Anul trecut, pe vremea asta, în judeţul Hunedoara mai trăiau vreo 320 de veterani de război. Acum mai sunt doar 260. Anul trecut REPLICA şi-a propus şi a reuşit să vorbească cu o parte dintre ei. Unii nu vor să-şi mai amintească de clipele de groază trăite pe front, la ruşi, la unguri, la cehi sau lângă Iaşi. Alţii ar vrea să povestească, dar starea lor de sănătate nu le-o mai permite. Cei mai “tineri” veterani au deja 92 de ani. Luna aceasta, pe 29 mai precis, unul dintre veteranii hunedoreni intră în categoria “bătrânilor”. Împlineşte 100 de ani şi speră ca şi fratele său geamăn, de care nu mai ştie nimic şi pe care a fost la un pas să-l regăsească undeva pe frontul din Est, să fie în viaţă. Se numeşte Ieremiaş Hercza şi încă mai poate povesti prin ce-a trecut în urmă cu aproape 80 de ani.
Veteranul centenar îşi aduce aminte şi acum de potopul adus de sus, de avioanele ruseşti
“Nouă ani tăt am făcut armata” – îşi începe povestea bătrânul. Ar putea sta comod în fotoliul pe care e aşezat, însă e un pic încordat. E pentru prima şi, poate, pentru ultima dată în viaţa lui când este rugat să spună prin ce a trecut el pe front. Are 100 de ani fără câteva zile, iar în faţa lui stau doi tineri care, cel mai probabil, n-ar fi îndurat ce a îndurat el. Totuşi, nea’ Ieremia se comportă de parcă ar fi vizitat de cine ştie ce general al Armatei Române. Dar aşa sunt bătrânii, pentru că au crescut în viaţa simplă dar plină de respect a satului din România anilor ‘30. Iarna locuieşte la Orăştie, în apartamentul nepoatei sale. În rest, preferă să stea în casa lui de la Cigmău, cea în care şi-a refăcut viaţa după ani şi ani de chin.
Ieremiaş Hercza s-a născut pe 29 martie 1915 la Geoagiu Băi. Are un frate geamăn despre care nu mai ştie absolut nimic de mai bine de “10 sau 20 de ani”, de când a plecat “undeva în judeţul Alba, la pensie”. Numele său a fost maghiarizat de secretarul Primăriei din Geoagiu. Culmea, cel al fratelui său geamăn, Petru, e scris româneşte în acte: Herţa. Amândoi au fost încorporaţi în 1936 şi eliberaţi în 1938. Nu au făcut armata împreună. Nici în război nu au fost împreună. În 20 noiembrie 1939 au fost rechemaţi la oaste. Amândoi au fost trimişi la unităţi de artilerie, diferite. În cei doi ani de armată au mâncat aproape numai arpacaş. După încă aproape doi ani în care a fost înrolat ca servant şi observator al unităţii de tunuri de munte din Beiuş spera că momentul trecerii Prutului va însemna măcar că va mânca ceva mai bine. N-a fost aşa. “Nu-mi mai amintesc prea bine ce mâncam, ce nu mâncam, dar ştiu că mai mereu ne era foame. Am mers cu trenu’ până în Rusia (Ucraina – de fapt, n.red.). Dup-aia am mai mers şi pă jos. Nu mai ştiu cât o durat drumu’. Ştiu numa’ că m-am trezât de-odată-n Munţii Caucazului. Era deja septembrie 1941. Am stat acolo pă poziţie două luni. Când să-ncepem ofensiva, am primit ordin de retragere. Am luat caii ş-am plecat. Să vorbea că generalul Fâlfănescu, care comanda divizia noastră, ar fi vrut să ne predeie la ruşi. Da’ o venit Mociulschi ş-o preluat comanda. Nu mai ştiu ce-or avut, cum s-or împărţât, cum s-or înţăles. Ştiu că ne-am retras vreo 100 sau 200 de kilometri. Ne-am aşăzat iară ş-am aşteptat ordine. Vai da frig o fost. Am stat până spre iarna lui 1941. Dup-aia ne-am tras la Kerci. Acolo am stat tătă iarna. Mâncam numa’ 30 de grame de pită pă zi şî… cam atât. O fost vorba că vin cu avioanele să ne ieie de acolo, da’ n-or mai venit”, povesteşte bătrânul care şi acum, când e aproape să împlinească 100 de ani, pare că resimte amărăciunea unei speranţe deşarte.
