Satul hunedorean iese din hibernare

De-abia au dat primele raze ale soarelui şi satul hunedorean se scutură de toropeala plăcută de peste iarnă. Albinele caută de zor primele flori de primăvară, în timp ce ţăranii încep lucrul în grădini şi prin livezi. Mierlele au deschis concertul de final de februarie şi de câteva zile li s-au alăturat şi cucii, semn că soarele a prins îndeajuns de mare putere asupra iernii.

Curăţatul grădinii din spatele casei e primul lucru de care sătenii din Hunedoara se apucă imediat ce iarna dă semne clare că mai are de gând doar să mai arunce câte-un fulg de rămas-bun şi, eventual, o “ninsoare a mieilor”

Cu fiecare zi care trece, temperatura creşte în aer şi în sol, iar pomii pornesc în vegetaţie, aşa că nu mai este vreme de şezut. Cine stă acum, plăteşte cu rodul, la toamnă! Bărbaţii ştiu că acum “arde” plantarea pomilor, din moment ce din bătrâni se ştie că cea timpurie este cea mai bună pentru prinderea puieţilor şi dezvoltarea lor de-a lungul anului. Nu este uşor să sapi gropile unde se aşează puieţii, apoi se adaugă pământul mărunţit cu grijă, să nu rămână cumva locuri neacoperite, care pot fi gazde pentru mucegaiuri. Pământul se adaugă în straturi şi se calcă bine ca să scoţi aerul. După plantarea pomilor, vin la rând tăierile şi stropirile, în timp ce femeile şi bătrânii au sarcini mai uşoare precum greblarea frunzelor uscate.

Practic, se face curăţenia de primăvară în grădini şi livezi: tot ce e mort se îndepărtează, tot ce e bolnav se tratează. Tăierile încep la meri, peri şi pruni încă din februarie, apoi continuă în martie cu restul speciilor, din moment ce temperatura creşte destul ca să nu mai fie pericol mare de infectare cu tot felul de ciuperci. După tăieri, începe şedinţa de tratament, când ţăranii curăţă pomii de muşchi, licheniisau coji uscate, care se ard pentru îndepărtarea bacteriilor sau dăunătorilor. De-abia după asta trunchiurile se dau cu var, după ce, de pe pomii tineri, s-au îndepărtat protecţiile care i-au ferit de rozătoare. Tot acum se desfac şi muşuroaiele de pământ, fie că sunt ridicate de cârtiţe, fie că sunt grămezi adunate în jurul rădăcinii, pentru protecţie. Pe câmp, imediat ce solul se zvântă, fermierii trec cu grapa sau cu discul peste arătura din toamnă, lucrare care împiedică evaporarea apei din pământ. Holdele rămase din toamnă se ară şi apoi se discuiesc şi tot acum apar primele culturi: se pune salata şi chiar ceapa şi usturoiul. Spre mijlocul lunii, dacă vremea este frumoasă, vine şi timpul fasolei şi a mazărei. În solarii, cresc de zor răsadurile.

Zilele speciale ale lui martie

Dintre vechile obiceiuri de primăvară, mărţişorul este primul, deşi oraşul şi-a impus “trendul” şi asupra zonei rurale. Poetul George Coşbuc scria într-un studiu despre străvechiul obicei: “Scopul purtării lui este să-ţi apropii Soarele, purtându-i cu tine chipul. Printr-asta te faci prieten cu Soarele, ţi-l faci binevoitor, să-ţi dea ce-i stă în putere, mai întâi frumuseţe ca a lui, apoi veselie şi sănătate, cinste, iubire şi curăţie de suflet… Ţăranii pun copiilor mărţişoare ca să fie curaţi ca argintul şi să nu-i scuture frigurile, iar fetele zic că-l poartă ca să nu le ardă soarele şi cine nu le poartă are să se ofilească”. Acum, prea puţini mai ştiu că mărţişorul era cunoscut drept „funia anului“, asta însemnând că firele sale adunau laolaltă săptămânile şi lunile din calendarul popular. De fapt, 1 Martie era celebrat odinioară, cu mii de ani în urmă, drept Anul Nou, vremea când ordinea vechiului an se rupe şi lasă loc timpului tânăr, când renaşte întreg Universul.
Cunoscuţi ca “ultima civilizaţie rurală a Europei”, românii au păstrat mărţişorul aproape de sufletul neamului ca să celebreze venirea primăverii într-un mod unic, prin purtarea obiectului simbol prins cu şnur alb împletit cu roşu.

