O provocare pentru 40 de zile

“Am trăit foarte multe respiraţii în scepticism, în îndoieli, în negare, în ceartă cu Dumnezeu. M-am bătut tot timpul ăsta în ring, tratându-L drept un adversar cu forţe egale. Am crezut că L-am îngenuncheat de zeci de ori. (… ba chiar m-am prefăcut că nu-L cunosc. M-a iubit şi mai mult. (… A fost cu mine neîntrerupt. Chiar şi atunci când eu credeam că nu este cu mine. Prin toate încercările pe care mi le dădea îmi arăta doar că nu mă lasă, că mă însoţeşte, că traversează cu mine Iadul. Trebuie doar să Îl ţin de mână, să am credinţă, răbdare şi smerenie”, scrie în ultima ei carte Chris Simion, cea care este considerată cea mai bună scriitoare a tinerei generaţii. 

Trei ceasuri, tânăra scriitoare a dat autografe şi a discutat cu cititorii săi din Deva

Doar privind-o pe tânăra despre care Forbes România scrie pagini întregi, îţi poţi da seama că ai în faţă un altfel de om – în tricoul cu floarea soarelui şi zmeul albastru, brunetă şi cu ochii în nuanţa profundă a cerului, Chris Simion este precum un peisaj superb de Portugalia. Are culoare, entuziasm, profunzime, durerea devine muzică a vorbelor, e fluidă şi te face să crezi în libertate. E fascinantă şi optimistă, te redă vieţii, iar ultimul ei volum îi seamănă: “Copilul «40 de zile» l-am început în 2010, l-am abandonat pentru un proiect teatral şi l-am reluat în momentul în care am primit un canon de la duhovnicul meu, canon pe care l-am experimentat, la finalul căruia am ajuns şi m-a ajutat să o iau pe drumul corect. Am considerat că experienţa mea de viaţă trebuie împărtăşită, nu identic, ci transformată într-un joc al celor 40 de zile, un joc de care cred că avem nevoie toţi la un moment dat în viaţă. Personajele mele îl trăiesc în perioada iernii: încep de Bobotează şi ţin 40 de zile. Eu propun fiecărui om să ţină acest canon atunci când îi este necesar, dar, cu siguranţă, cel puţin o dată avem nevoie să ieşim din minciuna în care colcăim zilnic”. Încadrat de Editura Trei ca “roman-basm”, cu presonaje precum “Floarea Soarelui” şi “Zmeul Albastru”, cartea este de fapt un exerciţiu de sinceritate prin care Chris Simion spune că îşi provoacă cititorii la un joc spiritual al introspecţiei: “Metafora uşii: “40 de zile” este o uşă pe care eu am deschis-o şi vă fac invitaţia să priviţi la ceea ce este înăuntru şi la universul pe care l-am descoperit fără a vă da niciun brânci. Nu o să vă arunc cu forţa în ceea ce am văzut eu şi ceea ce cred eu, ci doar o să vă fac invitaţia să intraţi. Aveţi opţiunea să mergeţi pe mâna mea, mai bine spus, pe mâna personajelor mele, sau să optaţi pentru altă direcţie. Rugămintea personală – nu a autorului – este ca, indiferent de ce senzaţii sau ce sentiment vă lasă această poveste, faceţi exerciţiul onestităţii şi cred că cele 40 de zile, la un moment dat, vă vor deveni necesare”.

Regia vieţii, în 40 de zile

Volumul “40 de zile”, lansat recent la Librăria Diverta Deva, este cea de-a noua carte scrisă de Chris Simion, o regizoare premiată care preferă teatrul de avangardă şi este considerată şi cea mai bună scriitoare a tinerei generaţii. După succesul de vânzări al titlului “Ce ne spunem când nu ne vorbim”, Chris Simion revine cu un roman scris în 40 de zile, perioadă în urma căreia mărturiseşte că s-a regăsit pe sine: “Nu ai cum să sari dintr-un timp în alt timp. N-ai avea vreme să te bucuri şi să observi cât de importantă şi frumoasă este fiecare etapă. Nu-ţi grăbi sufletul. Ca să trăieşti în adevăr trebuie să ai răbdare. Să fii pregătit. Altfel, la cea mai mică frică, te trezeşti iar în întuneric. Şi atunci nu-ţi mai răsar doar 40 de cactuşi, ci 4.000, pentru că a doua oară căderea în Iad e mult mai adâncă!”, aude Chris după “spovedania totală”, iar efectul rugăciunii de dezlegare este copleşitor pentru “cactuşii” crescuţi din lacrimi: “…rând pe rând, am simţit cum se desprind de trupul meu, cum mă decojesc. În locul lor, n-a rămas niciun fel de cicatrice, nicio urmă de cactus, ca şi cum nu i-aş fi avut niciodată”, scrie Chris într-o poveste a oamenilor-cactuşi, de fapt, “povestea celor care au îndemânarea să (se) mintă” .

