Mâine, vineri, este 13 februarie. O zi specială pentru o mare personalitate sportivă a Hunedoarei, dar şi a României. A celui care a adus ţării noastre primul titlu de campion mondial la box profesionist. Este ziua de naştere a celui care pe 22 februarie 1997 a strâns în faţa televizoarelor milioane şi milioane de români, făcându-i fericiţi. Chiar dacă crainicul sălii din Hamburg l-a prezentat ca fiind Michael Loewe, el era, de fapt, românul Mihai Leu, care, la finalul acelei lupte crâncene, s-a înfăşurat în ”tricolorul” României.
Am fost unul dintre cei care în acea noapte au urmărit cu sufletul la gură crâncena încleştare din ring, în care Mihai încerca să cucerească centura mondială la categoria semi-mijlocie a versiunii World Box Organization (WBO). În faţă, un adversar deosebit de tenace, panamezul Santiago Samaniego. A fost un meci pe viaţă şi pe moarte, disputat de-a lungul a 12 runde, care atunci au părut fără de sfârşit. Ca şi atunci, acum, după aproape 18 ani, marele nostru campion are viu în memorie acel memorabil meci.
“A fost cu siguranţă cel mai greu meci din întreaga mea carieră pugilistică. Mai ales că, în repriza a treia, am suferit o ruptură de tendon la braţul stâng. Eram însă aşa de încălzit şi atât de mult îmi doream să câştig, încât nu am ţinut cont de accidentarea survenită. În tribunele sălii din Hamburg, erau câteva sute de compatrioţi, mulţi dintre ei veniţi din judeţul Hunedoara. Îmi amintesc că au afişat un ”tricolor” imens. Când crainicul sălii a anunţat că sunt noul campion mondial la box, mi se împlinise un mare vis. A fost una dintre cele mai mari realizări din viaţa mea, pentru care am depus foarte multă muncă. Am păstrat de la acel meci de pomină mănuşile şi trofeul şi le privesc mereu cu sentimentul că am făcut ceva deosebit pentru mine şi pentru boxul profesionist românesc. Dar dacă nu ar fi fost soţia mea Ana şi băiatul meu, Marco, nu cred că aş fi izubutit. Ei au fost tot timpul lângă mine şi au ştiut să mă motiveze.”
Derulând înapoi cei 18 ani de la acea dură încleştare, îmi amintesc modul în care a fost primit Mihai acasă, la el la Hunedoara. Un oraş întreg s-a mobilizat atunci pentru a-şi primi marele campion. Am fost unul care m-am ocupat personal de acele festivităţi, fiind la acea oră şi consilier local, dar şi jurnalist. Chiar dacă pe faţă erau încă vizibile urmele loviturilor încasate, evident, mult mai puţine în raport cu cele primite de Samaniego, Mihai a rămas profund impresionat de modul în care concetăţenii lui s-au manifestat. La intrare în municipiul de pe Cerna a fost afişat un banner, pe care era scris: ”Mihai, Hunedoara te iubeşte!”.
“M-a impresionat până la lacrimi şi chiar şi acum, după atâţia ani, mă trec fiorii”.
În faţa ”Casei de Cultură”, mii de oameni veniseră din timp ca să-şi aplaude campionul mondial. Mihai Leu le-a prezentat centura cu ”diamante”, iar ovaţiile nu au contenit minute în şir. Oficialităţile din acel timp, în frunte cu primarul Remus Mariş (dispărut între timp dintre noi), l-au felicitat pentru performanţa deosebită obţinută pentru sportul românesc. Ca o recunoaştere pentru acea realizare, propunerea venind şi din partea mea, Mihai Leu avea să devină ”Cetăţean de Onoare” al urbei unde se născuse.
În acelaşi an, hunedoreanul şi-a mai pus încă o dată ”centura” în joc, tot în Germania, adversar fiindu-i irlandezul Michael Carruth. Era 20 septembrie, iar Leu ieşea din nou învingător, după 12 runde intense. Din nefericire, avea să fie şi ultimul lui meci la profesionism, accidentarea de la mână împiedicându-l să îşi mai continue cariera în ring. ”Decizia de a nu mai boxa am luat-o împreună cu antrenorul meu şi cu soţia. Retragerea din box, căruia îi dedicasem 20 de ani, a fost foarte dureroasă. Îmi amintesc că, timp de o săptămână, mai că nu am putut să dorm, mă gândeam că totul s-a sfârşit brusc. În viaţă trebuie să ai însă puterea să treci peste orice obstacol. Pasiunea mea pentru maşini de curse, pe care o moştenisem de la tatăl meu, şi dorinţa de a o transforma într-o nouă ocupaţie, m-au ţinut cu psihicul ridicat. În 1998, mi-am început cariera de pilot de raliuri, iar cinci ani mai târziu, am devenit campion la clasa la care concuram.
