Între satele Rişca (din comuna Baia de Criş) şi Tomeşti (din comuna cu acelaşi nume) un pâlc de case trecut pe harta judeţului Hunedoara sub numele de “Valea Mare de Criş” are doar patru suflete: un băieţel de şapte ani, bunicii lui şi tanti Mariţi, o bătrână de 82 de ani, singura persoană născută, crescută şi rămasă aici. Toţi patru, indiferent de vârstă, sunt supuşi la chinuri din acelaşi motiv din care, de fapt, satul trage să moară: nu există drum. În plus, nici cu pasul, distanţa până spre lume în general nu e deloc uşor de parcurs. Noroaiele şi micile mlaştini de pe vale te fac să nu vrei să revii aici decât vara, după o secetă prelungită.
Aşa arată acum centrul unui sat cândva înfloritor: doar casa din stânga imaginii (cea a Mariei Lazea) mai este locuită
Satul Valea Mare de Criş aparţine, administrativ, de comuna Tomeşti. Totuşi, cel mai uşor (mult spus uşor) se poate ajunge aici prin Baia de Criş şi Rişca, după care trebuie să părăseşti asfaltul şi să apuci o urmă de drum ce începe să urce domol pe-o vale. Doar primele zeci de metri sunt uşor de parcurs. Drumul se transformă brusc într-un traseu de off-road capabil să-i dea gata până şi pe cei mai experimentaţi amatori ai sportului, dar şi să pună pe butuci orice maşină 4×4. Încă 100 de metri şi drumul nu se mai cunoaşte deloc. În stânga, lângă un pârâiaş, sunt mlaştini înşelătoare. Pare că sunt adânci doar de-un lat de palmă, însă maşina se înfundă până la praguri. În dreapta sunt făgaşe de TAF umplute cu apă. O adevărată loterie să încerci să treci prin ele. De parcă n-ar fi de ajuns, din când în când mai dai şi peste câte un şanţ transversal săpat de apa scursă de pe versantul din dreapta. Acolo unde nu sunt mlaştini, urme de TAF şi şanţuri naturale, e pajişte. Pur şi simplu, calea de urmat spre Valea Mare de Criş nu se poate numi “drum”. Nu e nici măcar o cărare bătută. Noroc că valea nu te lasă să greşeşti drumul spre destinaţie. Părăseşti maşina (nu ai încotro) şi o iei la pas. După 50 de metri îţi simţi picioarele grele. Pe bocanci ţi s-au adunat deja vreo două kilograme de mâl.
Aproape pustiu
Chiar şi-aşa nu durează mult şi, la un moment dat, valea se deschide. Pe un platou câteva “fire” de fag, uitate pesemne de firma care exploatează pădurea în zonă, îşi aşteaptă rândul să fie trase la asfalt. Ceva mai încolo un arin negru bătrân domină spaţiul. Un pic mai în dreapta, o şură veche e colorată doar de ţigla-i veche şi de un disc roşu – galben lăsat lângă, fără grija hoţilor. La 20 de metri mai în sus o rugă veche, de piatră stă puţin înclinată. Şi mai în sus, o casă strânsă de o viţă de vie sălbăticită şi lăsată să crească-n voie stă încuiată. Geamurile şi uşile-i verzi par că nu au mai fost deschise de ani buni. Lângă ea, un şopru cu o vadră veche şi trei cauciucuri de Dacie par să spună o poveste din ceea ce a fost cândva o curte, la fel ca fântâna cu roată ruginită.
Nu departe, pe vale-n sus, nişte urme de maşină (probabil rămase din toamna trecută) trec printr-o şură şi urcă mai departe pe vale în sus, de unde deja se aud doi căţei care latră de parc-ar fi simţit ursul pe-aproape. Ecoul văii face ca lătratul lor să pară că vine de la vreo cinci sau şase. Sunt căţeii Mariei Lazea, o bătrână tare sprintenă pentru cei 82 de ani pe care-i duce-n spate. I se spune tanti Mariţi şi este urmaşa uneia dintre familiile înstărite ale satului. Locuieşte singură într-o casă atât de mare că ar putea adăposti fără probleme o familie de şase persoane. N-a vrut să plece, pur şi simplu.
