Camelia Iakab, “inima” orchestrelor hunedorene

Este una dintre cele mai apreciate profesoare de muzică din Hunedoara, iubită de copii şi public deopotrivă. A fost unul dintre motoarele cvartetului “Cuore”, a înfiinţat o orchestră pentru copii, iar mai nou, alături de câţiva colegi inimoşi, a pus bazele unei orchestre profesioniste, care promite hunedorenilor că îi va încânta în anii care vor urma.  Primul concert al orchestrei “Camerata HD” avut loc în urmă cu numai câteva zile, la Casa de Cultură din Hunedoara.

Camelia Iakab are în spate 30 de ani de când îi învaţă pe copiii hunedorenilor “secretele” violoncelului, iar zeci dintre elevii ei au obţinut premii la concursurile şi olimpiadele naţionale

Orchestra, alcătuită din profesori şi elevi de la Liceul de Muzică şi Arte “Sigismund Toduţă” din Deva şi de la Şcoala de Muzică din Hunedoara, studenţi la Conservator şi foşti elevi, acum stabiliţi în străinătate, care au venit să cânte pentru hunedoreni, a ridicat sala în picioare cu valsurile, polcile şi colindele de Crăciun interpretate, sub bagheta dirijorului Radu Stan. Profesoara de violoncel Camelia Iakab, “inima” acestei activităţi culturale în municipiul Hunedoara, insistă mereu, cu modestie, că meritul este şi al colegilor, însă în cele din urmă a acceptat să acorde un interviu săptămânalului REPLICA.

Cum a ajuns Camelia, fetiţa de odinioară, să “se facă” profesoară de violoncel?

Nu a fost chiar hotărârea mea. Spre muzică am fost îndrumată de doamna mea învăţătoare, doamna Roateş. Ea a constatat că am voce şi un simţ ritmic foarte dezvoltat, iar din clasa întâi am venit la Şcoala de Muzică. După ce am început cu un pic de vioară, am trecut la violoncel. Dintotdeauna mi s-a părut că violoncelul seamănă foarte bine cu o voce umană, de femeie, o voce foarte caldă. Prin anii ‘75-‘76, după orele de teorie, ţin minte că, de la patru la şase după amiaza, plecam în grup spre Teatru, unde venea domnul dirijor Emil Simon cu orchestra Filarmonicii din Cluj şi eram toţi înnebuniţi că învăţasem despre rolul fiecărui instrument într-o orchestră simfonică, despre o armonizare care se întâmplă, ştiam teoretic, dar acum aveam ocazia să şi ascultăm!

Probabil că aţi continuat, cum era firesc, cu liceul de muzică…

Eu intenţionam să merg la Liceul de Muzică din Deva, dar exact în luna iunie, în ‘77, a fost desfiinţat printr-un ordin venit de la Bucureşti, aşa că automat a trebuit să ne îndreptăm spre alte licee. Rămăseseră numai cinci pe ţară: la Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara şi Craiova. Şi la Conservator îmi amintesc că erau doar două-trei locuri pe an la instrumente: la vioară – trei locuri, la violoncel – două locuri. Iar facultăţile erau doar patru: Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Timişoara. Altele nu mai existau! Eu dădusem deja admitere, dar examenul nu mai era valabil, aşa că a trebuit reluat. O vecină de-a mea avea o soră în Craiova, iar ea s-a oferit să mă cazeze şi a fost pentru mine şi pentru familia mea, în care mai erau încă trei fraţi, un ajutor nesperat. A fost foarte greu, pentru că era o perioadă în care nu găseai nimic! Se dădea câte o jumătate de pâine pe cartelă şi a fost teribil pentru părinţii mei să mă ţină la liceu la Craiova şi să îi întreţină şi pe fraţii mei, rămaşi acasă, într-o perioadă când abia făceai rost de o porţie de mâncare.

Cum vă amintiţi perioada anilor petrecuţi la Craiova?

