Crăciunul, timpul întoarcerii acasă

Suntem în plină sărbătoare şi ţara pare cuprinsă brusc de nebunie. Micuţii îndeasă rugăminţi pe lista Moşului, în timp ce adulţii adulmecă rafturile supermarketurilor şi deschid pofticioşi linii de credit pentru o seamă de nimicuri, iar săracii trag nădejdea în mila cuiva, a oricui… Vine Crăciunul şi Noul An 2012! 

Semnificaţiile adevărate ale Crăciunului mai sunt vizibile doar în satele izolate ale judeţului, unde încă se mai colindă aşa cum se făcea cu 100 de ani în urmă

“Acum, când se deschid cerurile, ard comorile, mormintele se deschid, toţi fac câte ceva. Timpul este “gras” şi “fertil”, ce semeni acum răsare”, scrie Irina Nicolau, un etnolog care are şi marele har al scrisului. Ea vorbeşte despre satul care numea această sărbătoare ca şi “Crăciun sătulul”: “un răspuns posibil ar fi că vine cu mese bogate după un post lung. Părerea mea este că o valoare specială o are slănina, care în lunile dinainte a lipsit. Numai cine nu cunoaşte ponderea slăninii la masa ţăranului poate să se mire. Oamenii de la ţară, ca şi zeii, au mare respect pentru alimentul gras.

Bucătăria “uşoară” este o invenţie a oraşului. Posturile şi restricţiile alimentare pe care le impun sărbătorile îi scutesc pe oameni de regimul dietetic”. Satul român este o comunitate unde excesele sunt rapid puse la zid de comunitate, chiar şi acum când “civilizaţia” aproape că a distrus obiceiurile de acum un veac. Odinioară, în sate nu existau moşi care să umble pe uliţi în Ajun, tocmiţi de tatăl ţăran pentru a face bucuria copilului, întocmai precum a orăşenilor. Nici brazi împodobiţi nu aveau bunicii noştrii: aveau, în schimb, un butuc care era botezat “Crăciun” şi care era ars pentru a muri. Pomii şi moşii sunt importuri apărute din Occident pe la sfârşitul secolului al XlX-lea. Crăciunul era un moş cu barbă albă, frate cu Ajunul şi erau un soi de zeităţi. Ciobanii îl considerau păstor de-al lor. Istoricii cred că “moşul” era o zeitate autohtonă de dinaintea creştinismului, care întruchipa anul care murea şi renăştea la Solstiţiul de iarnă. Peste această legendă biserica a suprapus sărbătoarea naşterii Domnului Iisus, iar în credinţele satului, lucrurile s-au împletit frumos. Până când peste sat au năvălit “epoca modernă” şi, mai rău, comuniştii…

Steaua de la Moscova

“E probabil că Isus a existat, dar nu putem afirma nimic despre dânsul, fiindcă nu avem nicio mărturie neîndoielnică a unor oameni cari să-l fi văzut şi auzit. Întâmplările pe care ni le povestesc apostolii sunt luate din alte religii, ori născocite anume, ca să confirme profeţii din Vechiul Testament. Ce rămâne din toată povestea evanghelică, de la staulul din Bethleem până la Golgota?… Rămâne… creştinismul, adică cel mai puternic avânt spiritual care a transformat sufletele şi continuă să evolueze într-însele. Această influenţă e datorită frumuseţii, când ililice, când tragice a legendei, dar mai ales morali evanghelice, aşa cum se desprinde ea din parabolele şi cuvântările atribuite Mîntuitorului”, scrie un anume H. Sanielevici în Almanahul “Luceafărul” din 1986. Nu-i aşa că parcă aţi uitat asemenea cuvinte? “Către acest Crăciun despuiat de veşmintele misticismului organizat de instituţia bisericească îndreptăm pe cititorii almanahului nostru”, scriu ca lămurire suplimentară editorii ediţiei. Scriitorul explică tovarăşilor cititori cum, la început, ziua lui Isus era serbată la 6 ianuarie şi cum, în anul 354, episcopul Liberius aşează sărbătoarea la 25 decembrie, care era data celebrării naşterii zeului Mithra, identificat cu soarele “Dies natalis Solis invicti”.

