După succesul naţional al proiectului Casa Vulcanilor, implementat de Asociaţia “Drag de Haţeg”, grupul Voluntarii pentru Geoparc şi organizaţia SENS HD au în plan, pentru anul 2015, un proiect tot atât de ambiţios: 50 de poveşti ale locului şi un punct de vizitare unic în România, un spaţiu educaţional pentru copii şi tineri de orice vârstă, dar şi un centru de păstrare şi conservare a minunatelor legende din Ţara Haţegului.
Casa Legendelor Haţegane va fi amenajată în clădirea-foişor din Parcul de Agrement al satului General Berthelot
“Proiectul a fost demarat cu sprijinul tinerilor de la Voluntariat Geoparc Haţeg şi împreună cu Primăria Comunei General Berthelot, Asociaţia Drag de Haţeg şi Geoparcul Dinozaurilor Ţara Haţegului. Este vorba despre proiect de conservare culturală, interpretare turistică şi educaţie nonformală care îşi propune să spună, într-o formă spectaculoasă, poveştile locului, fiind un punct de vizitare unic în ţară, un spaţiu educaţional pentru copii şi tineri de orice vârstă şi, nu în ultimul rând, un centru de păstrare şi conservare a poveştilor din Ţara Haţegului”, explică Dacian Muntean, preşedintele Societăţii de Educaţie Nonformală şi Socială (SENS).
Casa Legendelor Haţegane va fi amenajată în clădirea-foişor din Parcul de Agrement al satului General Berthelot.
Ea va cuprinde, potrivit directorului de programe, Laura Vesa, o expoziţie care va prezenta zece legende haţegane, printr-o îmbinare creativă de obiecte caracteristice legendelor şi panouri explicative, iar la exterior, în spaţiul din apropiere (zona verde când este vreme bună şi terasele acoperite când sunt condiţii meteo nefavorabile), vor fi organizate ateliere educaţionale cu tematică cultural-istorică şi ştiinţifică, prin metode educaţionale nonformale.
Legendele haţegane vor fi reunite într-o carte
“De asemenea, până la deschiderea sezonului turistic de vară din 2015 intenţionăm să publicăm şi o carte a legendelor haţegane, cu toate legendele şi poveştile culese de Voluntarii pentru Geoparc, din satele Ţării Haţegului”, adaugă Laura Vesa. Inedit la Casa Legendelor Haţegane este faptul că proiectul este o iniţiativă locală, care se bazează exclusiv pe munca voluntarilor, pe spaţiul şi infrastructura oferite de Primăria General Berthelot şi pe fonduri din donaţii şi sponsorizări. Proiectul nu este finanţat din fonduri publice sau granturi private. Orice persoană sau companie care va sprijini acest proiect, prin donaţii pe www.tara.hategului.ro, va beneficia de publicitate în toate materialele promoţionale care vor fi tipărite în cadrul proiectului, dar şi în mediul online (inclusiv pe Facebook). Redăm pentru dumneavoastră câteva dintre cele mai interesante poveşti pe care le veţi putea afla dacă veţi vizita Casa Legendelor Haţegane, site-ul: www.tara.hategului.ro şi pagina de Facebook: Ţara Haţegului – Unde legendele trăiesc.