Hunedorenii au fost încântaţi de primul concert al orchestrei Camerata HD,
care a fost oferit gratuit iubitorilor de muzică de cei 25 de interpreţi inimoşi

Foarte frumoasă! Am avut ocazia să întâlnesc o doamnă profesoară minunată, Georgeta Cojocaru, proaspătă absolventă a Conservatorului din Iaşi, colabora şi cu Filarmonica din Craiova şi era o instrumentistă deosebită! Ea mi-a insuflat această sensibilitate şi m-a ajutat să scap de inhibiţiile adolescentine. Am avut ocazia să cânt alături de ea în Filarmonică, la pupitru. Acum eu am ajuns să cânt la pupitru cu eleva mea, iar rolurile s-au inversat. În momentul când simt că ceva iese aşa cum trebuie mă uit la ea, zâmbim amândouă şi eu aprob din ochi, pentru că îmi dau seama că la fel făcea profesoara mea cu mine. Din priviri “vorbeam”! Cel mai frumos moment a fost când am cântat, solistă, pe scena Filarmonicii din Craiova. Am avut emoţii foarte mari, dar învăţasem să le gestionez şi să rămân în echilibru. Profesoara mea era în public şi… a fost fericită (îi dau lacrimile)! Iar eu am fost în extaz: asta dorise de la mine şi asta i-am oferit!

Ulterior v-aţi întors la Şcoala de Muzică de la Hunedoara, în calitate de profesoară. De ce aţi luat această decizie?

Eu aş fi vrut să merg la Conservator la Bucureşti, însă fiind locuri atât de puţine am intrat pe lista de aşteptare şi mi s-a spus că se poate, dar peste trei-patru ani. M-am gândit să plec prin Agenţia Aria în străinătate, însă, din cauza că o verişoară plecase deja, nu s-a mai putut. A fost momentul în care la Şcoala de Muzică din Hunedoara s-a eliberat un loc, după ce profesoara mea a plecat cu soţul în Germania, iar eu am decis să mă întorc ca profesor suplinitor chiar la şcoala la care învăţasem. Nu era ceea ce mi-am dorit, dar mă gândeam că, oricum, voi merge până la urmă la Conservator. De fapt, eu acceptasem să vin acasă pentru a fi mai aproape de părinţi, care, deşi au avut patru copii, au fost întotdeauna foarte protectori. Aici l-am regăsit pe soţul meu, care făcuse şi el Şcoala de Muzică, dar era cu aproape şase ani mai mare. Pe când studiam noi muzica la Hunedoara, sediul Şcolii de Muzică era în clădirea în care astăzi sunt Forţele de Muncă (Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă – n.r.). Jos era Crama, iar noi studiam la etaj. El terminase deja Conservatorul la Cluj şi era profesor de vioară. Cinci ani mai târziu ne-am căsătorit.

Aveţi un băiat care a făcut şi el Şcoala de Muzică… Face, şi el, performanţă în domeniu?

Da, avem un băiat student în anul al treilea la Universitatea de Artă din Cluj, la Foto-Video – Procesarea Computerizată a Imaginii. A făcut opt ani de pian la Şcoala de Muzică, la liceu a studiat arhitectura, iar acum s-a îndreptat spre un al treilea domeniu. El este genul curios tot timpul să încerce să facă ceva nou. Totuşi, când vine acasă îşi lasă bagajul, deschide capacul şi se aşează la pian. Atunci cântă de plăcere, doar pentru el.

Ce se întâmplă când vine un părinte cu copilul la Şcoala de Muzică? Care este procedura de selecţie?

Noi organizăm în primele zile din luna septembrie a fiecărui an nişte cursuri de pregătire, până în ziua examenului de admitere, care este, de obicei, în 12-13 septembrie. E un examen de aptitudini muzicale. Copilul nu cunoaşte instrumentul, dar trebuie să aibă ureche muzicală: în momentul în care tu îmi cânţi cu guriţa un cântecel şi eu văd că îţi păstrezi linia melodică şi nu falsezi, dacă îţi bat un ritm, tu trebuie să-l memorezi şi să-l duci exact în aceleaşi bătăi.

