Urmaşul uneia dintre cele mai vechi familii nobiliare din Transilvania s-a întors acasă, la Râul Alb, comuna Sălaşu de Sus, judeţul Hunedoara. Se numeşte Ernest Mara, are 69 de ani şi a fost forţat de comunişti să-şi lase casa natală, să “pribegească” prin ţară, apoi să plece din România. Noroc că perioada autoexilului forţat de înfometarea din anii ‘80 nu a durat foarte mult. Ernest Mara a revenit în Ţara Haţegului încă din 1991 – 1992, iar în ultimii ani locuieşte aici din martie până în noiembrie, în conacul bunicilor din partea mamei. Se consideră ardelean, înainte de toate, şi n-a vrut să renunţe, vreo clipă, la cetăţenia română.
“Aici am copilărit. Cu toţi vecinii mă ştiu de-o viaţă. Eu nu am venit aici ca un străin, ci ca unul de-al locului. Eu, familia mea şi prietenii care vin aici, mai ales vara, ne înţelegem bine cu cei din sat. De multe ori nici nu ajungem bine seara şi ne trezim cu o sămăchişă, cu o sticlă de lapte, cu ouă aduse de vecini. Şi noi încercăm să-i ajutăm cum putem. Au mai fost copii bolnavi pe care ori i-am dus la tratament în Ungaria, ori le-am adus medicamente de acolo. Aici e «acasă», pentru mine”.
Despre familia Mara există dovezi istorice care spun că a apărut încă din secolul XIII sau XlV. Ca întindere a posesiunilor, a fost a doua după familia Kendeffy, în Ţara Haţegului. Pe linie maternă, Ernest Mara are ca strămoşi membrii altei familii nobiliare din zonă: Bagya (sau Badea). Blazonul familiei mamei sale arată că domeniul casei Bagya s-a întins pe sute de hectare încă de la 1445, când a primit o danie consistentă din partea lui Ioan de Hunedoara.
Frânturi din povestea strămoşilor
Odată restabilit acasă, Ernest Mara s-a ocupat mai întâi de gospodărie şi terenuri. Speră că, în curând, va avea timp să restabilească istoria celor două familii nobiliare din care provine. “Familia Mara e din Sălaşu de Sus. Când eram copii, părinţii nu ne-au spus mai nimic. Le era frică să nu vorbim şi să nu avem cu toţii de suferit din cauza asta. Familia mea a fost întemeiată de un Costa, căruia Regele Laszlo al V-lea al Ungariei (parcă) i-a dat numele de Mara. Din ce-am reuşit să aflu eu, cetatea de la Mălăieşti a fost cândva tot a familiei Mara. Pe la 1.600, când s-a stins familia Sărăcin, familia Mara s-a mutat în cetatea cea mare, de lângă Sălaş. Nu ştiu ce proprietăţi au avut exact. Ştiu însă că, în Primul Război Mondial, bunica din partea tatălui meu a rămas singură acasă. Tata fusese chemat pe front, în armata ungară. Un verişor de-al tatălui era prefect. Bunicii vânduseră, înainte de război, mare parte din avere. Verişorul acela a venit la mama să-i spună să depună banii la ajutorul de război al statului ungar, că acel război se va câştiga şi-n plus, dacă face asta, tata va veni acasă de pe front înainte să se termine grozăvia. Bunica ce-a făcut: nu a pus un sfert, sau jumătate din bani, ci a pus toţi banii. Bunicul a venit acasă, dar, războiul s-a pierdut. Au mai rămas cu conacul de la Peşteana şi câteva zeci de hectare de teren”, povesteşte Ernest Mara.
Aşa arată acum conacul nobiliar de la Râu Alb (foto stânga) şi aşa arăta în 1991 (foto dreapta)
Gospodăria gajată la bancă a fost apoi salvată de tatăl său, pe care-l chema tot Ernest: “Un unchi de-al tatălui meu îi pusese bani deoparte să meargă la facultate, la Berlin. Casa de la Peşteana era cât pe ce să fie executată pentru o datorie la bancă. Tata nu s-a mai dus la facultate, cu banii aceia pentru studii a plătit datoria, apoi a luat în grijă livada de meri de la Peşteana.
O primăvară întreagă a stat cocoţat în meri ca o maimuţă, iar în al doilea an a avut o recoltă de mere care aproape că i-a acoperit toată pierderea de bani”.
