Minunea de la Mălăieşti (GALERIE FOTO)

Cetatea medievală de la Mălăieşti este primul monument medieval din judeţul Hunedoara restaurat aproape integral, după 1989. O ruină care mai avea puţin şi devenea un simplu morman de pietre a fost transformată în ceea ce va fi, cu siguranţă, unul dintre principalele puncte de atracţie turistică din Ţara Haţegului şi nu numai. Poate că unora dintre specialiştii în domeniu lucrarea de la Mălăieşti n-o să le placă, restaurarea fiind deja etichetată drept “manelizată” în mediul on-line. Ea va fi însă pe placul publicului larg pentru simplu motiv că, din acest an, chiar va avea ce să vadă aici.

Schimbarea de la Mălăieşti apare chiar de pe DN 66, în Ohaba de sub Piatră, la intersecţia cu drumul spre centrul comunei Sălaşu de Sus. Un indicator iluminat cu cetatea Mălăieşti este cât se poate de vizibil. Apoi, pe drumul judeţean, indicatoare mai mici, dar în culorile alb şi maro, arată că te îndrepţi spre monumentul medieval. Sunt cam mici, ca dimensiuni, dar… vorba aceea: mai bine aşa decât deloc. Cu vreo şase ani în urmă, când REPLICA a ajuns la Mălăieşti, nu era niciunul. Despre cetate aflai, ca simplu turist, doar de la vreun localnic deschis la vorbă.

Diferenţe clare

Aşa arăta cetatea de la Mălăieşti în octombrie 2009 (foto stânga) şi aşa arată în martie 2015 (foto dreapta)

Cu şase ani în urmă, din centrul satului Mălăieşti trebuia să apuci la stânga pe o uliţă desfundată ca să te îndrepţi spre cetate. Treceai atunci printre garduri care aproape te strângeau şi-ţi dădeau impresia că se prăvălesc peste tine. Acum mergi pe asfalt, pe o uliţă asfaltată care mai are şi trotuar, pe deasupra. Printre copaci, înclinaţi şi ei, te îndreptai apoi spre un pârâu pe care-l traversai pe o punte de lemn veche. Acum e un podeţ de piatră pe care poate trece şi un tanc, fără să-i pună probleme. În plus, înainte să ajungi la podeţ, e amenajată o parcare în toată regula, cu fix 17 locuri pentru autoturisme şi două locuri pentru autocare.
Cu şase ani în urmă, ca să nimereşti, vara, cărarea spre cetate era destul de greu. Vegetaţia care creştea necontrolat îţi punea serioase obstacole. Acum ai la dispoziţie nu una, ci două alei, oarecum paralele, pentru a urca pe colina pe care se află edificiul medieval: una pavată cu piatră cubică (alee care porneşte, de fapt, de jos, din parcare) şi cea de-a doua, cu pietriş şi trepte din lemn, care se desprinde din prima chiar la baza colinei şi urcă mai “pe scurt” spre cetate. Cu şase ani în urmă, pe colină nu aveai de-a face decât cu ruina donjonului cetăţii, cu o bucată de zid de apărare de care mai că ţi-era frică să de apropii, tufişuri, spini şi gropi. Peste tot pe lângă cetate, pe întregul platou, erau gropi. Gropi şi scaieţi. Acum platoul din amonte de cetate este nivelat şi transformat într-un mic amfiteatru, dotat cu bănci şi podium, iar întreaga zonă din jurul edificiului este curăţată.

