“Doctoriţa” portului popular

Spunem că haina e oglinda sufletului şi tot haina l-ar face pe om. Fiecare popor are o ţinută care-l reprezintă în lume şi îl deosebeşte de popoarele vecine. Costumul popular românesc, indiferent de zona din care provine, spune o poveste. Este păcat să aruncăm sau să dosim într-un colţ de pod hainele populare purtate odinioară de bunici şi străbunici. Mai cu seamă acum, când marile case de modă ale lumii au început să se inspire din modelele şi motivele cusute odată pe costumele tradiţionale.

Designeri celebri au dus pe podiumurile de modă ia noastră. Odată revenită “în tendinţe”, celebra bluză a costumului tradiţional a reapărut în atenţia româncelor. Prea puţine femei mai au acasă o ie, aşa că cine nu are moştenire de la bunici, ar face bine să-şi cumpere măcar un asemenea veşmânt. Dar de unde? Ei, bine, în Hunedoara, într-un apartament mic de bloc, o găsiţi pe Lucreţia Didea. Are acasă un mic atelier în care recondiţionează costume populare vechi, unde creează costume noi, aidoma celor autentice. Este originară din judeţul Mehedinţi, dar, în cei peste 20 de ani de când îşi ocupă timpul cu această pasiune, a învăţat multe despre hainele tradiţionale şi zonele din care provin: “Uite, astea le-am adus din Oltenia, sunt pe pânză ţesută de casă, pânză pe care acum nu o mai găseşti. Aşa că, în ziua de azi, mergem pe improvizaţii”. Tanti Lucreţia pare să ştie totul despre vechiul port: “La unele ii, cusăturile sunt doar pe mâneci, ca să se poată purta mai uşor la orice costum. Erau cu mânecă lungă, sau mai scurte, cu tivul sub cot, cele de vară. Cătrinţele se pun cu franjurii în faţă, iar în spate se pun cele simple sau cu dantelă. Ele niciodată nu aveau franjuri, chiar dacă acum găseşti şi costume populare care contrazic regula, dar ce e românesc e frumos. Cingătorile sau brâurile sunt şi ele foarte frumoase, în Oltenia, li se spune brăciri. Şi tot din Oltenia sunt şi costumele cu foarte multă culoare şi cu marame pentru creştet. În clipele de necaz, purtau şi ei costume albe, cu cătrinţe şi vesta negre. Şi în zona Moldovei, până şi bărbaţii poartă colorat. Eu tot aşa am zis: costumul îţi arată bucuria. În partea Ardealului, se poartă foarte mult tricolorul şi sunt zone unde costumul e alb-negru ”.

“Reparator” de costume

Dintr-o husă îşi fac apariţia, rând pe rând, ii, poale şi oprege din zone diferite ale ţării. Unele bine conservate, altele au suferit deteriorări. Dar toate au un numitor comun: sunt lucrate pe pânza ţesută în casă de femei pricepute. Lucreţia Didea le “repară”: “Eu restaurez costume vechi, pe pânză din care se găseşte acum: de bumbac, pentru că pânză precum cea veche, care are altă textură, nu se mai găseşte. Eu ce fac: decupez din ia originală fâşiile cusute, îndoi marginile albe în interior şi le cos atent peste material. Apoi croiesc o nouă ie. Sunt nişte tehnici despre care nu prea aş vrea să vorbesc. Îmi ia vreo şase-şapte zile să fac o piesă nouă din una moştenită. La gât, schimb un pic formatul, pentru că, dacă luaţi o ie veche veţi vedea că este foartă strânsă la gât şi acum nimeni nu vrea să le mai poarte aşa. Şi desfăcătura era pe umăr, nu în faţă, la decolteu”. Lucreţia a căpătat în timp o dexteritate de invidiat. Are o tehnică proprie de recondiţionare şi coasere a costumelor, pe care nu o divulgă. Însă cel mai mare of al ei este lipsa materialelor de calitate, al pânzei din care erau făcute iile: “Croitorie am lucrat dintotdeauna, demult, se făcea la şcoală. Noi am fost patru fraţi şi, pe fete, mama ne-a învăţat. Să ştiţi de la mine că femeia de la ţară ştie foarte multe. Pe vremuri, îşi făceau singure tot costumul – ţeseau pânza, le coseau în şezători. Fiecare om are un dar: la mine, croitoria a fost harul”. Chiar dacă cererea nu este mare, din recondiţionarea şi confecţionarea de costume populare se poate trăi binişor. Preţul unei ii porneşte de la 100 de lei şi poate ajunge chiar la 700-800 de lei, în funcţie de vechimea şi de complexitatea modelului: “Cele mai grele costume sunt cele din Maramureş şi cele din Ţara Pădurenilor, sunt complexe şi îţi dau mult de lucru. Sunt locuri unde se lucrau poate şi doi ani la o ie sau costum. Eu, pentru o ie, cer două sute de lei, dar şi aşa omului i se pare că iau prea mult, dar este de muncă la aşa ceva: e o piesă pe care o ai 100 de ani. Foarte rar mi se cer costume întregi şi atunci trebuie să lucrez cu cineva care face cipca, dantela care se coase pe costume, în partea de jos. Aceasta costă o sută de lei pe doi metri. O ie nouă o vând în general cu 150, dar preţul nu e bătut în cuie.

