Ludwig Galambos: fugar în lagăr, inventator în Silicon Valley

O parte dintre noi, puţini, e drept, îl cunosc drept hunedoreanul din Silicon Valley care ar putea reda vederea nevăzătorilor. Alţii nici n-au auzit de el. Săptămânalul REPLICA a scris, în urmă cu mai bine de o jumătate de an, despre geniala invenţie a hunedoreanului. Astăzi, el dezvăluie cititorilor, tot prin intermediul REPLICA, povestea exilului său autoimpus şi povestea succesului său. A ajuns să fie considerat unul dintre inventatorii de top ai momentului şi profesor la prestigioasa Universitate Stanford, lângă San Francisco.

Ludwig Galambos nu este numai un expert de top în fizică şi IT, ci şi un familist convins şi un prieten de nădejde

Cine îl cunoaşte pe Ludwig, îl ştie din articolele de presă sau de la televizor: hunedoreanul este inventatorul unei fotodiode care ar putea reda vederea nevăzătorilor. Dispozitivul a fost testat deja, cu succes, pe şoareci, şobolani de laborator şi pe iepuri, iar noua tehnologie ar putea fi testată pe oameni peste patru-cinci ani. Ludwig Galambos a făcut parte şi din echipele care au realizat tehnologii de ultimă oră, folosite de companiile de telefonie mobilă şi de serviciile de securitate din aeroporturi, dar şi scannere de ultimă generaţie pentru pasagerii din aeroporturi. Altădată a inventat, fără să ştie, cumva din întâmplare, un filtru SAW (“surface acoustic waves”) care permite telefoanelor să stabilească rapid şi cu exactitate ce tip de mesaj primesc: audio, scris, video, iar filtrul hunedoreanului – perfecţionat de el însuşi în Japonia – a fost soluţia pentru componente de câteva zeci de ori mai ieftine pentru toate companiile de telefonie mobilă.
Alături de specialişti de la companii de renume din lume, Ludwig Galambos testează şi rafinează permanent produse noi, cu aplicaţii în medicină, în armată, dar şi în viaţa cotidiană.

Şi dacă pământul acesta nu există,
Dumnezeu îl va inventa pentru tine!

Când a hotărât să fugă din ţară, terminase specializarea Laminoare, la fostul Liceu Industrial Numărul 1 din Hunedoara. Făcuse Institutul de subingineri, unde s-a specializat în optică, fizica solidelor şi cristalografie. Lucrase deja câţiva ani în Combinatul Siderurgic de la Hunedoara şi nu se sfieşte să adauge şi să se recunoască fericit, cu o locuinţă repartizată de stat şi ceva bani în buzunar. Totuşi, anii treceau şi, în ciuda situaţiei confortabile pe care o trăia, înconjurat de prieteni care împărtăşeau aceleaşi pasiuni cu el, fizica, optica, fotografia şi filmul, la un moment dat drumul lui începuse să semene tot mai mult cu o fundătură. A hotărât să plece, dar n-a spus nimănui: o singură persoană dacă ar fi aflat, planul lui ar fi fost compromis. Decizia, gândită vreme de ani buni, avea să-i schimbe viaţa pentru totdeauna! Cu trei zile înainte de a fugi din ţară, şeful de secţie l-a chemat să îl promoveze. Atunci i-a spus că vrea să plece pentru câteva zile în Ungaria. “Câte zile vrei să lipseşti?” “Cinci”, a venit răspunsul tânărului. Însă, Ludwig Glambos avea să plece pe un drum fără întoarcere, către un lagăr în care avea să-şi rişte viaţa şi, mai apoi, către destinaţia viselor care se împlinesc! „Aş minţi dacă aş spune că în comunism n-a fost bine sau că n-am fost fericit. Aveam un salariu bun, primisem o garsonieră, eram împreună cu prietenii mei şi făceam ceea cee ne plăcea la CineClub. Făceam fotografii, făceam expoziţii, am expus la Sala Dalles, mergeam prin ţară, iar sindicatul ne ajuta tot timpul… Ne cenzurau şi nu prea… Cu toate astea, simţeam că drumul ăsta e o fundătură, iar întreaga situaţie era un continuu compromis. Nici în Europa nu aş fi avut mari şanse. De aceea, am ales să mă stabilesc în Statele Unite”, povesteşte el. A decis să plece către o ţară despre care ştia destul de puţin, dar pe care o considera pământul făgăduinţei. A plecat, cumva, asemenea lui Columb, convins că ţara pe care o căuta şi care ar fi putut să-i împlinească destinul există undeva, la capătul oceanului Atlantic. Simţea, înăuntrul lui, că acolo trebuie să ajungă, de parcă totul ar fi depins numai de voinţa lui de a reuşi să facă ceva cu adevărat important pentru omenire. Şi, desigur, şi pentru el însuşi!

