“Am urcat pe cel mai înalt vulcan al lumii!” Sunt primele cuvinte rostite de Alexandra Marcu, tânăra care a devenit cea de-a treia alpinistă a lumii care cucereşte vârful Ojos de Salado. A urcat împreună cu tatăl ei, într-o expediţie care i-a stors de puteri: “Nu e victoria noastră, e a tuturor! E a spiritului românesc! La un moment dat, i-am spus fetei: «Nu cred că răzbim azi!». Ea a făcut un pas înainte şi a zis: «Tata, te rog, trage de tine, că eu nu mai vin a doua oară!» Atunci s-au mobilizat rezervele interioare şi am mers împreună mai departe”, povesteşte Dan, completat de Alexandra: “Ştiam că vom reuşi, aveam încredere în noi”.
Altitudinea şi rafalele puternice de vânt de pe Ojos Del Salado le-au lăsat doar câteva minute Alexandrei şi lui Dan Marcu pentru fotografiile care să le certifice victoria
Cei doi au reuşit să învingă muntele în 18 ianuarie, când tânăra deveancă a reuşit împreună cu tatăl ei să urce pe cel mai înalt vulcan al lumii, Ojos del Salado, în Chile, la 6.893 metri. În urma acestei expediţii, la doar 17 ani, Alexandra Marcu face istorie şi cucereşte vulcanul din America de Sud. Întorşi recent acasă, Alexandra şi părinţii ei, Dana şi Dan, spun că a fost o expediţie cumplit de grea: “Mergeam ca pe pudră, la fiecare pas, alunecai jumătate în jos. La un moment dat am zis: «Mă ia dracu aici, da’ eu nu mai duc…» Nu mai puteam respira!”, mărturiseşte Dan, pe care inhalarea cenuşii vulcanice spulberate mereu de vânt l-a făcut suspect de edem pulmonar şi era cât pe ce să nu mai plece din ultimul refugiu: „În drum spre vârf, vă spun sincer că, pe ultima parte, doar atâta îmi mai suna în cap: «Cum să mă întorc eu la oamenii ăia şi să zic că nu am reuşit? Cum să vin? Şi tot aşa… Cum…? Cum?» Aşa ne-am tot dus înainte, până dintr-odată am văzut că am ajuns aproape de vârf şi am ştiut că o să reuşim. Am primit altă energie! Am fost vegheaţi tot timpul: întotdeauna am fost ajutaţi. Când am ajuns sus, efectiv, pe vârf, băteau nişte rafale de vânt îngrozitoare, că începusem să îngheţ. M-am bucurat aşa vreo două minute, apoi am zis: «Să facem pozele şi să coborâm, că-i cazul»”. Este prima expediţie când Alexandra a tras de Dan, în sus, pe munte: „Tata mă tot laudă, îmi spune că am preluat expediţia. Când am intervenit, i-am spus că sigur va reuşi şi trebuie să urcăm, nu putem să ne întoarcem şi să vă spunem vouă, tuturor celor care ne-aţi susţinut, că nu am reuşit să urcăm pe vârf. Mă bucur că am făcut acest lucru şi că am reuşit să urcăm şi să ridicăm drapelul. Am fost chiar emoţionată”.
Escaladă pe cenuşă
Cel mai înalt vulcan al lumii i-a adus tinerei alpiniste cea mai mare provocare. La cele nouă zile petrecute pe munte s-au adăugat condiţiile extreme din Deşertul Atacama. Duminică, 18 ianuarie, a fost ziua cea mare. Cei doi alpinişti deveni au plecat din refugiul Tejos după ora 5 dimineaţa. În ziua de vârf, au urcat de la 5.837, mai bine de o mie de metri. După ore epuizante de escaladă, cei doi s-au întors cu vestea victoriei: au cucerit cel mai înalt vulcan al lumii, după ce ore întregi, practic, pământul le-a fugit pur şi simplu de sub picioare. Mai mult, vântul i-a obligat la costumaţii speciale şi făcea aproape imposibilă comunicarea. „Porţiunea de escaladă a fost teribil de grea: să faci escaladă la aproape 7.000 de metri nu e chiar atât de uşor, cu mâinile îngheţate şi cu vântul care bătea din toate părţile”, zice Alexandra.