De şocurile războiului nu a scăpat nici familia mamei sale, Elisabeta Bagya (Badea), căsătorită Pietsch. “Bunicul din partea mamei era fiul unui topograf neamţ chemat la minele de aur din Brad. Ba chiar avea şi acţiuni la vreo trei. În 1916, când a pătruns Armata Română în Ardeal, s-a cam speriat, a umplut două vagoane cu mobilă şi le-a trimis în Ungaria, la o mătuşă deja căsătorită acolo. Şi familia ei s-a refugiat acolo. Înainte de Primul Război Mondial, bunicul Pietsch era prim-pretor la Pui. După război, nu s-a mai pus problema să ocupe acelaşi post. A lucrat ca jurist, când ici, când colo. N-a avut timp să se ocupe de agricultură. De fapt, nu mai avea nici mama cine ştie ce terenuri. În concluzie, nici mama mea, nici tatăl meu nu au copilărit deloc «în puf», cum se spune. Au muncit din greu”.
La Canal, fără nicio vină
Părinţilor lui Ernest Mara le-a fost însă mai greu în cel de-al Doilea Război Mondial, şi mai ales după instalarea comuniştilor la putere. Ernest Mara (senior) a scăpat de front datorită unui concurs de tir câştigat în unitate. Era înrolat în Armata Română. Primise o permisie de o săptămână, iar când s-a întors în unitatea sa de la Caransebeş, batalionul plecase pe front. A rămas în unitate, iar primăvara şi toamna avea permisii pentru a veni şi a se ocupa de livadă. Devenise furnizor de mere al Casei Regale. Dacă s-ar fi dus însă pe front, ar fi luptat, probabil, împotriva cumnaţilor săi (doi fraţi ai Elisabetei Mara, stabiliţi în perioada interbelică în Ungaria erau înrolaţi în armata hortystă).
A venit însă momentul februarie 1952. Seara, Ernest Mara (senior) a fost scos din casă şi dus la muncă silnică, la Canalul Dunăre – Marea Neagră. Asta pentru simplul motiv că era “chiabur”. “Mama a rămas cu doi copii la Peşteana, cu toate obligaţiile pe care le avea ca soţie după soţ, cu cote, cu agricultură, cu aratul la termen. Odată, de 1 martie, la Râu Alb nu era arat pâmântul şi o lună l-au băgat pe bunicul din partea mamei ca sabotor. Tatăl meu n-a fost condamnat pentru ceva anume. Nici nu aveau de ce să-l condamne. Pe hârtia cu care a fost lăsat la vatră scrie doar că a prestat «muncă de reeducare». Nici nu scrie că l-au eliberat de la Canal. Cu câteva săptămâni înainte să-i lase acasă i-au dus la Fundulea, le-a dat mâncare ceva mai bună să arate cât de cât. Mama a rezistat până în toamna lui 1952. Avea dreptul să scrie doar 10 rânduri, şi tata la fel, pe o carte poştală. Atunci tata i-a scris mamei, codat, că mama era din Râul Alb şi acasă-i zicea «Buba»: «Buba de la Râu Alb să divorţeze de soţ». Mama n-a înţeles de la început mesajul. Apoi şi-a dat seama că, fiind divorţaţi şi taică-meu fiind la Canal, ea nu mai avea obligaţia să-şi plătească cotele”, povesteşte Ernest Mara
Nobili trasformaţi în proletari, peste noapte
Elisabeta Mara şi-a luat cei doi băieţi, pe Ernest şi Peter, şi s-a mutat la părinţii ei, la Râul Alb. Nu aveau însă din ce să trăiască nici aici, pentru că IAS Haţeg confiscase şi proprietăţile familiei Bagya – Pietsch. Prin octombrie – noiembrie 1952, s-au mutat în Petroşani, unde Elisabeta s-a angajat pe un post de contabilă la Aprozarul din oraş. “Bunica a venit cu noi, ca mama să poată merge la serviciu. Bunicul era jurist şi translator la minele din Brad. Mai venea şi el la Petroşani, la noi. În februarie 1953, tata a revenit şi ne-a găsit la Petroşani. S-a dus la Peşteana să-şi ia gospodăria înapoi, dar acolo i-au spus că, dacă vrea să se întoarcă la Canal, nu are decât să-ncerce să-şi ia proprietatea.
S-a angajat apoi ca normator la Întreprinderea 23 August. A făcut o şcoală de tehnician minier, după care a fost mutat la cariera de calcar de la Băniţa.
