Înapoi, în satul străvechi

Poate nu aţi auzit de “nunta de şoareci”, ori nu ştiţi care este “Ziua lupului”, de ce Sfântul Iuda apăra holdele, sau cum se jucau copiii din vechile sate de-a papararudele? În urmă cu un veac toate acestea făceau parte din viaţa ţăranului, dar acum rar mai poţi întâlni bătrâni care să vorbească despre zeităţile temute, sărbătorile ţinute cu sfinţenie de comunităţi, ori ritualurile care înconjurau gospodăria bunicilor. Cu “păstrătorii ţinuturilor” a vorbit un etnolog pornit într-o muncă frumoasă, înapoi în timpul de aur al satului românesc.

Cartea se numeşte “Anotimpuri magico-religioase” şi este rezultatul unei munci întinse pe mai bine de patru ani: Marcel Lapteş a luat la pas satele hunedorene şi a adunat în carte poveşti auzite de la cei mai bătrâni locuitori. Sunt multe obiceiuri uitate în care magia se împleteşte cu religia creştină: “Magia este o trăsătură fundamentală a întregii mitologii populare româneşti, religia noastră creştină este, de fapt, o interferenţă între satul arhaic şi transformarea lui de-a lungul timpului”.

Cartea este un eveniment editorial pentru iubitorii satului românesc, din moment ce etnologul hunedorean descrie obiceiurile care orânduiau odinioară comunităţile rurale. Cu o săptămână înaintea celei mai importante sărbători a satului, zeci de deveni s-au strâns pentru a savura poveştile despre datinile de acum un veac. Au ascultat cuminţi şi uimiţi spusele unor “recuperatori” de seamă ai trecutului, printre care fostul director al Muzeului Satului din Bucureşti, dr. Rusalin Isfănoni, plecat el însuşi din pădurenime: “În satul străvechi, nu erau ajutoare sociale, oamenii se ajutau pentru că aşa moşteniseră viaţa: cei săraci, cu mulţi copii, primeau de la cei mai înstăriţi îndeajuns cât să se poată descurca. Am mai văzut asta la măsuratul oilor în, poate, cel mai izolat sat al judeţului – Meria. Nu există prisos, totul are rostul lui, care făcea acest univers să meargă frumos, în echilibru. Copiii deprindeau multe de la bătrânele satului când mergeau cu vitele la păşune: acolo micuţii ascultau poveştile, învăţau cântecele şi obiceiurile povestite de ţărănci, în timp ce coseau sau împleteau haine. În sat, nu există plictiseală, fiecare moment este folosit. Exista o şcoală a satului care era foarte eficientă: prima dată, copiii primeau educaţie în familie, pe urmă, în sat, apoi venea rândul bisericii, iar rolul şcolii a venit de-abia în secolul 18″.

După rânduiala străveche

Din ultima carte a lui Marcel Lapteş nu o să aflaţi totul despre strigoi sau fiinţele care bântuiau vechile sate, dar veţi afla tot ce ar fi bine să ştiţi despre credinţele ţinuturilor Hunedoarei. Volumul este simplu de citit, iar calendarul popular uşor de urmărit: cuprinsul se deschide cu sărbătoarea Sfântului Andrei, considerată începutul iernii, nu întâmplător din moment ce data de 30 noiembrie este considerată “Anul Noul al dacilor”, cu un ajun în care strigoii şi spiritele malefice îşi făceau de cap, în timp ce pe pământ coborau sfinţii Andrei şi Petru care dezlegau prada lupilor, animal socotit sacru de către satul românesc la fel cu ursul, tovarăşul său de sălbăticie. Iar Marcel Lapteş a aflat toate aceste lucruri de la moşii şi bătrânele satelor: investigarea etnografică a cuprins peste 150 de ţărani din toate zonele Hunedoarei – Ţinutul Orăştiei, Ţara Haţegului, Valea Mureşului, Ţara Zarandului, pădurenimea şi momârlanii din Valea Jiului. Şi nu i-a fost uşor din moment ce judeţul Hunedoara are cele mai multe zone etnofolclorice bine conturate din ţară: “În satul tradiţional, obiceiurile rânduiau viaţa economică: de exemplu, în postul Paştelui fetele se străduiau să termine de cusut noile straie din cânepă, muncă începută în postul Crăciunului. Cine nu reuşea să le gate, era ştiut de tot satul, pentru că fata era pomenită în Joia Mare, la strigarea peste sat”. Era doar unul dintre momentele temute de leneşi, băutori sau bârfitori. În schimb, la greu, întreg satul îşi aduna forţele, povesteşte Rusalin Isfănoni: “Şezătoarea însemna, de fapt, cea mai grea muncă a anului: torsul cânepii. Ei bine, satul a inventat o metodă ca această muncă să pară mai frumoasă: fetele se adunau şi lucrau împreună, cu drag, pentru că altfel lucrezi singură şi cu totul altfel când ai prietenele alături. Se glumea, se cânta şi, pe la 11 noaptea, veneau şi feciorii şi să făcea joc. Socotiţi un pic: şezătorile se făceau de trei ori pe săptămână, sâmbăta se făcea clacă la gazdă şi duminica se făcea joc, adică din cele şapte zile ale săptămânii, tinerii se adunau, jucau, munceau şi glumeau în cinci zile. Ajungeau să se cunoască bine. Să-mi spună şi mie cineva dacă tinerii de azi socializează atât de bine?”. Unde mai pui că, în desfăşurarea obiceiului, toţi sunt egali, nu există şefi, sunt doar oameni mai învăţaţi, ori din cei mai puţin înţelepţi.