Legată de casa părintească
În Valea Mare de Criş aproape fiecare gospodărie avea ridicată o rugă
“Îi un cioban care vine pă valea asta, vara cu oile”, ne explică tanti Mariţi discul lăsat lângă şura părăsită, fântâna plină ochi din care se trage apă pe-un furtun la nişte adăpători făcute din cauciucuri de tractor şi haina uitată la baza rugii de la prima casă. “Cu discu ăla, îl pune la tractor şi ce ştiu io ce face, că n-am stat să mă uit”, adaugă bătrâna. Apoi tanti Mariţi povesteşte scurt cum de-a rămas singură: “În tri ani şî jumătace mi-o murit şî bărbatu’ şî părinţii. Omu’ meu s-o dus de-o pus pă foc la cazan, că făceam vinars, o venit în casă zâcând că ii rău, s-o pus pă pat şî-n jumătate de ceas dus o fost. La doi ani dup-aia o murit tata, săracu’. Dup-aia, la un an şî jumătace o murit şî mama. Eu n-am avut copii…” iar aici bătrâna se-ntrerupe puţin. Faţa i se schimonoseşte un pic, după care-şi caută puterea să continue: “Am nepoţ’ după o soră de-a mea, de-i jos, la Rişca. Tăt m-o chemat soră-mea să mă duc la ea, să şăd acolo, da’ nu pot. Iaca, nu pot să plec de-aici. Aici m-am născut, aici am crescut, aici am bătrânit, aici vreau să mor”, spune tanti Mariţi.
Bătrâna povesteşte apoi că familia ei a avut stare bună în sat. Niciodată n-au avut mai puţin de doi boi, opt vaci şi trei porci. Chiar şi-n ultimii 20 de ani, pe care i-a petrecut singură în casa-i mare din sat, s-a îngrijit de câte o văcuţă sau două. “Am avut vacă, da’ am dat-o-n toamna trecută. Nu mai puteam să umblu după ea. Da’ nu poci fără brânză şî fără lapte. Am zâs că anu’ ăsta-mi iau două capre, că nu-i atâta de căutat după ele ca după vaci”. Lângă casa Mariei Lazea, o alta, cândva la fel de mândră, e pustie şi mai are un an sau doi şi se prăbuşeşte. Povestea se repetă la următoarea casă. Pe ici pe colo, bătrâna arată alte petice drepte de pământ spunându-ne că au fost ocupate de case. Pereţii vechi ai unei case de lemn rămasă fără acoperiş o fac şi acum să tresalte: “Aici, cât o vedeţi de amărâtă, în casa asta or fost două camere faine”.
Depopulare masivă în anii ‘30
Maria Lazea spune că mama ei îi povestea că pe la 1910, când a venit ea noră-n Valea Mare de Criş, aici erau “fix 177 de suflete, în 23 de case”. Numele satului vine de la faptul că pârâul pe marginea căruia se află, uneori, din cauza ploilor, se umfla atât de tare încât oamenii erau nevoiţi să petreacă zile bune în podurile caselor. “Erau nişte familii mai sărmane. Ştiu că eram io mică şi mă trimitea mama să le duc lapte, să aibă să deie la copii”. O întrerupem şi-o-ntrebăm dacă laptele-l vindea. Bătrâna pare aproape ofensată de-ntrebare. “Cum să li-l vând! Îl dădeam aşe, de omenie, că aveau copii şi nu prea aveau bucate ce să le deie. No! Oamenii ăia, vo’ opt familii, or plecat primii la Bănat. O venit atuncea lege că le dădea statu’ casă şî pământ numa’ să să ducă. Plecau nemţii din Bănat şi rămânea pământ nelucrat. S-or dus şî duş’ or fost”. După cel de-al Doilea Război Mondial, în Valea Mare De Criş au rămas 15 case locuite. Şcoală, aici, nu a fost niciodată. Între 20 şi 30 de copii făceau naveta, peste deal, la Rişculiţa: două ore dus, două ore-ntors. Satul a fost ferit de colectivizare. Poate şi de-asta a rămas fără drum. Tinerii s-au tras la oraş, după ce-au făcut şcoli profesionale ori liceul. “Unii or ajuns departe: profesori, avocaţi… Îs vo şasă din sătucu ăsta care-or făcut facultate”, spune bătrâna, după care înşiră nume, oraşe, funcţii. La depopularea satului a contribuit chiar şi destinul: “Acolo, mai în jos, unde-aţ’ văzut crucea aia de piatră lângă şură. No, acolo o fost o familie-ntreagă omorâtă de trăsnet. Mama, tata şi fata lor s-or băgat să doarmă-n şură, în fân, vara, că era mai răcoare acolo. O venit la amiază un potop. O trăsnit în şură, o luat foc tăt. O mai rămas numa’ un smoc din păru’ ăla galben şî fain al fetii. Doamne tare faină mai era fata aia. Tata meu o pus crucea aia acolo. Să nu mai trăsnească-n sat”.