Spre Sudak, sub tirul aviaţiei
“O venit primăvara lu’ 1942. Ruşii or început să vină pă mare cu şalupele, cu bărcile. Trăgeam cu tunurile cătră ei, da’ degeaba. Erau mulţ’. Era o amiază de aprilie. Cred că era duminica de Florii. Noi ne-am pus acolo, pă nişte bolovani, să mâncăm de-amiază. Vine unu’ călare şî ne zâce că s-o rupt frontu’ şî iară trăbă să ne retragem cătă Sudak. Am plecat 200 de oameni şi 70 de cai. La Sudak am mai ajuns 12 oameni şî şasă cai. De duminică şî până joi, când am ajuns la Sudak, or tăt venit cu avioanele păstă noi. Vai. Doamne, ce-o fost acolo. Tătă zâua, în fiecare zî, or dat pă noi avioanele alea cu tăt ce-or avut”, se plânge bătrânul. Cum a supravieţuit? Simplu. Când a putut să iasă din coloană, a ieşit şi a mers mai mult pe lângă drumul de 150 de kilometri ce duce şi acum de la Kerci la Sudak. Într-o zi chiar a încercat să-şi întâlnească fratele, despre care auzise că se retrage cu batalionul său pe un drum paralel. A mers câţiva kilometri, a dat peste un sat în care nemţii făceau prăpăd: “Sub ochii mei am văzut cum un neamţ o omorât o femeie nevinovată. O tras, pur şi simplu, în ea. Nu ştiu de ce. M-am întors din drum. Apoi aveam să-mi dau seama de ce ruşii îi tratau mult mai rău pă nemţi decât pă români. Noi n-am făcut lucruri de-astea. Io, cel puţin, la mine-n divizie n-am auzit de-aşe ceva”. După patru zile de marş sub tirul avioanelor inamice a ajuns la Sudak.
“Era să mor şi io acolo. N-a auzît când o venit o Rată de-aia rusască (Rata – IL 16 – cel mai folosit avion rusesc în cel de-al Doilea Război Mondial – n.red.). Era pă când ne pregăteam să coborâm de pă şosea către portul din Sudak. O venit de-odată avionu’ şî n-am mai apucat decât să mă arunc într-o tufă de scaieţi. O trecut un glonţ de-ăla mare pe la tâmpla mea stângă. Numa’ am sâmţât ceva cald cum trece pi la tâmpla me stânga. Ş-acuma parcă mai sâmt căldura aia”. În Sudak Ieremiaş Hercza şi ai lui 11 supravieţuitori sperau că vor fi preluaţi de un vapor care să-i aducă spre România. Ultimele vapoare plecaseră însă cu doar câteva ore înainte să ajungă ei în port. Au decis să înnopteze într-un buncăr. A doua zi dimineaţa, la intrarea în buncăr s-au trezit cu soldaţii Armatei Roşii. Căzuseră prizonieri.
Noroc cu… malaria
“Ruşii ne-or dezarmat, ne-or încolonat şi… pă jos, cătră Siberia. Când am ajuns la Feodosiya am stat câteva zile, că acolo să făcea trierea. Io, norocu’ meu, m-am îmbolnăvit de malarie. P-ăia sănătoş’ i-or trimis în lagăre, pă mine, la spital. Pă 15 mai am fost internat. Am căzut la pat şî m-am mai trezât pă 1 septembrie. Lângă patu’ meu era o moldoveancă, Dumnezău să o ţână fericită pă oricare lume-ar fi ea acuma, care m-o grijit în tăt timpu’ ăsta. Săraca femeie, de multe ori o zâs că nu mai scap cu viaţă. Nu ştiu cum, da’ m-am trezât de la căldura soarelui care bătea prin geam. Ea era, ş-acuma o văd, cu o cană de lapte-n mână. Era cana aia din care mi-o tăt dat să beau lapte luni la rând. Să ruga la Dumnezău să nu mor, şi Dumnezău o ascultat-o”, povesteşte veteranul centenar. Între timp, frontul se mutase mai înspre România, loturile de prizonieri fuseseră deja completate şi trimise spre moartea în cazne din lagăre, iar Ieremiaş Hercza a rămas “caz social” în spitalul de la Feodosiya. Directorul spitalului l-a pus să-i fie căruţaş. Se pricepea tare bine la cai şi asta i-a fost îndeletnicirea vreme de doi ani, dar cu întreruperi.