O poveste din copilărie

Tânăra scrie cu stiloul, arzător, o poveste despre drumul sufletului către el însuşi. Chris Simion este o alchimistă care reuşeşte să-şi transforme experienţele în vorbe bune, care se adresează direct inimii: “Ceea ce mă defineşte atât în viaţa artistică, cât şi cea profesională, sunt valorile pe care le-am dobândit din copilărie – sunt crescută în Maramureş, pe Valea Izei, în Ieud. Acolo am învăţat două lucruri esenţiale: nu mă puneam şi nu mă ridicam de la masă fără o rugăciune. Al doilea, cu care trăiesc şi astăzi: de spus, spun: «Bună ziua!», dar în spatele acestor două cuvinte simt «Lăudăm pe Isus». La noi, în sat, aşa se spune «Lăudăm pe Isus» şi se răspunde: «În veci! Amin!»”. În faţa a zeci de oameni Chris vorbeşte liber, neînfricat, fără teama de a fi judecată şi etichetată despre pierderea şi regăsirea credinţei: “Evident, că, în copilărie, mi-am asumat credinţa şi religia la nivel epidermic, ca toţi copiii – credeam în Moşu’ cu barbă şi am crezut foarte mulţi ani. L-am pierdut apoi pe Dumnezeu o bună perioadă de timp şi atunci când l-am regăsit, am făcut-o exact când am avut nevoie să pot să vorbesc despre asta şi să pot să-mi asum reîntâlnirea cu El. Poate că aşa cum pe partea literară şi artistică am avut întâlniri majore, cu oameni care mi-au marcat evoluţia, aşa, în viaţa mea spirituală, am avut cel puţin două întâlniri care au provocat sciziuni între Omul Vechi şi cel Nou, respectiv primul meu duhovnic, Părintele Sofian, şi actualul meu duhovnic”. Întâlnirea cu Chris Simion te marchează ca orice popas alături de un om puternic. Mărturiseşte: “Eu cred că nu există iubire în afara libertăţii. Aşa zicea şi Sfântul Augustin: «Iubeşte şi fă ce vrei». Nu există evoluţie în constrângere. Libertatea e un exerciţiu”. Nu sunt cuvinte mari, de fapt, tânăra a ştiut să înveţe din marile lecţii ale drumului: “Moartea tatălui meu a fost momentul major pe care l-am trăit, pentru că am avut şansa ca tata să moară la mine în braţe. Ceea ce consideram eu o metaforă sau o frază de stil, am văzut. Am văzut că există suflet, iar atunci asistam la exerciţiul unui om care voia să scoată ceva din el”.

Alchimistul de suflete

O autoare fericită şi o cititoare onorată

Firesc, tânăra poveşte simplu despre o experienţă care altora le-a adus doar deznădejde, iar ei i-a reconfirmat adevărul: “Dincolo de experienţa vizuală, a fost o puternică atingere la nivel emoţional. Acesta e momentul pentru care ne pregătim toată viaţa – trecerea între ceea ce suntem şi ceea ce vom fi (… a fost începutul unei meditaţii pe care o voi transforma în exerciţiu zi de zi. Am povestit experienţa aşa cum am trăit-o, pentru că a fost dincolo de basm, dincolo de fantastic şi nu am mai avut nevoie de nicio cârjă imaginară. A fost maximă, a fost atât de puternică, încât nu a mai fost nevoie de intervenţia mea ca scriitor. Doar am descris un moment pe care l-am trăit”.

În Ziua 32, Chris scrie: “Astăzi nu vreau să vorbim. Vreau să tăcem. Să ne ascultăm sufletul”. De ce, te-ai întreba… iată: “Minciuna doare, schimonoseşte, urâţeşte, te deformează. Când te joci cu sufletul, când vrei să ţi-l vinzi, când bagi gunoiul sub preş, când crezi că poţi să uiţi minciuna şi că poţi să trăieşti împotriva sufletului este pact cu diavolul”.

În aceste vremuri strâmbe, Chris a găsit medicamentul vieţii: îndreaptă-te, întinde aripile, trăieşte din plin, în adevăr, şi dă-le celorlalţi un punct de reper: “Iadul meu personal sunt neputinţele mele, care sunt exerciţii permanente de a mă transforma înspre ceea ce vreau să devin. Dacă cu mine pot să fac asta, pot şi ceilalţi să o facă”, crede tânăra care cum-necum îţi trezeşte pofta de frumos. Are un sfat pentru toţi: “Când eşti în iad, continuă să mergi”.