Alexandra Marcu la finalul uneia dintre cele mai dificile ascensiuni din carieră
În ultima zi, mersul pe cenuşa care le aluneca sub paşi i-a stors de puteri: “Era plin: aveam praf din acesta în cort, în apă, în haine, peste tot! Am fost nevoiţi şi să reconsiderăm expediţia după ce ni s-a spart un bidon de 20 de litri de apă şi a trebuit să plecăm de la o altitudine mult mai înaltă decât cea propusă de noi: am avut probleme cu răul de altitudine, dar s-au liniştit treptat şi am continuat”. Pentru Dan, cenuşa a fost un coşmar: „Nu ne-a priit deloc cenuşa vulcanică. Vaiii! Aşa un teren îngrozitor niciodată nu am întâlnit, ne mânca fiecare pas, din fiecare ne lua o jumătate. Era o cheltuială de energie fantastică”. După praf, nici ultima tură nu a fost uşoară: „Când am ajuns sus, în buza craterului, se vedea vârful acolo, aproape, şi ştiam că vom reuşi: aveam sub picioare stâncă, nu praf! Am luat aşa un avânt şi… plec! Ne-am lăsat toţi bagajele – doi români şi trei chilieni – şi, plini de forţă, am înaintat. Fac cinci metri şi poc! M-a pus jos! Mă uit înapoi şi ei picau ca popicele! De ce? Plecasem prea tare! Acolo nu merge cum vrei, trebuie să te mişci încet, încet”, îşi aminteşte Dan.
Chinul urcuşului prin cenuşa vulcanică: faci un pas de 80 de centimetri, 40 de centimetri aluneci înapoi
Soţia sa a rămas în ultimul refugiu: „A fost cea mai grea expediţie la care eu am participat. Noi ne-am pregătit cât am putut, dar au apărut «neprevăzutele». A fost greu, dar, din fericire, s-a terminat cu bine şi au reuşit să facă vârful. Am fost îngrijorată pentru că lui Dan i-a fost rău cu o noapte înainte. Eu chiar mi-am făcut probleme: dacă vor reuşi să facă vârful, dacă se vor întoarce sănătoşi… De fiecare dată când urcă, eu fac nişte estimări: cam în cât timp ar trebui să fie înapoi? Mă aşteptam să fie înapoi în jurul orei trei-patru. Când am văzut că se scurg iarăşi orele şi ei nu apar… Începea să se întunece, pentru că acolo soarele apune foarte repede, chiar dacă e vară, şi atunci am intrat în panică. La un moment dat, am plecat pe traseu înspre vârf, dar mi-am dat seama că e o greşeală: rolul meu era să-i aştept la cabană şi, dacă îi prinde întunericul, să le dau semnalizări luminoase şi acustice să poată să-şi găsească drumul înapoi. M-am întors şi i-am aşteptat, a fost greu, greu să stai şi să aştepţi să se scurgă orele, până-i vezi înapoi”.