“Eram trei români rămaşi acolo, ajutoare la spitalul ăla. Unu’ să mai pricepea la meşterit mecanică. S-o stricat un tractor la un colhoz din apropiere. L-or chemat să-l repare. După ce l-o reparat, ruşii ori vrut să-l ţină acolo, la cohloz. Directoru’ de la spital n-o vrut să-i deie drumu’. Ăia de la colhoz s-or mâniat şi ne-or reclamat. A doua zi, tăţi tri eram luaţi şi duşi la un lagăr de muncă”. Au stat o lună în lagăr, până ce directorul de spital, al cărui nume nu şi-l mai aminteşte, a reuşit să-i scoată de acolo. Episodul s-a mai repetat de două ori, până în 1948, când el şi cei doi camarazi ai săi rămaşi ca ajutoare la spitalul din Feodosiya au fost trimişi acasă. “Câtă vreme am stat la spitalu’ ăla am mâncat numa’ mălai. Era sărăcie. Şî ruşii mâncau numa’ mălai şî cam atât. Da’ măcar am fost trataţi cât de cât omeneşte. Am avut mereu la mine o icoană cu Visul Maicii Domnului ş-o bucată de pită de Paşti. Icoana am mai avut-o şî după Război mulţi ani. Acuma am una mai nouă. Bucata de pită… s-o măcinat în buzunaru’ de la piept pân-o mai rămas o fărâmitură mică, de-am ajuns cu ea acasă. Şî icoana, şî pita de Paşti, nu ştiu cum de-am reuşât să le-ascund să nu mi le găsască ruşii”, mărturiseşte bătrânul.
Drama de acasă
Ieremiaş Hercza şi icoana care l-a păzit şi l-a adus acasă după trei ani petrecuţi pe front şi încă şase în prizonierat
Ieremiaş Hercza a rămas fără tată pe când nici nu împlinise un an. Tatăl său murise în 1916, în Primul Război Mondial, în Muntenegru, ca soldat al Armatei Imperiului Austro-Ungar. A crescut alături de fratele său geamăn, Petru, şi de fratele lor mai mare Iosif, (născut în 1911 şi decedat în 2010). Viaţa grea din copilărie s-a transformat într-un adevărat calvar în tinereţe. Supravieţuise, cum-necum. În 1948, când a ajuns acasă, satul său se schimbase: “Tăte fetele pă care le ştiam erau deja măritate. Nu mai aveam de unde să-mi găsesc şi io o soaţă. Până la urmă m-am luat muiere de la Cigmău şî m-am mutat. Ne-o fericit Dumnezeu cu o fată (Aurelia – acum în vârstă de 65 de ani), cu o nepoată (Daniela) şi cu o strănepoată (Ionela). Numa’ că pă strănepoată săraca mea muiere n-o mai apucat s-o vadă”, se plânge veteranul. După război a muncit pământul, atât cât l-au lăsat comuniştii să o facă. Apoi a lucrat la sectorul de întreţinere al CFR-ului până în 1975, când a ieşit la pensie. Nici atunci, cu atât mai puţin când era pe front, nu se gândea că va apuca să trăiască 100 de ani. “Oh, Doamne. Păi când eram pă front mă rugam numa’ să mai prind zâua de mâine. În Caucaz o bombă o căzut lângă mine. M-am ţâpat într-un şanţ şi m-am ales atunci numa’ cu nişte ţărână păstă mine. O palmă dacă era mai aproape bomba aia, muream, nu mai ieşeam de-acolo. Da! Şi de-acolo am scăpat. Dumnezău m-o scăpat”.