400 ucişi pe Dunăre, hunedoreanul în lagăr

“M-am hotărât cu şapte-opt ani înainte de a pleca. Eram foarte implicat, la nivel de oraş: mă cunoşteau la nivel de Partid, de Sindicat… Eram o persoană cu foarte multe legături, aşa că erau cu ochii pe mine. Cu un an înainte să plec, în 1985, am vrut să plec în excursie, la Paris. Eram doi în tot judeţul. M-au chemat şi m-au întrebat:
– De ce vrei să pleci la Paris?
– Păi eu nu vreau SĂ PLEC la Paris, eu vreau să merg doar SĂ VĂD Parisul. Vreau să mă lăsaţi!

Sigur că nu m-au lăsat… Un prieten din Arad, care făcea facultatea la Iaşi, vroia şi el să plece. Ne-am simţit unul pe altul şi am vorbit aşa… pe ascuns, iar în 86, înainte să trec eu graniţa, mi-a venit o vedere de la el, cu textul: «Am început un stagiu de studiu la Viena». Sigur, mi-am dat imediat seama despre ce e vorba şi atunci am simţit, organic, că e momentul să plec, îşi aminteşte hunedoreanul. Cu pretextul că merg la rude, am ajuns în Ungaria de unde se putea da telefon în străinătate, cu fise. Am vorbit la telefon ca să aflăm ce avem de făcut, dar vameşii austrieci ne-au trimis înapoi. Ne-au pus ştampila «Respins» în diagonală, aşa că ajunsesem în punctul în care nici în România nu mai puteam să mă întorc, în Austria nu puteam să intru, iar în Ungaria nu mai aveam voie să stau! Au venit ofiţeri de la Securitatea maghiară şi ne-au spus: «Vă dăm 24 de ore să părăsiţi teritoriul Ungariei».

Şi atunci, un chelner din tren, pe care n-am să-l uit niciodată, ne-a spus că am putea trece cu o maşină germană, pe care austriecii nu le verifică niciodată. Aşa că, un prieten român a venit special din Germania, ca să ne treacă pe noi graniţa în Austria. L-am chemat la telefon şi i-am spus că avem mare nevoie de el. A venit de la Stuttgart, Dumnezeu să-l ajute!, până la graniţa cu Austria. Mai găsise un secui pierdut, care fugise din România de nevastă-sa şi de soacră-sa (râde) şi mai luase o femeie cu noi, soţia unui prieten comun, ca să nu părem prea suspecţi, numai noi… o maşină plină de bărbaţi. A pus paşapoartele lor deasupra paşapoartelor noastre şi… vorbind de noroc…. un italian a intrat tocmai atunci în trombă cu maşina în vamă, toţi controlorii au sărit să-l verifice pe el, că ştiţi cam cum îi privesc austriecii pe italieni, iar nouă ne-au dat drumul.

Cristi, prietenul meu, m-a aşteptat dincolo de graniţa cu Ungaria şi aşa am ajuns în lagăr. Prima cerere de azil a fost Statele Unite, apoi Canada şi Australia. Aş mai fi putut să aleg Africa de Sud şi Noua Zeelandă, dar eu ştiam cu exactitate unde vreau să ajung!” În lagăr a stat şase luni, până la primul interviu cu americanii. Interviul a durat cinci minute, în timp ce la alţii ajungea chiar şi la o oră. A avut intuiţia de a nu cere un traducător, pentru că acesta era nimeni altul decât omul Securităţii: „Ulterior am aflat că, numai în anul în care am trecut eu graniţa pentru Statele Unite, 400 de români au fost împuşcaţi pe Dunăre, în timp ce încercau să fugă din ţară!”

Muncă pe brânci, răsplată pe măsură!