Au urcat pentru România
A fost o expediţie a recordurilor: la 5.800 de metri, la ultimul refugiu, “doamna Dănuţa” – cum o alintă familia – şi-a atins recordul, explică Dan: “Au aşteptat-o patru bărbaţi, care au luat-o pe braţe şi au aruncat-o mai sus, ca să fie la 5.801 metri!”. Aici, la ultimul hop, lui Dan i s-a făcut rău de la atâta cenuşă şi Alexandra s-a descurajat: “Au fost multe grupuri pe munte şi se întorceau: 15 austrieci, apoi un ghid chilian şi clientul lui german nu au ajuns pe vârf, argentinienii nu au reuşit… Când i-am văzut pe toţi venind înapoi înfrânţi, m-am demoralizat şi am început să plâng”. De fapt, adaugă Dan: “O oră a hohotit, nu o mai puteam opri”. Tânăra parcă îşi scuză slăbiciunea: “Eram prietenă cu toţi, povestisem cu ei, şi acum îşi făceau bagajele. Aveam sentimentul unui om părăsit! Rămâneam singuri. Tabăra s-a golit pur şi simplu. Erau zeci de corturi şi au mai rămas două. Înaintea noastră a fost o ghidă cu un american client şi ne povestea că s-a întors să-i spună ceva şi ăla leşinase. S-a întors să-i dea oxigen, omul nu-şi mai amintea nimic şi au coborât la refugiu în beţe”. Încă din ţară, planurile iniţiale s-au dat peste cap, iar pe munte a fost la fel:
De data asta Dan Marcu a fost cel care s-a gândit mai des să renunţe, dar Alexandra l-a “tras” după ea
“Am plecat un pic cam prea de sus, trebuie să fie o expediţie mai mare, dar ne-am trezit că urcăm doar noi doi. Cum o expediţie cumpărată costa mii de dolari, pe care nu-i aveam, iar o expediţie trebuie să fie de minim trei, am luat-o pe Dănuţa. Am antrenat-o, nu prea a înţeles ea ce se întâmplă şi am dus-o direct la 4.500 de metri pe Altiplano, podişul acela înalt unde se manifestă un efect ciudat, altitudine combinată cu ariditate: vânt cu siliciul acela… Peste tot e – nici măcar nisip -, doar cenuşă şi cred că am înghiţit câte un kilogram pe zi, de fiecare. Am avut pentru ea mari emoţii: prima zi i-a fost rău, dar mergea spre bine şi treburile au început să funcţioneze, dar când am văzut că am pierdut 20 de litri de apă a fost… uffff”, geme Dan, amintindu-şi clipa în care au descoperit bidonul spart. Nu a fost singurul moment de disperare, rememorează Dana: „Îmi amintesc că eram la primul refugiu, la 4.500, deja începuseră simptomele de rău de altitudine. Era un medic american care urma şi el să urce pe vârf şi tot venea să îmi măsoare, pulsul, tensiunea şi mi-a spus : „Dacă aş fi medicul tău, acum te-aş trimite acasă!”. Eu i-am zis să aşteptăm până dimineaţă că nu e atât de gravă situaţia. Dimineaţa eu eram bine, dar în seara următoare a plecat el acasă, fără să mai facă vârful, pentru că i s-a făcut lui rău”.
La pas, prin deşert
„A fost o expediţie foarte grea, pentru că au fost nouă zile pe munte, în deşertul Atacama, cel mai arid din lume, iar terenul este, de fapt, cenuşă vulcanică foarte fină: ai impresia că mergi pe o plajă, dar în pantă. O pulbere fină, care nu te lasă să avansezi”, descrie Alexandra iadul gri. Ca să fie „acceptată” ca al treilea membru al expediţiei, mama şi soţia Marcu s-a antrenat alături de temerarii alpinişti mai bine de cinci luni. „Am luat-o la antrenamentul nostru obişnuit de mers pe dealuri cu rucsacii grei în spate, plus antrenamentul de box de la Clubul Pretorienii Deva, unde Adi Velu s-a ocupat special de ea şi a plecat direct în Chile”. Acum, Dana crede că ar fi reuşit chiar „să facă vârful”, doar că: „Cineva trebuia să se sacrifice, în fiecare expediţie ai nevoie de un om să te susţină din spate, la nevoie. Fără falsă modestie, nu cred că ar fi reuşit fără mine: am fost bucătarul expediţiei, medic, psiholog, nutriţionist… Pluricalificată!”. Dan râde: “A fost ireproşabilă… Numai de două ori mi-a venit să dau cu pietre după ea!” Aşa sunt ei, cei din familia Marcu: temerari, oricând pregătiţi pentru provocare, mereu puşi pe glume. Câteodată fac haz de necaz: “Am campat la un moment dat în mijlocul deşertului: noi trei, cortul şi nimic… Şuiera vântul ăla şi aducea praf şi mă gândeam… “Eu, Dan, îs dus rău cu pluta…”. Cei trei, Alexandra, Dana şi Dan, i-au uimit pe toţi alpiniştii din jur: “Noi am fost singurii care am mărşăluit pe jos 12 kilometri într-o zi, în deşert, 10 în cealaltă şi, când am ajuns la campingul de la Atacama, unde era toată lumea, au sărit o mulţime să ne ajute: pentru ei era ceva de neimaginat! Toţi merg acolo cu maşina, noi, nu. Ne-am făcut aclimatizarea pe jos. Toţi ne priveau cu admiraţie că am mers atâţia kilometri cu rucsacii grei în spate. Acolo, ca să te apropii de urcuş efectiv, trebuie să mergi 30 de kilometri. Noi i-am făcut pe jos”. Bineînţeles, ca să se încadreze în buget… Colac peste pupăză, liderul de expediţie s-a trezit cu… lipsuri: „Am oferit ofrandă muntelui medalionul meu cu România şi unul din dinţii din faţă…”, glumeşte iar Dan Marcu: „Cică-s mai atrăgător aşa…”.
