De la Hunedoara la New York – studentă la 57 de ani, în SUA

Când s-a născut ea, tatăi ei, Aurel Valentin Buta – acum unul dintre cei mai vârstnici veterani de război din Hunedoara, lupta pe frontul de răsărit. Alexandrina şi-a tot căutat rostul pe lume: cu o mamă vitregă nemţoaică, a încercat să fugă de sub regimul Ceauşescu, în Germania. A ajuns, în cele din urmă, la New York, unde s-a şcolit ani în şir şi unde-a muncit pe brânci! Acum, la 72 de ani, Alexandrina vorbeşte despre New York ca despre oraşul din inimă şi, pentru săptămânalul REPLICA, spune povestea vieţii şi-a exilului ei, autoimpus.

Hunedoreanca Alexandrina Filimon povesteşte, cu sinceritate şi naturaleţe, despre viaţa ei tumultuoasă şi despre experienţele ei, care au dus-o spre un alt “acasă”: New York

Alexandrina s-a născut şi a locuit la Hunedoara până în 1949, când părinţii ei s-au mutat la Jimbolia, de unde era mama ei – pe jumătate croată, pe jumătate unguroaică. Fusese crescută de o mamă vitregă nemţoaică şi şcolită la pension, dar pe Alexandrina a acceptat să o dea la o şcoală românească, după cum dorise tatăl ei, “mare patriot”. În 1960, Alexandrina avea să termine liceul şi să revină la Hunedoara: s-a căsătorit imediat, iar la 19 ani avea deja fetiţa ei. În ‘74 lucra la oţeluri speciale, la Târgovişte. Fusese transferată de la Combinatul Siderurgic Hunedoara, unde era încadrată ca traducător. Doi ani a stat la Târgovişte, iar de acolo a plecat într-o excursie din care nu s-a mai întors. De ce şi-a dorit să plece? Un laminor a determinat-o. Acolo, la Târgovişte, se construiau laminoare: unul îl făceau ruşii, şi unul nemţii, dar între ele era o diferenţă foarte mare! “Ruşii aveau ingineri foarte capabili, dar erau săraci lipiţi pământului. Nemţii, în schimb, se plimbau cu Mercedes… trăiau – pur şi simplu – o altă viaţă. Atunci, pe fondul unor probleme personale pe care le aveam, mi-am zis: «Asta e de mine! Trebuie neapărat să plec!». Oful meu cel mare era că nu făcusem facultatea… La Târgovişte am făcut o şcoală postliceală – merceologie şi statistică – dar nici după diplomă nu m-am mai dus, că am plecat de tot din ţară!”.

Frau Filimon, unde anume vrei, în Germania?

A ajuns în New York, pentru că “nu a acceptat-o altcineva”: “Lucram în cadrul serviciului de protocol şi ştiam că, dacă încep să mă bănuiască de faptul că vreau să plec, nu o să mai plec deloc. N-am îndrăznit. Eram cu 30 de monteuri: eu cu ei şi cu familiile lor, şi nu îndrăzneam să vorbesc cu ei. Şeful lor era un fost ofiţer SS, un om adevărat! Cu el discutam tot ce aveam pe suflet, dar numai sub cerul liber, că noi eram obsedaţi de ideea că eram urmăriţi. Ca să plec, iniţial m-am înscris într-o excursie în Egipt, care nu s-a mai organizat, am ajuns în Grecia, am mers la Consulatul German şi am crezut că nemţii mă vor primi cu braţele deschise şi vor spune «Frau Filimon, poftim! Unde doreşti, în Germania, mai la nord, mai la sud?…». Nu a fost cazul, pentru că ei mi-au spus: «În cel mai fericit caz, va trebui să vă plătiţi drumul spre Germania». Ori eu ajunsesem în Grecia cu echivalentul a 10 dolari. N-am îndrăznit să schimb bani în Târgovişte, cu toţi oamenii de pe şantier. Acolo era un hotel foarte frumos, cu un hol unde toţi nemţii beau şi ştiam cu exactitate care erau securiştii care beau cu ei. Şi… nu puteai vorbi! Nu puteai să ai încredere în nimeni! Aşa am plecat în excursie, în Grecia, cu nişte pensionari, iar eu, la 35 de ani ai mei, eram cea mai tânără. Eram ca picată din lună! Nimic din ce era în ţară nu mai corespundea cu ceea ce găsisem aici. În cele din urmă, mi-au oferit azil politic şi aşa am ajuns la New York. După trei luni de engleză, când am simţit eu că înţeleg şi mă descurc, am întrebat de o adresă, iar un domn foarte amabil s-a oprit, mi-a zâmbit, a început să-mi explice, dar eu mi-am dat seama că nu înţelegeam nimic. Din Grecia la New York am ajuns cu o organizaţie religioasă americană, care a plătit drumul până în Statele Unite, hotelul şi o sumă mică de bani, cu care noi ne descurcam. Dar, înainte de asta, un preot a băgat banii mei în buzunarul lui, aşa că am fost nevoită să merg din nou la organizaţie şi să cer banii, iar când au văzut americanii ce disperată eram şi cum nu mai puteau de milă, au plătit a doua oară pentru mine”.