După ce a ajuns în America viselor devenite realitate s-a apucat din nou de şcoală: studii postuniversitare. În cele din urmă, ca urmare a competenţei şi profesionalismului său, a reuşit să intre în „clubul” select al profesorilor de la Universitatea Stanford. A lucrat în calitate de cercetător, din 1990. Acum, domeniul său de expertiză este “process development engineering”: „Eu sunt ceea ce se numeşte un «science engineer» (inginer în domeniul ştiinţei – n.r.). Dar, vreme de trei ani, am fost profesor consultant asociat la Stanford. Munca asta o făceam în regim de voluntariat, ca să ajut studenţii la doctorat, pentru că eu aveam deja firma mea şi proiectele mele. Ca să pot face asta, trebuiau să-mi ofere un titlu, care îmi permitea să intru în Universitate, să am acces la laboratoare şi biblioteci”, povesteşte hunedoreanul. Lucrează între 10 şi 16 ore în fiecare zi, pentru a respecta termenele impuse de Univeristate, de companiile care îl angajează sau de autorităţile de stat care îi finanţează proiectele, cu entuziasmul unui copil care descoperă lumea, aşa că pentru Ludwig Galambos munca nu e o corvoadă! Ce i-a plăcut mai mult în Statele Unite? Faptul că acolo n-a trebuit să se lupte nici cu instituţiile, nici cu teancurile de hârtii. Peste tot pe unde s-a dus şi a afirmat că el poate face un lucru, i s-a dat un test rapid şi, după ce l-a trecut cu bine, a fost angajat pe loc. Nu avea importanţă că era român şi niciodată nu a trăit cu sentimentul imigrantului, cetăţean de rangul doi, într-o ţară care nu-i aparţine.

„Noroc Bun”, în San Francisco

Astăzi, hunedoreanul este un om împlinit: a locuit, într-o vreme, la numai 10 minute de Stanford, universitatea pentru care lucrează în calitate de expert, acolo unde casele de milioane de dolari se vând în numai câteva zile, iar bogătanii din giganţii IT le plătesc cu cash-ul câştigat în numai câteva luni. Cu toate acestea, Ludwig Galambos şi-a păstrat modestia: ani în şir i-a plăcut să meargă cu bicicleta la Universitate şi a spus „Nu” unor oferte de la corporaţii industriale, aproape imposibil de refuzat, oferte care, odată acceptate, l-ar fi transformat peste noapte în milionar. „Dacă m-aş duce în industrie, aş face mult mai mulţi bani, însă nu aş mai putea să fiu la fel de creativ. Aş fi doar o rotiţă într-un sistem… şi asta m-ar termina”, mărturiseşte hunedoreanul. Este convins că o calitate pe care omul trebuie neapărat să o aibă în viaţă pentru a avea succes este flexibilitatea. Tocmai de aceea, i-a învăţat pe copiii săi cam tot ce a ştiut, inclusiv limbile străine: „Seara ne amuzăm cu toţii când copiii încep şi spun «Noapte bună» în toate limbile pe care le ştim: română, maghiară, engleză, franceză, japoneză, ba chiar şi în sârbeşte… ce mai ştiu şi eu”.

Singurul lui regret este că a refuzat mai multe oportunităţi de a face doctoratul. Chiar şi Facultatea de Inginerie din Hunedoara l-a invitat la studii doctorale şi regretă şi acum faptul că a refuzat instituţia unde absolvise în urmă cu aproape 30 de ani. De fapt, Ludwig Galambos n-a reuşit niciodată să-şi scoată Hunedoara din inimă. Îi lipsesc prietenii de odinioară, nici toată tehnologia din lume, nici amicii de cele 11 naţionalităţi n-au putut înlocui intimitatea aceea plăcută pe care o trăieşti numai şi numai în prezenţa celui care înseamnă “Acasă”.

Încearcă, însă, să compenseze cumva: vine mai mereu să-şi viziteze mama, rămasă în oraşul natal, şi a organizat pentru elevii Colegiului Naţional de Informatică „Traian Lalescu” din Hunedoara o transmisie în direct din laboratoarele ultratehnologizate ale uneia dintre cele mai importante universităţi americane. Vrea să-i ajute şi o va face, pentru că e un om de cuvânt. Ludwig Galambos zice că face asta pentru că nu se poate opri doar la vorbe.

Vorbele fără fapte nu înseamnă nimic! Trebuie neapărat să întorci ceea ce ai primit. „Johnny Lee Hooker spunea: «Există două tipuri de noroc pe lume: noroc bun şi noroc rău. Dacă n-ar fi norocul rău, eu n-aş avea noroc deloc!»”. El, în schimb, Ludwig, a avut noroc. Dumnezeu i-a pus, în taină, viză pe paşaport şi a transformat America lui în realitate. Aşa că, acum, Ludwig vrea neapărat să dea înapoi ceea ce a primit. Cui are mai multă nevoie.