Handbal feminin — Campionatul European: Meritam mai mult

După aproape două săptămâni, s-a încheiat turneul final al Campionatului European de handbal feminin, găzduit de Ungaria şi Croaţia. Cum era de anticipat, principala candidată la titlu, Norvegia, s-a dovedit a fi cea mai puternică, reuşind să devină pentru a şasea oară “regina” Europei. Nordicele au trecut în finală de surprinzătoarea Spania, care le-a pus probleme grele, în special în primele 30 de minute. Ibericele au condus chiar şi la patru goluri diferenţă, 11-7, dar, în partea secundă, norvegiencele şi-au dovedit superioritatea şi au câştigat pe merit, cu 28-25. Aceeaşi reprezentativă ne zdrobea în meciul de debut de la Debrecen, cu 27-19, după ce, la un moment dat, diferenţa fusese chiar de 13 goluri (23-10).

Singurul lucru pe care l-aş avea de reproşat campioanelor europene este modul ruşinos în care au cedat meciul din grupele principale cu ţara gazdă, Ungaria (25-29), ajutând practic Ungaria să ocupe locul trei în grupă şi să-i ofere astfel şansa de a juca meciul pentru locurile 5-6, contra Franţei, pe cate l-a şi pierdut. O înfrângere, de altfel singura din tot turneul final, care a aruncat România pe un nemeritat loc 5 în acea grupă, care ne-a adus în final doar pe locul 9.

Regrete tardive

La finalul acestui turneu, mulţi se întreabă dacă “tricolorele” puteau mai mult. Cu siguranţă, da. Excluzând meciul de debut şi finalurile cu Danemarca şi Ungaria, fetele noastre au dat dovadă în multe momente că pot juca de la egal la egal cu orice forţă europeană. Dar a fost de-ajuns să gestionăm greşit câteva zeci de secunde, sau câteva minute, pentru a rata o posibilă prezenţă în semifinale. Nu ştiu dacă am fi meritat să facem parte la ora actuală din “careul de aşi”, dar cu siguranţă ne-am fi găsit locul în primele şase naţiuni. Mulţi l-au acuzat pe antrenorul Gheorghe Tadici de ceea ce s-a întâmplat, dar, dacă este să privim corect lucrurile, cauzele sunt multiple, iar acest loc 9 este consecinţa nu numai a neşansei, dar în special a stării actuale a handbalului feminin românesc. Prin dispariţia clubului Oltchim Rm. Vâlcea, lucrurile au luat-o în jos. Fondul valoric a scăzut enorm, fiind greu să mai găseşti jucătoare cu adevărat competitive pentru naţionala de senioare. Atâta timp cât forul de specialitate, în speţă Federaţia Română de Handbal, nu limitează numărul “stranierelor” la o echipă de club, tindem să pierdem şi mai mult teren, jucătoarele tinere, de mare perspectivă, neputând să îşi găsească loc în aceste loturi şi să joace efectiv. Iar atunci este uşor să arunci cu “pietre” în antrenorul reprezentativei, reproşându-i că a luat greşit nu ştiu ce “time-out”, şi că de aceea s-a pierdut meciul. Să fim rezonabili. Acelaşi Tadici a reuşit cu aceleaşi jucătoare, după egalul din ultimele secunde cu danezele şi pierderea avantajului de două goluri în ultimele cinci minute cu maghiarele, să întoarcă excepţional cele cinci goluri cu noua vicecampioană europeană, Spania.

Fără şansă şi fără unele piese de bază

Ne-a lipsit şi şansa, iar în handbal, de multe ori, norocul ţine cu cei puternici. Ne-au lipsit însă şi câteva jucătoare importante: pivotul Oana Manea, Oltean şi cu siguranţă Ada Nechita, care s-a accidentat timpuriu şi nu a mai putut fi folosită. Tot atât de adevărat este şi faptul că nu am avut o bancă de rezerve “lungă”. Ne-am bazat atât în faza ofensivă cât şi în cea defensivă pe piesele “grele”, Cristina Neagu, Aurelia Brădeanu sau Valentina Elisei-Ardean, care au stat cel mai mult în teren. Neavând jucătoare de acelaşi “calibru” cu ele, a fost dificil să le odihneşti în faza de apărare, pentru a fi mult mai proaspete la finalizare. Lotul nostru, a avut media de vârstă cea mai ridicată, 27,2 ani şi acest lucru spune mult. Este poate nevoie de o “infuzie” de tinereţe, dar nu prea vine ceva imediat din spate. România a reuşit, în acest an, o performanţă senzaţională la categoria “sub 18 ani” – titlul mondial. În această categorie sunt câteva handbaliste de mare viitor, în frunte cu Bianca Bazaliu, Cristina Laslo sau Lorena Ostase. Ele însă trebuie folosite în primul rând titulare la echipele lor de club, pentru a putea face cât mai repede pasul spre naţionala de senioare. Dacă le ţinem pe banca de rezerve, aceste excepţionale talente se vor pierde cât de curând. Ele trebuie să aibă şansa concretă de a ajunge cât mai repede alături de “liderul” de necontestat al Naţionalei actuale, Cristina Neagu, care la cei 26 de ani s-a dovedit din nou a fi una dintre cele mai bune handbaliste ale Europei.

Cristina Neagu în “All Stars Team”

Interul nostru stânga, Cristina Neagu, a avut o evoluţie foarte bună la acest turneu final, reuşind să înscrie 49 de goluri în cele şase meciuri disputate de România. Ea a fost depăşită în clasamentul golgeterilor de suedeza Isabelle Gullden, care a înscris 58 de goluri, dar în opt meciuri, Suedia reuşind să câştige medaliile de “bronz”, învingând fosta deţinătoare a titlului, Muntenegru. La cei 26 de ani, Cristina, care în 2010 a fost desemnată jucătoarea numărul unu din lume, mai are foarte multe de spus în handbal. Evoluţiile ei din aceste jocuri au propulsat-o în echipa ideală, alături de norvegiencele Solberg (portar), Loke (pivot), Mork (inter dreapta), danezele Frisker (extremă stânga), Kristiansen (centru) şi spaniola Martin (extremă dreaptă). Alături de Neagu, un rol important în ceea ce s-a obţinut până la urmă l-a avut şi portăriţa Paula Ungureanu (34 de ani), cu evoluţii excepţionale în jocurile cu Ungaria, Polonia şi în special cu Spania, care, într-un clasament al portarilor, a ocupat locul doi, după Solberg, care a avut un procentaj de mingi “parate” de 41%, în timp ce Paula a avut cu un procent mai puţin.
Rămâne să se facă o analiză foarte serioasă a ceea ce s-a întâmplat în Ungaria, pentru a găsi cele mai bune continuări, mai ales că, în vară, în urma tragerii la sorţi, vom avea o “dublă” cu Serbia, pentru a ne califica la mondialul din acelaşi an, din Danemarca, apoi mai departe, spre Jocurile Olimpice de la Rio, din 2016.