A mai rămas doar unul
Privelişte de pe Ojos del Salado
Pentru ei, expediţia „Chile” a fost o cursă contracronometru: „Totul a fost un maraton: am plecat din România, am schimbat trei avioane, un autobuz de noapte, am ajuns şi, zbang, a doua zi, pe munte”. Cei din comunitatea română ne-au tot spus să mai stăm o zi, le-am spus: „Dom-le, dacă tot e să mă târâi pe aici, mai bine se termină rapid!”, povesteşte mândru Dan. Situat la 6.893 de metri altitudine, Ojos Del Salado este cel mai înalt vulcan de pe planetă, şi al doilea munte, ca înălţime, din America, după Aconcagua. Muntele este înconjurat de lacuri cu apă sărată şi vulcani de peste 6.000 de metri. Nu au avut fonduri ca să-şi „cumpere” o expediţie, aşa că au pus singuri totul cap la cap: „Ne-a prins enorm de bine că am învăţat spaniola, care ne-a deschis cărările. Am văzut încă din Mexic: degeaba vorbeam engleză, că vorbeam între noi! Am reuşit – spune Alexandra – să vorbim cu o mulţime de oameni pe munte, ne-am împrietenit cu grupuri de argentinieni şi chilieni”. Totul s-a legat, ca o poveste bine spusă, zice Dan: „După ce am urcat pe vârf, a doua zi, a nins. Iar Alexoaca – cum îşi alintă el fata – a fost înaintea mea şi după, şi în jur!”. După expediţie, românii din Chile le-au oferit o vacanţă de vis – cei trei Marcu au hrănit la ocean leii de mare, s-au plimbat prin oraşele latine şi chiar au dansat pe stradă. De fapt, doar Dan: „Am dansat eu şi cu nişte maimuţoi. Pot să spun că m-am simţit inspirat de cei doi maimuţoi ai păpuşarului din oraşul Copiapo. Se pare că şi eu am fost acolo o prezenţă exotică”. Le-a plăcut fiecare moment, dar nu vor putea uita entuziasmul cu care au fost „adoptaţi” de românii din jur: „Cei din comunitatea română au fost extraordinari: cu un suflet mare, adevăraţi români, ne-au susţinut, ne-au cazat, ne-au ajutat, ne-au plimbat, dar ce nu ne-au dat?! La plecare, au venit să ne conducă cu steagul tricolor, cu copiii… Extraordinar! Am fost atât de emoţionaţi când am simţit căldura aceea din suflet… Nu am cuvinte!”. La întoarcere, cei trei alpinişti temerari au fost primiţi la Deva şi în judeţ cu aplauze. „Ne bucurăm că eşti de-a noastră, că ai crescut printre noi! Te iubim şi îţi dorim tot binele din lume pentru că meriţi. Felicitări, Alexandra!”, i-au transmis salvamontiştii din Straja, staţiune unde Alexandra urcă de la doi ani. Sunt aceeaşi salvamontişti, care, chiar în martie 2014, l-au ajutat pe Dan Marcu când şi-a rupt piciorul pe munte. Acum, „rănitul” le-a stârnit din nou admiraţia. Din circuitul celor şapte cei mai înalţi vulcani ai lumii, Alexandrei i-a mai rămas muntele Sidley, cel mai înalt vulcan din Antarctica, de 4.181 m. Dacă reuşeşte să adune banii pentru expediţia extrem de costisitoare, Alexandra Marcu poate deveni a doua alpinistă din lume care termină circuitul Seven Volcanoes.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.