Sau mai multe: “Când te uiţi la floare, fii floarea şi atunci o să simţi ce gust are misterul”, ori: “Oamenii sunt datori faţă de sine să nu rămână acolo unde nu sunt”. Îi plac poveştile şi, pentru că ştie să absoarbă durerea şi s-o transforme în înţelepciuni, titlurile ei preferate nu sunt pe placul oricui: “Prima carte pe care am citit-o, la şase ani, a fost “Cuore, inimă de copil”şi nu am înţeles nimic din ea. Este o carte care ulterior mi-a devenit parte din suflet. Acum, m-am oprit la Dostoievski, nu am mai ştiut să trec de “Fraţii Karamazov” – orice citesc se compară sau se opreşte acolo. E atât de complex tot ce a propus, tot ce a putut să simtă sau să trăiască şi să ajungă atât de adânc, încât nimic din ce am citit nu a reuşit să atingă şi să mă provoace mai mult decât Karamazov”. Şi pentru că Isus i-a învăţat pe oameni să pescuiască, Chris Simion le împarte cititorilor, pe lângă autografe, şi un “fir de undiţă”. Cu promisiunea că: “O să găsiţi explicaţia în carte. Doar să nu uitaţi…”.

“O invidiabilă”

Chris Simion a primit un cadou inedit: o floare de colţ cioplită în lemn

Toate cele 40 de lansări de carte din turneu sunt întâlniri non formale cu cititorii. La Diverta Ulpia, oamenii au ţinut-o pe Chris Simion în întrebări mai bine de trei ore: “Eu te consider o invidiabilă – ai fost citită şi i-ai întâlnit pe George Pruteanu şi pe Florian Pittiş. Dacă Pruteanu te vedea ca pe un «mic Cioran» şi Pittiş vede în tine reîncarnarea lui, consider că vorbeşti şi cea mai curată limbă românească şi, pentru toate acestea, eşti invidiabilă. Cred că e potrivit să te întreb dacă este acum ceva din Florian Pittiş în tine”, a provocat-o Camelia, doar una dintre zecile de oameni care au vrut să o cunoască pe cunoscuta regizoare şi scriitoare.

“Este mult din Moţu Pittiş în mine. Plecând de la faptul că, undeva, mama când a spus că şi-a dorit băiat, a rostit adevărul: am o doză foarte mare de spirit rebel, nonconformism şi flower-power, pe care Moţu Pittiş l-a susţinut, l-a încurajat şi care i-a devenit crez pe toată durata existenţei lui. El este una dintre personalităţile care au văzut în mine, la 16 ani, mai mult decât am fost eu în stare să văd: scopul meu nu a fost niciodată să public. Cel puţin primele patru cărţi eu apărut pentru că acest mare om de cultură, criticul George Pruteanu, şi marele actor Florian Pittiş au hotărât ca ceea ce citeam prin cenaclurile literare sau prin taberele de creaţie pe unde mergeam să fie împărtăşite. Îmi citeau lucrările şi ele au devenit cărţi. Nu am avut niciodată bucuria publicării, decât bucuria lecturii în cenaclu. Scopul meu era să mă întâlnesc cu colegii mei, să citim, să intrăm în conflict pe tot felul de teme filozofice, să avem această răfuială a noastră, nicidecum publicarea a ceea ce citeam.

Moţu Pittiş şi George Pruteanu au fost doi oameni care au ţinut să public, au ştiut ei de ce şi am înţeles şi eu mult mai târziu, când mi-am dat seama şi de responsabilitatea pe care o am atunci când scot o carte. Şi, dacă primele cărţi au apărut an după an – la 16 ani a fost debutul meu literar cu «Dragostea nu moare», a urmat, la 17 ani, «Dogmatica fericirii», la 18, «Disperarea de a fi» – titluri… La 19 ani, am scris «De ce nu suntem ceea ce putem fi». Cam pe aici am început să mă opresc din avalanşa publicării şi să am propria mea opţiune în a scoate sau nu o carte şi am publicat mai rar. Eticheta de «pui de Cioran în fustă lungă şi neagră», dată de George Pruteanu, m-a urmărit ani de zile, la fel ca încurajarea transmisă de Moţu Pittiş oamenilor care îl înconjurau. Sunt lucruri care mă urmăresc şi astăzi. Fac parte din formarea mea”, mărturiseşte femeia care în 2002 scotea cartea «În fiecare zi, Dumnezeu se roagă la mine». În teatru, Chris Simion semnează regia la peste 30 de spectacole, înfiinţează împreună cu celebrul scriitor francez Pascal Bruckner Compania de Teatru D’AYA, pune pe picioare Festivalul de Teatru Independent Undercloud, cu actriţa Carla Teaha, originară din Deva, iar în acest an a lansat brandul Chris Simion theatre&more.