Rotarul din Simeria caută căruţaşi (GALERIE FOTO)

Articolul a fost vizualizat de 4,489 ori

E tot mai greu să găseşti un meşter cu experienţă, fie că e fierar, tâmplar, pietrar sau croitor. Este şi cazul rotarilor, cei care confecţionează roţi şi căruţe din lemn cu metal. Unul dintre puţinii meseriaşi buni din ţară lucrează încă, la Simeria, căruţe ornamentale, pe care încearcă, cu greu, să le vândă. Ar face şi care trainice, de lucru, dar nu mai are pentru cine…

rotar simeriaCând păşeşti în gospodăria omului, primul lucru pe care îl observi sunt “scările”, unele trainice. De fapt, sunt piese de rotărie – loitrele care se pun de-a latul căruţei. Piesă cu piesă, Nea’ Ion asamblează imediat căruţa – nu-i lipseşte harul, nici puterea de muncă, doar clienţii: “Mai demult să cereau, da’ amu’, nu mai vine nime. Nu ştiu ce-i – se miră omu’ –, nu mai au treacătă, dar îs gospodării care-ar ave nevoie de astea. Cum o fost ţara noastră, ar mai putea fi.

Cum să nu fie greu? Când lucrezi tot manual? Am maşinării, de-alea, da numa’ despic lemnu’, îl tai pe drept, da’ bazicu’ l-am nimicit şi io. Tai tăt la mână”.
Ion Păcurar are 78 de ani şi locuieşte în Simeria. Încă din tinereţe, a intrat ca ucenic la un meşter priceput. A deprins meşteşugul rotăritului, care presupune şi priceperea unui tâmplar şi pe cea a unui fierar. “Eu? Eu-s meseriaş! În ‘52 am venit în Simeria ucenic, «de naş», cum se spunea pe vremuri. Atunci erau mulţi pricepuţi, acum puţini or rămas: fierar mai era unul de avea forje de picior, la o inteprindere aici, dar l-or dat afară când or redus angajaţii. Acum tot eu fac şi pe fieraru’ şi de vă zic că numa fierăria pentru un car, fără 600 de lei, nu ţ-o face nimenea. Noi, rotarii cu fierarii, suntem rudiţi, tăţi. Pe timpuri, se lucra la mână, cu tri baroasă: în tri băteam, plus fieraru’ care ciocăne în nicovală. Că dacă nu-i meseriaş bun, oamenii să pot accidenta!”. Una dintre căruţe este atât de mică încât, demontată, poate intra într-un portbagaj. Acum, face căruţe ornamentale pentru cei care vor să-şi decoreze curţile şi a rămas unul dintre puţinii meşteri de acest fel, din zonă.

Păstrătorii de taine

În tinereţe a ajutat meşterii la construit trăsuri şi caleşti pentru grofii din zonă. Apoi, căruţe din lemn pentru oamenii de la ţară. “Oamenii pot cumpăra, nu numa de la mine – ar mai fi un meşter la Caraş-Severin, un rotar, tot de vârsta mea. Meseriaşi de-or mai fi, poate mai bătrâni ca mine! Îs puţini, foarte puţini şi care mai îs, şi-or vândut sculele, le-or prăpădit, nu-i mai găseşti des. Nici cizmar ca pe vremi nu-i!”. Pe vremuri, meşterii erau organizaţi în bresle sau lucrau ca independenţi, dar au reuşit să transmită din generaţie în generaţie tainele specifice meseriilor de la rude sau cunoscători. Ucenicii deprindeau în ateliere nu doar secretele meseriei, ci şi respectul pentru lucrul bine făcut. Era o învăţătură, chiar mai importantă decât meşteşugul în sine: flăcăii învăţau să fie riguroşi, să respecte legile nescrise ale meseriei şi să acopere cererile clienţilor. Se păstra astfel o cultură a muncii, care impunea nişte valori respectate în comunitate. “Fac căruţele bine, cum să făceau pe timpuri, nu aşe cum au acuma – tri de-un leu. Io am lucrat şi trăsuri pe vremuri, la grofi, i-am prins şi pe ăia de aicea de la parc, Ocskay, care avea aicea crescătoria de oi. Atuncea când lucram pentru ei trăsuri muncea cu noi şi tapiţer – eram trei meseriaşi până la urmă. O căruţă are multe piese şi tăte trebă lucrate cu grijă şi, la noi, asta-i o muncă care nu-i plătită. Şi lemnul ăsta tră’ să-l ţii tri ani, dup-aia să lucrezi cu el, altfel să strâmbă şi nu mere. No!”, rosteşte răspicat meşterul. Acum, în alt secol, care îşi face regulile după nevoia de eficienţă, meseriaşii nu îşi doresc decât să supravieţuiască.

