea, ca să protejăm copiii aceia vulnerabili, printre focuri de armă, iar dimineaţa, când m-am uitat la clădire, am văzut că pereţii erau ciuruiţi. Cred că am dezvoltat şi un şoc post-traumatic, pentru că ulterior nici nu am mai putut să văd arme vreo două luni… De altfel, mi-e ruşine de ceea ce s-a întâmplat în ziua următoare, în 25 decembrie 1989…

Dacă ar fi să vă creionaţi un autoportret, care credeţi că ar fi cei trei termeni care v-ar defini?

Mult prea optimist. Lumea încă nu e pregătită pentru atât de mult optimism. Încă entuziast, însă şi pesimist (râde).

Care este poziţia dumneavoastră, ca om de ştiinţă, faţă de poezie? Dar faţă de legile karmice? Există, pe lume, un echilibru între bine şi rău?

Un fizician vă va spune că nu există legea compensaţiei. Natura nu ţine minte răul, însă există legile cauză-efect. Dacă vei tăia toate pădurile şi vei distruge planeta, îţi vei face ţie rău. De asta, este bine să fim responsabili, să nu cumva să călcăm pe un alt suflet. Nu fac rău, pentru că dacă fac rău, mă simt rău. E şi puţin egoism în altruismul ăsta (zâmbeşte). Cât priveşte poezia, din păcate, nu am timpul s-o gust pe de-a-ntregul. Pe de altă parte, multă din poezia de astăzi e făcută fără harul necesar. Prea la metru. Prea la cantitate. Se publică mult şi poate că nu e un lucru rău: din mult, se poate cerne puţin. Adevărata poezie nu este doar împletirea unor cuvinte, ci o regăseşti în fizică, în matematică, în ştiinţe. Lumea, Universul micro şi macro, atât cât îl ştim şi-l intuim, în dedesubturile lui, e mai impresionant poetic decât îşi poate omul imagina! De fapt, Lumea este deasupra a ceea ce-şi poate imagina un om! Iar asta, nu-i aşa, e cea mai pură poezie!