Am stat doi ani la Băniţa, într-o casă aflată aproape de râu. Din cauza umezelii, eu m-am îmbolnăvit grav. Mai toţi medicii credau că am TBC. Era de fapt reumatism. Mama a renunţat la slujbă ca să mă poată îngriji, ne-am mutat iar în chirie la Petroşani şi tata făcea naveta la Băniţa”, spune Ernest Mara.
Seria necazurilor postbelice pentru familia Mara nu s-a oprit aici. Ernest Mara junior a fost respins de două ori de la admiterea la liceu, pe motiv că avea “origini nesănătoase”.
“Pur şi simplu, nu m-au trecut pe listă. Asta deşi, a doua oară, aveam cea mai mare notă. Noroc cu un cunoscut care m-a văzut plângând pe stradă în timp ce veneam de la examen. El fusese coleg cu tata la liceu şi şi-a adus aminte că un alt coleg de-al lor era mare şef la Inspectoratul Şcolar, la Deva. După trei zile ne-a venit acasă o înştiinţare în care ni se spunea că din cauza unei greşeli de dactilografiere numele meu nu apărea pe lista admişilor. Anul următor, pentru fratele meu mai mic, Peter, nu s-a mai pus problema”.
Abuzurile anilor ’80
Relatările lui Ernest Mara sunt la un moment dat întrerupte de sonerie. Bărbatul se scuză, se duce la uşă şi discută scurt şi un pic autoritar cu un băieţandru căruia-i dă 30 de lei. “Mă scuzaţi. E un copil din sat, dintr-o familie dezorganizată, pe care-l mai ajut cu bani. Învaţă bine şi e păcat să se piardă. Sper să se ţină de treabă”, explică domnul Mara, care-şi reia povestea.
După liceu a fost admis la Institutul Minier din Petroşani, la secţia de Electromecanică. La absolvirea facultăţii, este invitat să preia un post de asistent la Institutul de Învăţământ Superior din Baia Mare. Acceptă oferta. Între timp, începe şi munca de cercetare. Publică peste 100 de lucrări de specialitate, în 1982 îşi ia doctoratul, iar doi-trei ani mai târziu încep să-l chinuie gândurile de plecare: “Peter, fratele meu, a plecat în Ungaria în 1974, prin căsătorie. S-a căsătorit acolo cu o fată pe care o cunoscuse în studenţie şi a cărei familie plecase din Petroşani în 1970. Eu îmi luasem doctoratul, devenisem şef de lucrări, dar nu mai puteam avansa. Nu din cauza originii, ci pur şi simplu pentru că nu mai erau bani în sistem. Apoi, începusem să văd cum trăiesc copiii fratelui meu şi cum trăiesc ai mei. Copiii mei mâncau unt doar când venea fratele meu în vizită, din Ungaria. Cred că toţi cei peste 40 – 50 de ani îşi amintesc de cota de benzină şi de serile fără curent electric. Aveam frigider, dar îl aveam degeaba, că nu era curent. Fiica mea, în ultimii doi ani de liceu, învăţa la lumânare. În plus, primisem şi o ofertă de la Facultatea Minieră din Miskolc, unde mi s-a promis un post de conferenţiar. Marta Eva, soţia mea, nu voia să plece nicicum. Ea era inginer, dar activa de asemenea în învăţământ. Îşi luase toate gradele. Prin 1984 sau 1985, toţi inginerii din învăţământ au fost daţi afară din şcoli şi trecuţi în producţie. Pentru că soţia mea nu apucase nici măcar o lună în vreo uzină, a ajuns să aibă un salariu mult mai mic, de vreo 1.800 de lei. Abia atunci a fost de acord cu plecarea. Au urmat aproape patru ani de chemări la «vorbitor», la Securitate. Încercau să ne convingă să nu plecăm. Nici eu, nici soţia mea nu voiam să renunţăm la cetăţenie. De-aia ne-au dat drumul aşa de greu”.