După câteva fraze despre lupta Bisericii cu zeii păgâni, Sanielevici concluzionează: “Or, nicio altă religiune n-a opus creştinismului o rezistenţă atât de cumplită – până la sfârşitul veacului al patrulea – ca misterele lui Mythra. Puţin a lipsit ca zeul iranic să învingă pe Isus şi să-i ia locul […] Creştinismul a înlocuit aceste sărbători prin Crăciun, Paşte… Fixând ziua Naşterii Mântuitorului la 25 decembrie, biserica adoptă, creştinând-o, cea mai însemnată sărbătoare a lumii. Pe vremea aceea, sanctuarele numite “mithraeum” se aflau pretutindenea în Europa. Mi se pare probabil că şi legenda naşterii Mântuitorului este de origine iranică. […] Mi se pare curios că-n colindele noastre steaua joacă rolul principal. Mă-ntreb dacă această stea nu-i cumva soarele şi dacă colindele nu s-au suprapus vre-unui rit solar păgânesc”. Şi uite aşa, din cuvânt în teorie, cititorilor li se “demitizează” Crăciunul, cuvânt care se trage din “Cracă” şi ar avea cumva legătură cu “Tăciunele de Crăciun”, ori “Buşteanul de Crăciun”, adică soarele care era celebrat prin aprinderea focurilor.

Crăciun, vânzărea şi sărbătoarea de piaţă

După ce comuniştii au trecut prin ideologie obiceiurile şi au dezrădăcinat ţăranii, a venit rândul economiei de piaţă să spulbere tradiţiile, trsformând Crăciunul într-un omuleţ vesel care te îndeamnă să cumperi rafturi întregi, un Crăciun care aduce rar bucurie, ci mai curând promoţii în magazine. Colindatul a devenit un banal “shopping”, vocile copiilor s-au preschimbat în odioase haite de dubaşi care răscolesc urechile orăşenilor şi înfioară bunul simţ. Oraşul românesc a reinventat Crăciunul după 1989. La oraş, sărbătoarea e scurtă: două zile libere de stat acasă, prilej de a zace în faţa televizoarelor, unde comedianţi joacă prost, dar tare, diverse scenete – musai înconjuraţi de fete aproape dezbrăcate -, ori cu prezentatori isterici care ţipă nenorocirea neamului în talk-show-uri veninoase. Urbanul aşteaptă apoi cu nerăbdare deschiderea supermerketurilor pentru o plimbare între rafturi şi cumpărături care îl înfig în datorii ce îl vor transforma în sclav financiar o bună bucată de vreme. “Oraşul inventează orice, până şi sărbători.

În materie de sărbători însă succesul nu este asigurat întotdeauna”, crede Irina Nicolau: “Acum suntem asaltaţi de sărbătările unora cu care avem puţine relaţii directe. Adică vin Sărbătorile, dar oamenii nu vin. Când am văzut la televizor acum un an că dovlecii şi vrăjitoarele americane au cucerit Parisul, am râs. La un alt telejurnal ni s-a comunicat că dovlecii au pătruns şi în Bucureşti. Nu mai e de glumit…” Chiar aşa! Gândiţi-vă o clipă la imaginea de sărbătoare transmisă din “cele mai unite state ale lumii” şi veţi înţelege ce-am ajuns: un brad frumos, îmbodobit impecabil, cu mii de luminiţe şi zeci de cadouri ambalate perfect. Lângă, o familie reunită, soarbe ceva din pahare – whisky, vin, ceai sau suc, în funcţie de vârstă – închină şi trancănesc liniştiţi, apoi deschid cadourile: este imaginea preluată în masă de publicitate şi servită meticulos românului care a muşcat “momeala fericirii”, nebăgând de seamă că tocmai l-au scos din scenă pe Isus Cristos şi momentul naşterii sale, dar i-au dat importanţă unui personaj creat de aceeaşi publicitari: “Santa Claus”, omuleţul care s-a născut fix la New York, în dimineaţa zilei de 23 septembrie 1823, în paginile ziarului “Troy Sentinel” care, într-un poem, vorbea de “Old Santa Claus” ca despre un personaj de mărimea unui elf, dolofan şi zâmbitor, ce împarte cadouri de Crăciun dintr-o sanie trasă de reni.