O ruină refăcută şi reanimată

Ultima porţiune a drumului spre cetate nu mai e o cărare de pământ, ci o alee destul de lată, pavată, mărginită de un zid de piatră. La intrarea efectivă în cetate, câteva ziduri “colorate” cu un fel de oxid rozaliu – roşu îţi indică faptul că acestea au fost scoase din pământ, iar peste ele au mai fost adăugate recent câteva rânduri de piatră. Se vede clar acum traseul zidurilor. Se văd clar şi fundaţiile celor patru turnuri suplimentare de apărare ridicate la mai bine de un secol după ridicarea donjonului. Curtea mică a cetăţii este mai mult sugerată de spaţiul dintre donjon şi zidul de apărare rămas şi consolidat în ultimii doi ani, zid de care acum te poţi apropia cu încredere. Undeva în dreapta, cum intri, încep să urce câteva scări de lemn care duc spre o terasă de belvedere (probabil inexistentă în varianta originală a cetăţii, dar acceptată de forurile Ministerului Culturii care au avizat proiectul), după care traseul podit şi acoperit duce pe lângă zidul de apărare, apoi, pe o pasarelă, spre intrarea în donjon. Este, de fapt, “drumul străjerului”, după cum i se spune acum. În interiorul donjonului poţi începe prin a… coborî. Ai de coborât două niveluri până să ajungi în pivniţă. În total sunt şase niveluri ale structurii, cu tot cu terasa pe care te aşteaptă o masă cu bănci de lemn. În curând, aici va fi montat şi un telescop. Până să ajungi însă sus de tot, la fiecare dintre cele trei niveluri superioare intrării, îţi poţi face o idee despre cum supravieţuiau invaziilor şi atacurilor familiile nobiliare: cel mult 20 de persoane puteau locui în donjon, loc pentru provizii era destul la cele două niveluri inferioare, iar sus ferestrele de tragere erau extrem de înguste. În plus, sunt expuse armuri, arme, scuturi, blazoane. Până şi stema Corvinilor apare pe unul dintre exponate, pentru că istoria spune că Ioan Corvin îi considera oameni de încredere pe cei din neamul Sărăcinilor, familia nobiliară care a construit donjonul. La penultimul nivel al urcuşului spre terasa construcţiei, există expus chiar şi un pătuţ pentru un bebeluş. Primăria comunei Sălaşu de Sus mai are de lucru în ce priveşte expoziţia, însă, dacă sezonul turistic ar începe mâine, s-ar putea prezenta destul de bine în faţa vizitatorilor.

A rezistat doar vreo 300 de ani

Cetatea de la Mălăieşti a fost ridicată spre sfârşitul secolului al XIV-lea de familia cnezială Sărăcin. Mai întâi a fost ridicat doar donjonul, iar după ce neamul Sărăcinilor a devenit unul de încredere pentru Ioan (Iancu) de Hunedoara şi pentru Matei Corvin, au apărut şi ziduri de apărare, precum şi alte trei turnuri: unul la poartă, altul de flancare, unul de observaţie şi o clopotniţă. Donjonul rămăsese însă cel mai înalt din întreaga cetate şi servea ca loc de tragere şi de ultim refugiu în cazul în care prima linie de apărare era trecută de către inamic. Funcţia sa militară era dublată de cea locativă, “beciul orb” de la primul nivel servind drept loc de depozit, celelalte niveluri fiind spaţii de refugiu pentru familiile nobiliare care, la acea vreme, locuiau în cetatea medievală mult mai întinsă ca suprafaţă de la intrarea în Sălaşu de Sus, cetate din care acum au mai rămas doar ruinele bisericii. Turnul – donjon avea 11 metri înălţime, iar pereţii săi erau groşi de 1,5 metri. Intrarea era situată pe partea de Vest, la primul etaj, iar accesul se făcea pe o scară de lemn care era ridicată în cazul unei invazii. Bastioanele ridicate la începutul secolului al XVI-lea au fost umplute cu pământ, devenind asftel vulnerabile în faţa trecerii timpului, pământul acţionând din interior şi provocând prăbuşirea acestora. O altă teorie spune că ele au fost distruse în timpul unor lupte.

Lucruri rămase de făcut

Proiectul de restaurare a Cetăţii Mălăieşti este unic în mediul rural din judeţul Hunedoara. Valoarea acestuia este de 7,6 milioane de lei, cea mai mare parte a sumei (aproape 7 milioane) provenind din bani europeni. În această sumă, pe lângă cetatea, practic, reconstruită parţial şi donjonul reconstruit integral, mai intră şi banii pentru amenajarea căilor de acces rutier (aproape un kilometru) şi a parcării, instalaţia de iluminat arhitectural, achiziţionarea de exponate medievale şi amenajarea amfiteatrului de pe platoul din amonte. “Am fi dorit, de exemplu, să reconstruim zidul de apărare şi spre râu, dar s-a constatat că râul era la 10 metri faţă de albia actuală mai înspre Vest. În ultimele secole s-a tot apropiat de colina pe care e cetatea şi acum e nevoie de lucrări de consolidare jos, în albie, ca să nu avem surprize neplăcute. Se spune că, din beciul donjonului, exista un tunel care ducea spre apă. Aşa erau poveştile din bătrâni”, spune Ioan Vlad, responsabilul cu problemele de urbanism şi achiziţii publice din cadrul Primăriei Sălaşu de Sus. Viceprimarul comunei, Valer Haitău, spune că încă mai e de lucru la cetate: “Va trebui să înlocuim becurile de la instalaţia de iluminat. Becurile care sunt acum consumă cât jumătate din tot iluminatul public al comunei. Aşa au fost însă trecute în proiect, aşa a trebuit să le punem, pentru conformitate. Avem toate speranţele că cetatea de la Mălăieşti va deveni un punct important pe harta turistică a judeţului”.