Este vreun lucru care vă deranjează vizavi de sistemul educaţional românesc?

Această senzaţie că, lucrând cu un singur elev, munca ta este minimalizată. Noi muncim cu câte un singur elev, în condiţiile în care avem clase cu 12-13 copii. Ei, ca să înveţi copilul un instrument, trebuie să munceşti cu el individual. Totul merge mult mai în profunzime decât la o clasă cu 30 de copii, dar multă lume, din neştiinţă, trăieşte cu impresia că noi avem, poate, mai puţin de lucru. Total fals! Tu trebuie să aşezi fiecare degeţel al unui copil şi tot ceea ce clădeşti tu este programat: pe ore, pe zile, pe luni! Ca să nu mai spun de concerte, când copiii ajung acasă chiar şi seara târziu. Nu ne-au refuzat niciodată invitaţiile de a cânta, însă efortul este uriaş şi puţină lume ştie acest lucru. În plus, noi formăm caractere. Noi îi pregătim pe copii pentru viaţă în stilul nostru: îi sensibilizăm. Niciodată n-o să vedeţi copii de la şcoala de muzică ţipând, îmbrâncindu-se, devenind agresivi unii cu alţii! În plus, am fost în Germania şi am văzut ce infrastructură şi dotări au şcolile de muzică de acolo. Şi cu toate astea, foarte puţini dintre copiii lor fac performanţă. La ei se merge mai multe pe culturalizare, pe când la noi aproape toţi vor să facă performanţă, să fie olimpici şi să ajungă pe marile scene ale lumii, chiar şi în condiţiile pe care le vedeţi. Noi, de exemplu, am avea nevoie de o sală de concerte şi ar putea fi realizată relativ uşor prin renunţarea la doi pereţi despărţitori dintre trei săli de la parter. Am solicitat asta administraţiei locale, ni s-a promis că se va rezolva, s-a făcut un proiect, însă până acum totul a rămas în această fază. Am primit şi ajutor, cu alte ocazii, şi suntem recunoscători pentru asta, dar sala de concerte atât de necesară pentru copii nu o avem nici acum…

Şi o ultimă întrebare: care a fost cel mai greu moment din viaţa dumneavoastră şi cum l-aţi depăşit?

A fost perioada cât am fost bolnavă. A fost demult, acum şapte ani… Acum m-am detaşat cumva. Nu că evit să mă gândesc, dar a fost un moment foarte greu din viaţa mea şi a familiei mele. A fost vorba despre o afecţiune oncologică. Când am aflat că sunt bolnavă, am decis că voi face tot ce pot, ca să trăiesc. Am întâlnit un medic foarte bun, la Cluj, iar el a căutat tratamentul potrivit pentru mine. Voiam să mă întorc la familie! Copilul meu era, încă, micuţ şi… mai voiam să vin la şcoală. M-am externat în 15 august şi la 1 septembrie am venit la şcoală. Nu am stat în concediu medical o zi. De ce? Pentru că aveam nevoie de copii! Nu a fost uşor. Am văzut femei bolnave murind lângă mine, femei care nu au rezistat, dar eu am spus că nu voi renunţa, fără o bătălie pe măsură. Începând din acel an am cântat în două cvartete, după aceea am înfiinţat orchestra, am luat premii la olimpiadele naţionale cu copiii! Mi-am dat seama care erau cu adevărat dorinţele şi priorităţile mele, ce mă făcea pe mine fericită şi am ştiut că în viaţă poţi să faci foarte multe, dacă nu eşti şovăitor, dacă nu laşi timpul şi oportunităţile să treacă: trebuie să dai totul pentru a-ţi împlini visul fără amânări, chiar acum, în momentul prezent!