O lume aparte

“Eu aproape că mă mândresc cu ce am făcut”, a şoptit la microfon, modest, autorul Marcel Lapteş. Se ocupă de 35 de ani de etnologie “după ce am fost fascinat de sat”. În omul acesta îmbrăcat corect, molcom ca tot ardeleanul, cu vorba faină, privire îngăduitoare de bunic şi tonul făcut anume pentru poveste s-a aşezat parcă tot satul hunedorean – nu e loc pe unde el să nu fi umblat în căutarea “interlocutorilor etnofolclorici”, pentru a mai găsi 156 dintre cei care mai ţin străbunele obiceiuri, ori măcar mai păstrează în suflet amintirea unor ritualuri pierdute. De la mulţi a auzit despre moroi şi strigoi, despre îndatoririle ţăranilor şi sfinţii care apără pământul de blestemăţii. Fiecare i-a povestit câte ceva nou: “Moşul Artenie Homorodean din Boiu îşi aduce aminte şi astăzi că, la ei în sat, de Sfântul Prooroc Zaharia, de «pica duminica», gospodarii ce aveau holde de cucuruz ţineau «Nunta de şoareci» ca să nu năpădească în ocol, se râşneau boabe de porumb şi se presărau pe drumul satului”, în timp ce moţii cred că în această dată, de cinci septembrie, “trebuie să dai ce-ţi cere o femeie însărcinată, că de nu, şoarecii o să-ţi roadă lucruri prin casă”, iar Viorica Corneci din Râu de Mori povesteşte: “dacă în această zi plouă cât trebă atunci şoarecii or fi puţini şi nu s-or nunti, iară de-o fi tăt soare n-om încăpea de cât s-or prăsi”. Cartea este, de fapt, o “prelungire” a volumului scris anterior de Marcel Lapteş: “Timpul şi sărbătorile ţăranului român”, pagini în care autorul descrie calendarul popular şi felul nemaivăzut de frumos în care acesta se suprapune peste cel creştin: “Satul românesc ar fi fost frumos ca muzeu viu”, spune nostalgic Lapteş, în timp ce un coleg de breaslă, Ioan Sicoe, îl completează: “Încă este. Pe 2 februarie e Ziua Ursului, pe platoul Luncanilor, în Munţii Orăştiei, oamenii încă duc carne şi o lasă pe potecile bătute de animal pentru a-l îmbuna. La Ursici, alt sat dacic, în lipsa bisericii, Paştele se împart într-o şură, lucru care certifică într-un fel teoria că ridicarea bisericilor a pornit de la asemenea şuri, avem exemplul şurilor poligonale din Apuseni, care au inspirat bisericile. Vă plac bisericile acestea noi ridicate pe bani mulţ, din beton? Nu vă sunt mai frumoase cele de lemn? Pentru că, înainte, trebuie să ţineţi minte, românii aveau dreptul să ridice doar lăcaşuri din lemn şi la marginea satului”.

Magia s-a născut la sat

“Anotimpuri magico-religioase” este un studiu etnografic bine articulat pe capitole (cele patru anotimpuri în structură trinitară) şi secţiuni (autorul le numeşte schiţe etnografice), bazate pe investigarea etnofolclorică a peste 150 de ţărani şi intelectuali, din toate zonele etnofoclorice ale Hunedoarei. Profesorul Marel Lapteş ne prezintă un calendar popular al anotimpurilor în relaţie cu cel bisericesc, creştin ortodox şi greco catolic sau, cum mărturiseşte inspirat, la un moment dat, o “interfaţă între mitologia populară şi hagiografia creştină”. “Putem să considserăm această carte o contribuţie pertinentă la descifrarea unor aspecte magico-religioase ale calendarelor polulare, cum au fost configurate în comunitatea tradiţională hunedoreană şi cât s-a mai păstrat astăzi din manifestările trecute”, scrie Rusalin Isfănoni, autorul binecunoscutei lucrări “Pădurenii Hunedoarei”. Dar Marcel Lapteş nu dă doar răspunsuri, ci ridică şi întrebări: ce facem cu satul? Îl pierdem? Consilier la Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Ioan Sicoe crede că satul românesc va supravieţui: “Noi credem că satul a dispărut, vorbim aici despre asta, dar nu e chiar aşa. Citeam un studiu recent unde statisticienii arătau că, în ultimii ani, peste trei trei sute de mii de români s-au întors din oraş, la sat. Şi tot studile arată că românii au cel mai bogat folclor al Europei. Ca să supravieţuim ca popor, să ne recunoaştem, ar trebui să ne întoarcem faţa spre sat”.