În 1881 Thomas Nast l-a ilustrat pe Moş Crăciun (imaginea din stânga – foto: Wikipedia), iar compania Coca – Cola l-a “reinventat”, în 1913, în roşu şi alb, folosindu-l ca pe un foarte bun instrument de marketing

Poemul a fost de atunci retipărit în fiecare an şi a devenit o marcă a Crăciunului. În 1881, caricaturistul cotidianului “Harper’s Illustrated Weekly” publică primul desen care îl înfăţişează pe Moş Crăciun nu ca pe un elf, ci drept un omuleţ grăsun, un fabricant de jucării, cu domiciliul la Polul Nord. În 1931, compania Coca Cola decide să-l folosească pe acest moş într-o campanie publicitară, transformându-l într-un moş viguros, cu burtă şi cu aer jovial, îmbrăcat într-un costum roşu. Imaginea a fost atât de puternică, încât s-a încetăţenit credinţa că, de fapt, producătorul de sucuri l-a inventat pe Moş Crăciun.

Crăciunul, ghid de supravieţuire

“Moş Crăciun, în varianta mondializată, apare frecvent ca o prelungire a magazinului. Pe măsură ce numărul cadourilor se face tot mai mare, sărbătoarea se face tot mai mică”, este de părere scriitoarea Irina Nicolau. Scăparea este la ţară, în satele unde au supravieţuit vechile datini ale colindatului, ale colacilor rotunzi, bine făcuţi în cuptoare, pe vatră şi lustruiţi cu luciu de albuş de ou. Aşa că luaţi-vă copiii, părinţii şi prietenii şi petreceţi Crăciunul în casa unor neamuri care nu au uitat de Naşterea Domnului. Şi nu uitaţi, la sate, Crăciunul nu ţine doar două zile, ci 12, este o sărbătoare care începe în 25 decembrie, dar se termină de-abia în 6 ianuarie şi este precedată de o lună de zile plină de obiceiuri: plecaţi din vreme, fără a uita să daţi gazdelor o mână bună de ajutor – faceţi sarmalele, frământaţi colacii, ajutaţi bărbaţii la treburile gospodăreşti, orânduiţi masa cu “măsăriţă” curată, aţâţaţi focul, ştergeţi paharele pentru băutura cu care cinstiţi colindătorii, pregătiţi banii ca dar pentru cei care anunţă naşterea lui Isus şi platourile cu porcăriile lui Ignat.

Refuzaţi să porniţi televizorul, cel mult ascultaţi colinde tradiţionale – musai cântate de copii, ori de bărbaţi -, ori porniţi chiar voi la colindat prin vecini. Lăsaţi pe mese, peste noapte, turte dulci cu miere pentru sufletele celor morţi şi daţi de pomană peste cei care au trecut “pragul” acestei lumi. Poate v-aţi gândit înţelept şi aţi cerut moşului să vă aducă sănătate, iubire, lumină pentru oameni şi natură, ori vreun talent aparte. Dacă aţi făcut-o, acum e momentul să vă primiţi nu doar darurile ci şi harurile. Şi, cel mai important, nu vă uitaţi părinţii şi bunicii: mai mult ca oricare altă sărbătoare, Crăciunul este timpul întoarcerii acasă.