Cu bâta în faţa tafului
Daniela, Darius, tanti Mariţi şi Mircea: cei patru locuitori ai satului
Tanti Mariţi povesteşte că, în ciuda tuturor greutăţilor, în 1989, în Valea Mare de Criş mai erau încă locuite 15 din cele 23 de case. Oamenii-n putere s-au tras, rând pe rând la Baia de Criş, la Brad ori la Deva. Bătrânii au rămas şi s-au stins unul câte unul. Femeia de 82 de ani nici nu-şi mai aminteşte când a fost ultima nedeie-n sat. Ştie doar că era în fiecare duminică dinaintea Rusaliilor. Nu-şi aduce aminte nici când a fost ultima nuntă-n sat. Ştie însă că în urmă cu şapte ani i-a spus poştaşului să nu se mai noroiască preţ de doi kilometri până la ea acasă şi să-i lase pensia jos, în Rişca, la sora ei. “Pă vremuri, povestea tata, era linie ferată pă valea asta. Coborau cu lemne. Era drum bunicel, mereau cu carăle cu boi. Acuma trag ăştia de la pădure lemne cu tafu şî tăt zâc că bagă o lamă să-ndrepte, da’ nu fac nimic. Acu-s doi ani m-am betegit. Or venit cu SMURDU’ o bucată de drum, dup-aia or luat targa ş-or venit pă jos. Aveam piatră la rinichi şî mă luau crize de durere. M-am dus io cu ei, pă picioare, până la maşînă, cum am putut”.
Tanti Mariţi pare recunoscătoare că-n sat, cu vreo 10 ani în urmă, s-a tras o linie de curent electric. Acum poate să asculte veştile la radio şi nu se mai chinuie să-şi ţină găinile tăiate la sărătoare, în beci. La televizor nu prea are timp să se uite: “Acuma vine primăvara, trăbă săpată grădina, trăbă dat la găini, mai iau şî caprele-alea. În aprilie-mi iau şî purcel, să am ce tăia la iarnă. Am de lucru, nu am vreme de prostii”. Şi cu tot confortul adus de electricitate, lui tanti Mariţi, la cei 82 de ani ai ei îi lipseşte… drumul: “Or stricat ăştia cu tafu’ şi-năintea porţii mele. Or trecut o dată, de două ori, dup-aia m-am pus io cu bâta-n faţa tafului de n-or mai trecut. Or zâs că n-or ştiut că-i teren privat”. Şi nici nu prea aveau de unde să ştie, pentru că-n Valea Mare de Criş nu se vede urmă de drum nici măcar în centrul satului.
Biserica dintre goruni
Valea Mare de Criş aduce cu satul care-a fost odată doar de două ori pe an, şi atunci preţ de câteva ceasuri. De Crăciun şi de Paşte, aici se ţine slujbă-n biserica ridicată pe o colină, într-o pădure tânără de goruni. Cei patru localnici din sat, plus încă vreo 10 – 15 adunaţi din Dâmbovana şi Ciuleşti (două cătune relativ apropiate şi la fel de depopulate) se adună la biserică. Lăcaşul de cult are şi un pridvor. Aşa a fost construit încă din 1955. Aici fiecare enoriaş îşi lasă cizmele noroite schimbându-le cu încălţări curate. Asta pentru că în biserică, pe jos, sunt covoare. “Aşe-i la noi. Nu scapi nicicum de noroi. Ş-atunci fiecare vine cu încălţări de schimb la biserică”, explică Maria Lazea. În cimitirul bisericii, printre goruni, se înalţă vreo cinci brazi. Sunt puşi la căpătâiul tinerilor din sat care-au murit înainte să se-nsoare. Mormintele sunt grupate pe familii: câte patru, şase, opt membri ai aceleiaşi familii îşi duc somnul de veci unul lângă celălalt. Unele morminte sunt înghiţite de spini. “Mulţ’ îs plecaţi şî n-o mai fost nimeni să grijască de ele”, explică tanti Mariţi. Pe versanţii dealului, printre copaci, sunt câteva cruci rătăcite în afara gardului: “P-ăia care-or murit trăsniţi nu o fost voie să-i înmormântăm în cimitir”, spune bătrâna, fără să mai dea vreo explicaţie suplimentară. Apoi ne arată cu o oarecare mândrie locul său de veci, cel mai îngrijit din cimitir. “Aici îs părinţii mei şi soţu’ meu. Aici o să ajung şi eu”. Pe crucea ei stă scris: “Din tot ce-am muncit pe-acest Pământ, ne-am ales cu-acest mormânt”.