Casa Legendelor Haţegane
Legenda baronului-tâlhar Faţă Neagră
Baronul Haţeghi, supranumit “Faţă Neagră” era spaima comitatului Hunedoarei la mijlocul anilor 1800. Cel puţin aşa scria, acum mai bine de un secol, Jókai Mór – unul dintre cei mai importanţi romancieri maghiari. Se spunea despre Faţă Neagră că era un tâlhar foarte abil, de viţă nobilă, foarte frumos şi cu trecere la femei, puternic şi îndrăzneţ, care se masca şi jefuia caleştile nobililor, furând bijuteriile doamnelor şi arginţii domnilor. Se mai povestea că, împreună cu o ceată de tâlhari, aţinea calea convoaielor cu aur care mergeau la Viena şi fura tot aurul, pe care mai apoi îl turna, într-o topitorie aflată undeva într-o peşteră, scoţând monedele pe care le dorea, fără nicio deosebire de cele imperiale. Legenda spune că acest nelegiuit mascat ar fi fost una şi aceeaşi persoană cu Baronul Ladislau Nopcsa, comitele suprem al Comitatului Hunedoara, stăpânul domeniului şi al conacului de la Fărcădin, actualul sat General Berthelot, acolo unde localnicii încă mai ştiu locurile din râpe unde se deschideau pe vremuri tuneluri şi pe unde spuneau bătrânii că ar fi fost rutele secrete ale celebrului Faţă Neagră.
De unde vine numele de “Haţeg”
Se spune că demult, pe vremea când împăratul austriac stăpânea peste ţinuturile Transilvaniei, în Ţara Haţegului se găseau sumedenie de animale felurite, iar împăratului şi Curţii Împărăteşti le plăcea să vâneze prin desişurile şi pădurile de aici. Cerbi, mistreţi, zimbri şi urşi erau mânaţi de gonaci spre arcurile vânătorilor. În limba Imperiului, acest fel de a vâna se numea “Hatz”, adică vânătoare cu câini gonaci, iar vânătorul se chema Jäger. De la aceste două cuvinte alăturate a ajuns Ţara Haţegului să se cheme Hatzjäger Land, care în limba noastră sună aşa: Haţiegăr Land. Peste ani, “Haţiegăr” a devenit “Haţieg” şi apoi “Haţeg”, iar cuvântul “Land” s-a tradus, pur şi simplu, în “Ţară”… Ţara Haţegului, adică Ţara Vânătorilor.
Cum a apărut Muntele Retezat
Demult, demult de tot, pe vremea când munţii se băteau în capete şi balaurii stăpâneau văzduhurile, împărăţea în Ţara Haţegului Alb-Împărat. Şi avea Alb-Împărat o mândreţe de fată! Era aşa de frumoasă domniţa, că i se dusese vestea peste nouă mări si nouă ţări… Bune ar fi fost toate la curte dacă prin ţinuturile împărăţiei n-ar fi vieţuit o dihanie cum n-o mai văzut până atunci niciun pământean. Era dihania asta un balaur năpraznic care numai de blestemăţii se ţinea câtu-i ziulica de mare. Ba nici noaptea n-avea odihnă, că aşa sunt balaurii, mai mult în negură îşi fac de cap. Iar balaurul nostru, la fiecare miez de noapte, înghiţea câte o codană de fată… O pus atuncea împăratul strajă împătrită pe lângă domniţă, că înfricoşată teamă i se mai făcuse ca să nu-i piardă şi lui, balaurul, fata… Şi pentru ca străjile să vadă bine, iar muntele să nu le mai stea pavăză în faţa ochilor atunci când jivina ar fi chitit să mai pornească de dincolo de creste, o luat împăratul paloşul cel năzdrăvan, moştenit de la tătâne-su, Roş-Împărat. O prins el paloşul cu amândouă mâinile, l-o învârtit aprig pe mai sus de cap şi, izbind năpraznic, o retezat împăratul momâia vârfului. De-atunce îi zice muntelui Retezatu’, de când l-o scurtat cu sabia Alb-Împărat. (după E. Iliescu)
Legenda curajoasei domniţe Ileana din Cetatea Colţ
În vremi îndepărtate, când în Ţara Românească domnea Mircea Bătrânul, în Ţara Haţegului trăiau, în Cetatea Colţului, cneazul Nicolae şi iubita lui soţie, Ileana. În timpul unei invazii a tătarilor, care a avut loc asupra satelor din Ţara Haţegului, cneazul Nicolae a fost luat prizonier şi dus în robie pe tărâmuri îndepărtate.