Croitoreasă, dactilografă, contabilă şi specialist în marketing

Românii nu erau deloc organizaţi în Statele Unite, aşa că Alexandrina Filimon a trebuit să se descurce pe cont propriu. Patricia şi Caius, copiii ei, în vârstă de 12, respectiv 6 ani, rămăseseră acasă, cu părinţii săi, iar ea trebuia să găsească o soluţie pentru a-i scoate din ţară. Însă mai întâi trebuia să aibă o sursă de venit! Un român care făcea o aşa-zisă grevă a foamei, în faţa sediului Naţiunilor Unite, a fost sursa ei de informaţii: aşa a aflat, mai întâi, de o şcoală de computere, dar, pentru că s-a gândit că nu e de ea, care iubea literele, hunedoreanca a ajuns să înveţe croitoria. “În trei zile am învăţat la maşina de cusut şi m-am şi angajat mai puţin decât croitoreasă. O muncă groaznic de grea! După aceea am reuşit să intru la o şcoală extraordinară pentru noi, ăştia, pârliţii, fără bani, o şcoală pe care câţiva ani mai târziu Reagan a desfiinţat-o. Extraordinară, pentru că te duceai ca la serviciu, te pontai şi acolo am învăţat să bat la maşina de scris (că încă se mai foloseau), metoda oarbă. Aşa m-am angajat la primul serviciu de birou, la ceasurile Omega, şi-am zis că mi-a pus Dumnezeu mâna-n cap! Era aer condiţionat, cu bani mult mai puţini decât în atelierele de cusut, dar nu conta”, îşi aminteşte hunedoreanca. După doi ani de la plecare, copiii Alexandrinei au primit viza pentru Statele Unite, astfel că puteau să i se alăture. Era în anii ‘80, comuniştii i-au lăsat să plece prin Italia, iar copiii au ajuns, astfel, la New York. Soţul, care fusese dat afară din serviciu de comunişti tocmai pentru că Alexandrina fugise din România, s-a mutat iniţial la ţară, unde a crescut o capră şi-a plantat roşii, ca să poată supravieţui. Ulterior, a reuşit şi el să iasă din ţară şi s-a stabilit la Viena, dar cei patru aveau să se reunească abia trei ani mai târziu.

Consilier antidrog şi pentru alcoolici, “de plăcere”

Alexandrina nu s-a lăsat: a dat examen la facultatea de patru ani, dar, pentru că a picat cu mare succes, a luat-o un pic mai de jos: a făcut un colegiu de doi ani, a completat cu trei şi apoi s-a transferat la patru, lucrând tot timpul. A ajuns apoi la o altă muncă de birou, la o editură germană din Statele Unite şi, în sfârşit, “era bine!”. În ‘86, Alexandrina cea răzbătătoare şi-a luat diploma în bussiness administration şi a lucrat 10 ani ca şi contabilă, deşi obţinuse, între timp, specializarea de marketing internaţional. La 57 de ani, “virusată” de psihologie, avea să se întoarcă la şcoală, din nou! De data asta pentru a studia intensiv, vreme de nouă luni, ca să devină consilier pentru alcoolici. Un an întreg a făcut voluntariat într-un spital, iar următorii şapte, până în 2005, a lucrat la un azil mare pentru veterani de război, unde a făcut “cu mare plăcere” consiliere împotriva consumului de droguri şi alcoolism, până când s-a pensionat.

“De la nişte cursuri «de umplutură» mi-am descoperit interesul pentru psihologie, dar ca să fi schimbat, am zis că nu mai ies din şcoală!”, râde Alexandrina. Mai bine de jumătate dintre pacienţii de care se ocupa hunedoreanca aveau probleme psihiatrice, dar pentru ea totul era foarte interesant! În Germania, Alexandrina n-a mai ajuns. A mers o dată, cu gândul de a se stabili acolo, dar nemţii i-au spus, literalmente: “Cum să nu, Frau Filimon! Te duci înapoi, devii cetăţean american şi apoi te primim cu braţele deschise!”. Şase ani mai târziu, când a primit cetăţenia, nu a mai vrut să plece din New York.

New York e acasă

Astăzi, dac-o întrebi ce se va întâmpla când nu va mai fi tatăl ei, Aurel Buta, Alexandrina spune că are de gând să vândă casa ei cea frumoasă, moştenire de la bunici, situată în centrul vechi al Hunedoarei, cu grădina ei splendidă şi cu pisicile ei jucăuşe. Va pleca pentru totdeauna de aici, într-un loc unde, spune ea, oamenii îşi iubesc munca, lucrează mult, dar sunt şi răsplătiţi pe măsură. Totul este drept în Statele Unite, spune hunedoreanca.

Nu trebuie să ai relaţii, nu trebuie să cunoşti pe nimeni! Dacă vrei să lucrezi şi îţi dai osteneala, poţi să trăieşti o viaţă decentă. “Numai cine nu vrea, în Statele Unite, nu are bani! Nu merge să stai şi să dormi sau să fluieri! Şi… cu cât schimbi serviciile mai des, cu atât eşti mai deştept! În România mă îngrozeşte corupţia… Păi dacă eu m-aş duce la doctorul meu cu o floare, nu mai vorbesc de bani sau de altceva (!), ar zice că nu sunt zdravănă la cap! Da, ştiu, corupţie e peste tot în lume, dar nu în halul ăsta! În plus, în America, dacă ajungi pe stradă, ţi se asigură adăpost, mâncare… ţi se dă lista cu cantinele unde mănânci dimineaţa, la prânz…

Nu e de murit. Dacă-ţi arde casa, după câteva luni eşti iar pe picioarele tale. La noi (în Statele Unite), un copil nu e pe stradă, pentru că statul se ocupă, cu adevărat, de ei! M-a îngrozit ce se întâmplă aici cu copiii care trăiesc într-o sărăcie lucie. E drept, New York-ul s-a schimbat, de la întâmplarea cu Turnurile, în rău. Nu mai e siguranţa care era înainte şi eu cred că e o chestiune de noroc că nu au reuşit să ne mai facă ceva, în special la Centrul Rockefeller, unde iarna e plin de turişti, că nici nu poţi să ajungi până la brad! La New York au venit oameni din toate părţile şi este un mare balamuc. Însă… cu toate neajunsurile, este un loc bun în lume unde să stai. New York e acasă”.