Editorial: La bobera. Blestemul prostelii

Poate aţi auzit despre oraşul în care trăiesc cei mai mulţi bolnavi de demenţă: Yarumal, un orăşel andin, din Columbia, unde oamenii încep să sufere de demenţă înainte de a împlini 40 de ani. Boala este numită de localnici “la bobera”, adică “prosteala”. 

În încercarea lor de a da un sens non-sensului, oamenii locului au ajuns să considere “tâmpirea” asta un fel de blestem al satului. Boala debutează cu slăbirea memoriei, dar evoluează rapid, pentru a ajunge să se manifeste prin dezorientare, halucinaţii, agresivitate. De la 40 şi până la 50 de ani mulţi dintre localnici ajung să fie incapabili să mai trăiască independent şi trebuie să fie îngrijiţi ca nişte copii de cei mai tineri şi sănătoşi, dar, în anumite situaţii, chiar de proprii lor părinţi, mai vârstnici. Între timp, oamenii de ştiinţă au venit şi cu explicaţia acestei situaţii bizare. Mulţi dintre oamenii din Yarumal au moştenit – de la un strămoş îndepărtat – o mutaţie genetică (a unei gene situate pe cromozomul 14). Denumită mutaţia “paisa”, aceasta îi predispune la apariţia unei forme devastatoare de maladie Alzheimer. Comunitatea fiind izolată, iar locuitorii satului căsătorindu-se adeseori între ei, mutaţia a devenit neobişnuit de răspândită în rândul lor. Numai în Yarumal şi în satele dimprejur în jur de 5.000 de persoane (adică una din opt) poartă în ADN nenorocita mutaţie.

Ce treabă are asta cu noi? Ce legărură ar putea avea bieţii localnici din Yarumal bolnavi de “prosteală” cu noi, hunedorenii de la “ălalalt” capăt al lumii?

Ne-am întrebat cu toţii, nu o dată, cum se face că o mulţime dintre aleşii noştri ajung actori principali în cazuri de corupţie, delapidări, furt din banul public, ba chiar ameninţări şi alte violenţe, mai dihai ca tâlharii la drumul mare. Aceşti oameni în costum şi cravată, pe care, ştampilându-le numele, punem eticheta de “aleşi”, iar deasupra un clopot mare de sticlă pe care scrie “Imunitate”, sunt de fapt cei de la care aşteptăm strategii inteligente, viziune şi decizii înţelepte pentru o viaţă mai bună. Sau nu.

Din nenorocire. Căci cum altfel, decât fără de noroc s-ar putea numi un aşa blestem încât, vorba bietului Esop, “pe hoţii mărunţi îi trimitem la închisoare, iar pe cei mari îi numim în funcţii publice”! Mai bine de 2500 de ani şi încă nu s-a schimbat nimic!

Şi nu pot atunci să nu mă întreb, retoric (dar nu inutil), ce “bobera”, ce “prosteală” o fi dat peste noi, ca naţie, încât după ce îi alegem ne plângem că ne mint şi ne fură cu zâmbetul pe buze.

S-or fi terminat, cu adevărat, oamenii cinstiţi în ţara asta? Fără-ndoială nu. Sunt convinsă. Aşa cum trăiesc cu convingerea că şi printre politicieni se numără şi o mulţime de oameni verticali şi de ispravă. E drept, scârbiţi de toată cacealmaua, mulţi dintre cei oneşti au refuzat să apuce pârghiile puterii, continuând să-şi facă treaba cât mai bine cu putinţă în biroul lor, în cabinetul lor, pe şantierul sau pe câmpul lor.

Nu ne rămâne deci, decât să-i convingem pe ei, dar şi pe noi, pe fiecare dintre noi în parte că implicarea merită! Chiar merită! Că a sta deoparte sau a da bir cu fugiţii este o opţiune, însă nu cea mai bună dintre toate.

Altfel, riscăm să fim luaţi drept oamenii din Yarumal: uşor “prostuţi” şi cu atât mai uşor de manipulat. Cât despre grijă, nu vă puneţi prea multe speranţe. Spre deosebire de columbienii inimoşi care-şi îngrijesc părinţii şi copiii loviţi de “bobera”, aleşii noştri nu ne sunt rude.