Rotarii au rămas de… căruţă

Rotarul făcea întreaga căruţă, nu numai roţile, iar asamblarea finală se făcea împreună cu un fierar. Acesta meşterea şi fixa şinele metalice pe roţile de lemn, dar aşeza şi întărituri metalice pe unele componente. Întreg procesul putea dura săptămâni întregi, dar, de obicei, aveai o asemenea căruţă pe viaţă. În limba lui din alte vremi, Nea’ Ion povesteşte fain: “O căruţă are craci – dinăinte şi dinăpoi – şi o grămadă de piese, leuci, dric… Acuma câţi mai ştiu de-astea? Una din căruţe am făcut-o pentru parcul de aici, poţi să-i pui cal cu ham. Eu lucrez la una de-asta cu lemnul meu. Lucru la ea – cu totul legată – mai puţin de două luni, da’ nu lucru tăt timpul. Câteodată lucru de nu s-aude nimic, să nu fac zgomot la vecini. Alte piese le pregătesc de azi, să fie pe dimineaţă şi le mai trag numa la cuţitoaie, cum să zice, ori fasonez lemnul ăsta, care vine tot în banc pus, şi-l trag la mână. Cel mai mult lucru la mână. Şi butucii de roată, la mână îi găuresc – cu dalta, tot scot! Acuma, şi după burghiu dacă fac cu el, tot trăbă să iau la daltă. Altfel nu mere, îţi baţi joc de lucrul omului. Că omu’ dacă are o păreche de cai buni, care trag mult, trebe să aibă căruţă trainică”.

Omul ciopleşte numai din bardă, ca să poată respecta fibra lemnului, material care a fost mii de ani principala materie primă a strămoşilor, care îl foloseau fie pentru construcţiile gospodăreşti, fie la confecţionarea uneltelor ori obiectelor de folos într-o casă. Meşterul popular a trudit atât de mult asupra lemnului, încât specialiştii vorbesc acum despre o adevărată “civilizaţie românească a lemnului”.

Doar cu câteva zeci de ani în urmă, meseria de rotar era preţuită încă din timpurile în care, în afara căruţelor, nu prea existau alte mijloace de transport. Acum au rămas foarte puţini meşteri din pricina “economiei de piaţă”, care, treptat, a înlocuit lemnul cu metal, iar căruţele de fier cu roţi de cauciuc, plus maşinile, le-au făcut pe cele strămoşeşti… să tragă pe dreapta: “La căruţele astea de le mai am eu acu’ de vânzare poţi pune cal mai mic sau poneu, un măgar. Eu aş putea face şi de-alea mai mari, da’ cui să le dai? Că s-o gătat cu drumurile de acces cu carele, nici pă sate nu mai pot umbla căruţaşi, că-s o grămadă de maşini, camioane. Omoară omu’, trec păstă cal şi căruţă!”.

Poveşti cu târgoveţi şi haiduci

O căruţă de mărime medie nu este doar obiect de decor, ci poate fi folosită, la nevoie, şi la transportul unor materiale. Căruţele sunt construite manual, de aceea meşterul spune că sunt rezistente. Pentru asta, însă, munceşte mult şi cam pe degeaba: “Cum îs banii acuma, o căruţă de-asta de vrei s-o faci, iese cam în jurul lui tri’ mii. Nu trăbă plătit dinăinte, faci comandă, ne înţelegem la arvună şi, când vii după ie, vii cu tăţi banii. Io zic acuma o mie de lei negociabil. Am făcut o-ncercare să mai vând, am dat anunţ la ziar, da’ n-o mers”, oftează bătrânul meşter.

Ştie de toate tipurile de roţi folosite de-a lungul vremurilor, de la roata plină, la cea cu obezi sau cu obada dintr-o singură bucată. Ai putea rămâne cu el o zi întreagă şi tot n-ar găta poveştile frumoase. Pentru un pasionat de istorie, omul e de căutat: “Târgoveţii când mergeau cu căruţa – alegeau căruţele de Banat. La alea, le făceau osiile cu ciocănele: bătea roata din spate, una într-un fel, ailaltă suna într-altul. Aşe era moda. Haiducii de pe aci, de la Uroi, îi aşteptau şi când târgoveţii mereau cu căruţe de-astea, îi auzeau de la o distanţă, hă, hă, hă…”, face omul cu mâna peste case şi Mureş, către Măgura Uroiului şi apoi reia vorba:

“Aşe erau construite, cu loitre tari, ‘ai de mine! Io am mai prins modelul ăsta că meşterul meu o făcut şi roţile tunurilor de la regimentul de la Orăştie – erau spiţele puşcate şi obezile. În anu’ întâi, ca ucenic, am lucrat alea!” se mândreşte omul. Bărbatul spune că în anii ‘90 se vindeau bine asemenea obiecte, cu sute de euro, la prima mână. Acum e dispus să vândă o căruţă din cele pe care le construieşte, cu o mie de lei, negociabil. Nu prea are, însă, cui să le vândă. Continuă totuşi să lucreze, pentru că aşa a fost obişnuit de mic: să meşterească ceva tot timpul.

FOTO: Rotarul şi căruţele lui

About Laura Oană