Portul mândru al neamului

Lucreţia îşi aduce aminte cum era odată în satul natal, de şezători şi de competiţia dintre fete. Fiecare voia să aibă o ie cât mai originală, şi de multe ori hainele se lucrau acasă, pe ascuns, iar la şezători fetele lucrau cămăşi destul de banale. “Unele sunt atât de vechi şi dacă aţi vedea pe unde sunt ţinute… Te duci şi întrebi: nu ai o ie? Şi îţi aduce una din podul şurii, am găsit chiar şi cătrinţe puse ca preş, la uşă. Cei tineri nu le mai apreciază şi bătrânii zic: “Doar când o mai port, cât mai trăiesc”. Nu umblu doar după ele, odată găsite, trebuie şi spălate într-un anumit fel, ca să nu-i strici culorile sau să-i iasă vopseaua. Ca să cos, folosesc o aţă specială, un bumbac cu amestec, ca să nu iasă culoarea din el”. Tanti ştie un truc: “La magazin, uzi un pic aţa şi o treci peste o pânză. Dacă nu lasă urme, e bună de cumpărat. Cine n-are bătrâni, să-şi cumpere”, râde tanti. “Nu pot să stau foarte mult nici în picioare, nici pe scaun, din cauza unor probleme de sănătate. Lucrez de dimineaţa până seara, cu pauze în care fac mâncare sau ies în oraş. Când am o comandă fermă, lucrez şi peste zece ceasuri pe zi. Aşa e: când ai o cămeşă, te apuci de lucru şi nu poţi să-l laşi. Cum ai lăsat lucrul, cum te lasă şi tragerea de inimă. Aşa şi ziceau la ţară mai demult, de nu aveai costum nou, îţi ziceau imediat leneşă. Nu exista să vezi cu acelaşi ciupag la două sărbători”. Hunedoreanca nu a ţinut socoteala veşmintelelor care i-au ieşit din mână: una peste alta, tot ar fi vreo 200 de bucăţi.

Are 59 de ani şi lucrează cât poate de mult. Are un băiat şi două fete, aflaţi departe, printre străini. Se bucură însă că fiecare a moştenit câte ceva din priceperea şi îndemânarea sa. “Cea mică, Teodora are o mână… şi atât de frumos brodează, în schimb, Rebeca lucrează la maşină. La băiat, îi plac goblenurile. Fiecare face câte ceva. Le-am făcut şi lor haine populare şi îmi doresc din suflet ca ai mei copii să se întoarcă acasă şi garantat atunci am putea să facem ceva. Nu ştiu pe mine cât mă aşteaptă timpul”. Deocamdată, fetele ei nu se sfiesc să poarte pe străzile Londrei ii aduse la Hunedoara, recondiţionate sau create de mama lor. Timpul trece, dar costumele populare trăiesc mai mult decât noi, dacă sunt preţuite şi păstrate cu grijă. Ia, poalele, cătrinţa, pieptarele sau iţarii vorbesc lumii despre cine am fost noi românii, despre bucuria noastră de a trăi, despre greutăţile prin care am trecut, despre legătura cu pământul strămoşesc.