Mă gândeam însă la box, am făcut între timp mai multe tratamente la braţul afectat de accidentare, sperând că voi putea reveni în ringul de box şi crezând că raliurile vor fi doar un proiect de scurtă durată, dar nu a fost aşa. ”
20 de ani pentru titlul suprem
În general, pe ringul de box ajung copiii mai nevoiaşi. Nu a fost însă cazul lui Mihai Leu, care pare un paradox în acest sens. Cu toate că a început cu înotul şi tenisul de câmp, la 9 ani, când a intrat pentru prima dată în sala de box, s-a îndrăgostit definitiv de acest sport. S-a legitimat la Constructorul Hunedoara, unde a descifrat ”abc”-ul boxului cu antrenorul Ion Turică. După câţiva ani s-a mutat la clubul Metalul, avându-l ca “mentor” pe Alexandru Pescar. Paralel cu sportul, Mihai mergea şi la şcoală, iar după primii doi ani de liceu s-a transferat la clubul Dinamo Bucureşti, ajungând la liceul ”Gheorghe Lazăr”, considerat unul dintre cele mai bune şi dure licee din ţară.
“Nu aveam voie să întârziem, pentru că, imediat după ce suna de intrare, porţile liceului se închideau şi nu mai eram lăsaţi să intrăm”, rememorează Mihai. O perioadă de timp, a crezut că poate să împace ambele activităţi, şi sportul şi învăţătura, dar mai apoi şi-a dat seama că nu se poate, boxul devenind primordial, mai ales că din 1983 până în 1986 câştigase nu mai puţin de patru titluri de campion naţional la juniori. Anul 1987 avea să fie decisiv pentru el. Participând la Campionatele Mondiale rezervate juniorilor, care s-au desfăşurat în Cuba, la Havana, a devenit campion mondial.
Îşi aminteşte că în escala pe care o făcuseră la Montreal, Francisc Vaştag, care avea să devină şi el campion mondial, îi făcuse propunerea să nu se mai întoarcă în ţară.
A revenit însă, dar în acelaşi an, în noiembrie, când a plecat la Balcaniada din Grecia, luase decizia să nu se mai întoarcă. “Am ajuns la Patras, dar, înainte de competiţie, am fugit din hotelul unde eram cazaţi. Tatăl meu îmi dăduse numărul de telefon şi adresa unui prieten de-al său din Paris. Din Patras am luat autocarul până la Atena. Între timp, reuşisem să dau de acel prieten al lui tata, care mi-a spus ce să fac. Din Grecia am trecut, cu ajutorul unui şofer de TIR, în Italia.
Călătoria a durat aproape două zile, pe mare şi pe şosele, iar în cea mai mare parte am stat ascuns în lada de sub bancheta cabinei camionului. Am ajuns în Italia şi apoi în Franţa, cu ajutorul omului de încredere din Paris, iar de acolo, în scurt timp, am plecat în Germania, unde aveam să îmi continui cariera în box. Ai mei au avut ceva probleme în ţară, iar eu am fost condamnat în România la 7 ani de puşcărie pentru că fugisem ilegal”.
Faptul că era campion mondial de juniori l-a ajutat în Germania, dar pugilistul îşi aminteşte că nu i s-a oferit nimic pe ”tavă”, având şi zile când nu a avut ce să mănânce, iar dorul de casă îl ”măcina”. A trecut însă peste toate obstacolele, a învăţat limba germană, şi-a luat şi cetăţenia din ţara respectivă, iar la clubul din Hamburg, unde trecuse la profesionism, au început să apară şi rezultatele. În 1993 a cucerit titlul Intercontinental al Germaniei, iar un an mai târziu, titlul Intercontinental WBO, totul culminând cu acel 1997 când a devenit campion mondial la profesionişti, fiind neînvins în cele 28 de întâlniri susţinute.
Tot în Germania a cunoscut-o în urmă cu 24 de ani pe cea care avea să îi devină soţie, frumoasa italiancă Ana, care a devenit o ”româncă” veritabilă, dăruindu-i un băiat, Marco, student la Timişoara.
Mihai va fi din nou învingător
La începutul acestui an, aflasem de la un prieten că Mihai a fost operat la Bucureşti de cancer la colon, de profesorul Irinel Popescu. M-am cutremurat pur şi simplu şi am evitat să îl caut, ştiind că nu îi este uşor să se lupte cu o astfel de boală. Pe 14 ianuarie am sunat-o totuşi pe Ana şi am întrebat-o cum se simte Mihai, iar ea mi l-a dat direct la telefon. Era la Hunedoara şi mi-a spus că recuperarea merge foarte bine, că analizele au ieşit bune, şi că face şedinţe de chimioterapie la Viena. Am vorbit din nou cu el săptămâna trecută la telefon. Era la Bucureşti şi era la fel de optimist. MIHAI LEU este un caracter puternic, un sportiv şi un om desăvârşit.
Sunt foarte sigur că va învinge din nou. Hunedoara, România, are nevoie de MIHAI LEU. LA MULŢI ANI!
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.