Maria Lazea ar fi rămas singură-singurică în sat dacă în 2009 doi deveni nu ar fi decis să lase gălăgia şi poluarea de la Deva şi să se mute în Valea Mare de Criş, într-o casă închiriată de la o prietenă mutată demult la oraş. Este vorba despre Daniela şi Mircea Verdeş, amândoi în vârstă de 59 de ani, amândoi cu serioase probleme de sănătate.
Daniela suferă de inimă. Mircea este operat la ambii genunchi şi are hernie de disc. “Mai sunt ele şi altele dar n-are rost să ne plângem acuma. E bine aici. E aşa de multă linişte. Nu te deranjează vecinii, nu te deranjează maşinile, nu te deranjează nimic. La început a fost un pic mai greu, până m-am obişnuit cu apa adusă de la fântână, cu tăiatul lemnelor. Dar e bine. E rău că nu-i drum. Vă daţi seama. O dată pe săptămână eu cobor să fac aprovizionarea. Leg două plase una de alta şi le fac ca pe desagi şi aşa, operat la picioare cum sunt, vin cu bagaju-n spate până sus. Ştiu că suntem puţini aici, dar, oare, noi n-avem niciun drept? Nici măcar un drum pietruit nu se poate face?”, întreabă bărbatul. Soţia lui, Daniela, este, într-un fel, sechestrată în sat: “Din cauza bolii cu inima nu prea pot să fac efort, să car bagaje. N-am mai coborât la Rişca din octombrie, anul trecut, cred. Tot pe lângă casă sunt. Nu ştiu ce ne-om face când om fi şi mai bătrâni de-atât. Tanti Mariţi are 82 de ani, dar se ţine mai bine decât noi. E de-a locului şi e obişnuită”.
Navetă cu schimb de papuci şi pantaloni
Soţii Verdeş îl au în grijă pe nepoţelul lor, Darius. Are 7 ani şi merge la şcoală la Baia de Criş. “Dimineaţa la 6.30 e trezirea. La opt fără cinci minute trebuie să fim la drum, la asfalt, gata pregătiţi să ne ia microbuzul şcolar. Eu mă duc cel mai des cu el. Şi tot eu îl aştept la drum, după-amiaza. E greu, dar n-avem încotro. În plus şi lui Darius îi prieşte să stea aici, cu noi, la aer curat. Suferă de astm”, explică Mircea Verdeş. “Pe Darius îl trimitem cu cizme de cauciuc, în jos, pe Vale, dar şi cu o pereche de pantaloni suplimentară, deasupra. Aţi văzut cât sunt noroaiele de mari. Când ajunge la drum, dă jos pantalonii murdari şi schimbă cizmele cu papuceii de şcoală. Când vine de la şcoală, după ce coboară din microbuz, pune pantalonii din nou şi încalţă iarăşi cizmele. Altă soluţie nu avem”, adaugă Daniela.
Micul IT-ist din satul părăsit
Darius nu pare la fel de deranjat de lipsa drumului cât de cea a Internetului. Are un calculator vechi de 12 ani cu care-şi mai pierde vreo două ceasuri pe zi, mai ales când e urât afară. Când i se dă peste cap vreun soft şi-l reinstalează singur. Nu vine nimeni până la el acasă, prin noroaie, ca să repare problema. “La 7 ani, nepoţelul nostru îşi reinstalează singur Windows-ul. E o rablă de calculator, dar pe ăsta-l avem, cu ăsta mergem. Am reuşit să-i luăm o tabletă, dar, aproape degeaba, că nu avem Internet la ea. Am avut un abonament la o companie care avea semnal aici, dar era scump, ajungeam la vreo 300 – 400 de lei cu totul şi nu ne permitem suma asta. Mai vedem, mai căutăm variante. Darius are nevoie de Internet pentru şcoală şi, cumva-cumva, om rezolva şi problema asta”, spune bunicul băiatului.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.