În acelaşi timp şi Ţara Românească era greu încercată de atacurile turcilor. Domnul Mircea trimise vorbă la bunul său prieten din Cetatea Colţ, cu rugăminte de a-i da ajutor neîntârziat. Frumoasa domniţă Ileana, care vărsa lacrimi amare după cneazul căzut în robie, ştiind prietenia şi preţuirea dintre cei doi mari conducători, nu stătu pe gânduri, ci îşi încinse sabia, strânse oştile de arcaşi haţegani şi porni de îndată să treacă munţii pentru a-l ajuta pe viteazul voievod muntean.
De mare folos i-au fost lui Mircea în luptă neînfricaţii haţegani şi cu părere de rău se despărţi Mircea de Ileana, ştiind că nu poate face nimic pentru a-l salva pe cneaz din robia tătarilor.
Ileana se întoarse în Cetatea Colţ şi spera zi şi noapte că-şi va vedea în zare, venind, iubitul soţ. Într-o noapte acesta i-a apărut în vis şi i-a spus că va fi eliberat, când ea va toarce atâta fir de aur cât să ajungă până la el. Şi Ileana, aşezându-se în foişorul cetăţii cel atârnat pe marginea stâncii, începu să toarcă, până ce trecu de miezul nopţii. Şi ce să vadă? Tortul, ce l-a tors după miez de noapte, era din fire de aur şi dacă torcea oricând după miezul nopţii, se alegea tot cu fire de aur. Aşa torcea ea noapte de noapte, când odată, înspre cântători, cine-i prinse fusul, ce sfârâia în josul foişorului? Era cneazul, care în momentul în care firele de aur au fost atât de lungi cât să ajungă la locul în care era el prins, i-au pocnit lanţurile de pe trup şi el a putut să alerge acasă, în braţele ei iubitoare. (o legendă după Octavian Floca – “Ghidul judeţului Hunedoara” şi Dumitru Almaş – “Legende istorice”)
Legenda căpitanilor de arcaşi din Râu de Mori
Demult, când ungurii veniţi din răsăritul îndepărtat au ocupat pământurile stăpânite înainte de huni şi înaintea lor de către romani şi daci, oamenii Ţării Haţegului, aprigi şi viteji în luptă, au câştigat, prin faptele lor de arme, respectul şi cinstirea căpeteniilor ungureşti. Luptând în armată ei au primit şi grade militare, unul dintre ele fiind cel de Kende sau Căpitan de arcaşi. Aşa s-a întâmplat şi cu unul dintre cnezii de Râu de Mori, care conducea trupele de vânători arcaşi din Ţara Haţegului. După el, şi unii dintre urmaşii săi au devenit “Kende” sau erau recunoscuţi de oameni drept “Kende de Malomwiz”, însemnând Căpitan al arcaşilor din Râu de Mori. Cei mai vestiţi dintre Căpitanii de arcaşi au fost cei şase care au avut onoarea de a fi cei mai apropiaţi sfetnici şi gărzi personale ale lui Iancu de Hunedoara: Căpitanul şi fratele său Ioan Căpitanul de Râu de Mori, împreună cu cei patru feciori ai săi – Laţcu, Mihai, Nicolae şi Ioan Căpitănaşul. În toate bătăliile lui Iancu, căpitanii au fost lângă el, au sângerat şi l-au apărat de orice duşman, iar la final i-au stat la căpătâi, în cortul de la Zemun unde a fost răpus de ciumă. Atât de mult îi aprecia Iancu, încât, în bătălia de la Zlatiţa, chiar i-a desemnat pe Căpitani cu paza regelui Vladislav Iagello, iar aceştia, conform documentelor, “au stat nedespărţiţi în apropierea lui şi, cu vărsarea propriului lor sânge, au făcut fapte vitejeşti mai minunate decât se poate închipui.” (după V. Motogna – “Familia nobilă Cînde în documentele veacului al XIV-XIV-lea”)