Chiar dacă sărbătorim de 1 ianuarie, martie tot a rămas începutul anului agricol: în viziunea ţăranului, acum apare timpul nou, ordinea veche se rupe şi renaşte întreg universul. Şi cum orice naştere este grea şi cere sacrificii, martie este o perioadă încărcată de sacralitate negativă, în care energiile nefaste se dezlănţuie cu furie. Fiecare om cu credinţă străveche îşi alege baba şi îşi ghiceşte astfel cum îi va merge în acest an după cum sunt zilele cuprinse între 1 şi 9 martie. Calendarul popular mai are un nume frumos pentru zilele de început ale lui martie: ţăranii le numeau “împrumutate”, din cauza timpului schimbător, în care soarele se amestecă cu ninsoare, ploaie sau lapoviţă. Atent observator al naturii, ţăranul a botezat aceste zile şi după numele păsărilor migratoare aşteptate acasă din… diaspora. Este Ziua Berzei sau a Mierlei, a Sturzului sau a Cucului. Alteori, zilele sunt de nea: vine acum peste sat ba “zăpada berzelor”, ba “zăpada mieilor”. În 9 martie, se aprind focurile de măcinici, când de fapt ţăranii ard spiritul iernii: ultima zi de babe este şi prima zi a Moşilor, jertfiţi pe rugul funerar. Odinioară, pe 10 martie, practicile magice reveneau copiilor care băteau pământul cu maiurile, cele folosite de mamele lor la spălat rufe în râu. Micuţii alungau astfel frigul şi scoteau căldura din pământ.

Săptămâna nebunilor

Săptămâna nebunilor ţine din 10 şi până în 17 martie. Şi-a căpătat nume de zăludă pentru că în această perioadă ţăranii aveau puţine interdicţii de respectat, aşa că fiecare se simţea mai liber: e timpul când nebunii şi urâţii pornesc a se însura. Mai demult, în altă viaţă a satului hunedorean, bărbaţii se mascau cu haine femeieşti şi mergeau în şezători unde făceau tot felul de glume. Din 17 şi până în 23 era vremea lui Sântoader, perioadă cu foarte multe datini în calendarul rural, începând de la obiceiul „Popelnicului”, până la „Pomana lui Sântoader”, obicei predominant în Ţinutul Pădurenilor. „Toader nu e un sfânt bisericesc pentru că ţăranii îl văd ca pe o fiinţă mitologică”, explică etnologul Marcel Lapteş. În prima noapte de joi din postul Paştelui, flăcăii aprind un foc mare într-o poiană şi joacă cu fetele până în zori în muzica cimpoaielor şi a fluierelor „Să jucăm de dimineaţă/ Să fie coasta făloasă”, strigau flăcăii în jurul flăcărilor. Apoi, fetele se porneau la adunat de „bolbote”, felurite ierburi ca „iarba vântului”, „iarba spurcului”, brei şi iederă în timp ce băieţii adunau lemnele de corn din care făceau resteie la jugurile de boi, coadă pentru bici sau furci. Pentru a spori puterile magice ale plantelor, fetele aşezau la rădăcina lor câte un colac: „Eu ţi-am dat colac/ Tu să-mi fi de leac”. Cu ierburile culese, fetele îşi făceau „împrietenirile” şi îşi legau codiţele una de alta zicând: „Soaţă cu mine/ Soaţă cu tine/ Soaţă cu Dumnezeu”. Băieţii îşi dădeau mâinile şi rămâneau „fârtaţi”. Toţi coborau apoi în sat şi se strângeau la o casă unde se făcea ospăţul cu bucate de post strânse de la toţi gospodarii din sat.

Sărbători cu foc şi fum

De Bunavestire, satul celebrează şi „ziua cucului”, pasărea iubirii, înaripata care patrona dragostea în comunităţile rurale. Este punctul final al revenirii la viaţă a naturii, o zi plină de superstiţii: dacă auzi cucul cântând în faţa ta, e semn de noroc, dacă îl auzi din dreapta, îţi merge bine, dacă îţi cântă în urmă, e semn de moarte, iar dacă vine cântecul din stânga, este de rău. De Ziua Cucului, sătenii aprindeau focuri şi făceau mult fum prin gospodării pentru a alunga spiritele rele de pe lângă case. Şi tot cu foc se ţinea şi obiceiul numit şi „Ali moli” de la începutul lui martie şi până în 25, dată la care sătenii trebuiau să fi terminat aratul şi semănatul câmpurilor. În multe sate de munte, obiceiul se păstrează chiar dacă oamenii aprind cauciuri în locul vechii roţi de car care simboliza soarele, “roata cerului”. Obiceiul este spectaculos, pentru că focurile de noapte se aprind pe doi versanţi opuşi, în timp ce flăcăii strigă de la unii la alţii tot felul de „vorbe” în care se înfierează păcatele sătenilor ca minciuna sau lenea. Cei rămaşi deoparte aflau astfel ultimele bârfe despre greşelile vecinilor. „Tune dracu-n tin’, năpârcă/ te-ai suit la badea-n cârcă/ să te iubească de frică/ da’ badea n-o nărozit/ să iubească ce-i urât/ da’ badea n-o căpiat/ să iubească ce-o lăsat”, se striga odinioară. După ce se termină cu “ştirile”, tinerii aprind roata şi o dau la vale. Etnologul Marcel Lapteş lămureşte obiceiul: „Este o ofrandă adusă soarelui în încercarea de a-l ajuta să învingă întunericul”.