În noiembrie 1989, Ernest Mara (jr.) reuşeşte să plece în Ungaria. A trecut frontiera într-o zi de duminică, iar joia soţii Mara erau deja angajaţi. Ernest nu a mai prins postul de conferenţiar, pentru că şeful de catedră care i-l oferise decedase între timp, dar a fost angajat ca inginer-şef electromecanic la compania minieră de stat. Nu trece mult timp şi se face remarcat: “Era o mină de cărbune care nu sorta sterilul cum trebuia. Îl treceau printr-un ciur, ce era mic mergea la preparare, ce era mare ajungea la haldă. Atunci i-am spus directorului că problema se rezolvă simplu, cu un concasor Trommell. Directorul nici nu ştia ce e ăla. Concasoarele Trommell se făceau la noi, la Satu Mare. În 1990, am revenit în ţară. La Satu Mare deja nu se mai producea acel concasor. Se închidea însă mina de la Câmpu lui Neag. Am vorbit la UPSRUEM Petroşani, cu acte în regulă şi cu bani frumuşei ne-au vândut concasorul, iar eu m-am ales cu o primă de 700.000 de forinţi, într-o perioadă în care salariul meu era de 15.000 de forinţi. Ei, de-atunci, toţi colegii mei, cu care fusesem bun prieten, m-ar fi mâncat de viu”. Cu banii din prima de inovare, Ernest Mara şi-a cumpărat o Dacie second-hand. Apoi a tot revenit la Petroşani pentru a cumpăra piese de schimb şi utilaje pentru minele din Ungaria. În paralel, începuse să se intereseze şi de proprietăţile familiei din Ţara Haţegului.
“Începusem să învăţ să fac afaceri. Cumpăram utilaje şi piese miniere din România şi le vindeam mai departe. Vinerea noaptea eram pe drum spre Hunedoara, stăteam la Râu Alb până duminica seara, când mă puneam din nou pe drum spre Ungaria. Asta până când am sesizat că am o gravă problemă cardiacă, iar soţia şi copiii m-au pus să aleg: ori serviciul, ori Râul Alb. Am ales Râul Alb”.
Istoria arsă în numele Revoluţiei
După Revoluţie, când a ajuns pentru prima dată la Râul Alb, Ernest Mara a găsit conacul într-o stare deplorabilă. Jumătate din clădire fusese luată în folosinţă de IAS Haţeg încă din anii ‘50. În 1990, conducerea IAS Haţeg a decis să transforme clădirea în “casă de oaspeţi”. “Cei de la IAS aflaseră cumva c-am plecat din ţară şi, probabil, credeau că n-am să mă mai întorc. Au spart uşa au intrat şi-n camerele pe care nu le aveau date în folosinţă şi au distrus mai tot. Cel mai mult mă doare că aveam lăzi întregi de scrisori ale familiei. Erau şi scrisori de la 1500 – 1600. Erau şi acţiunile la minele de aur…
Vecinii mi-au spus că, într-o seară, în spatele conacului, toate lăzile cu scrisori au fost golite, şi toată corespondenţa, toate actele, au fost arse. Şi ţineţi cont că asta se întâmpla după Revoluţie”, spune Ernest Mara.
Cu banii pe care începuse să-i facă din mica lui afacere a început să renoveze, puţin câte puţin, conacul în care copilărise. A cheltuit 80.000 de mărci doar în primii ani şi mai are încă mult de lucru. “Pe parcursul lucrărilor, inginerul care se ocupa de renovare a descoperit deasupra uşii o grindă de lemn cu cifre romane. Pe acea grindă scria de fapt «1496». A pus-o în curte şi şi-a văzut de treabă. Grinda era de lemn şi avea cam un metru. Seara, când s-o ia s-o pună deoparte ca să nu se piardă, dispăruse. Cineva a luat-o sub braţ şi, probabil, a folosit-o ca lemn de foc”, povesteşte domnul Mara. Inginerul de viţă nobilă are însă o bucurie. Anul trecut, după aproape 100 de ani, a reuşit să readucă în conacul de la Râul Alb o parte din mobilierul trimis de bunicul lui în Ungaria, în Primul Război Mondial: o masă cu scaune, o canapea, o măsuţă de ceai, câteva jilţuri, un pat şi o servantă. “Erau la o mătuşă de-a mea din Ungaria, care a murit. Le-am răscumpărat eu, le-am recondiţionat şi le-am adus aici. Nu-i aşa că arată frumos?”.
Doctor inginer devenit pomicultor
Ernest Mara spune că el şi fratele său Peter au reuşit până acum să recupereze doar o parte din averea părinţilor. Vreo 26 de hectare de teren la Râu Alb. Alte 36 hectare la care ar fi avut dreptul, dar care s-au împărţit altora la Legea 18, n-au mai fost disponibile. Au primit în compensaţie 37 de hectare sus, în munţi, la Coroieşti. Din moşia de la Peşteana au recuperat 25,5 hectare de teren agricol, 52 de hectare de pădure, iar pentru alte 7 hectare împărţite altor beneficiari pe Legea 18, au primit teren în schimb în Densuş.
Pe lista proprietăţilor recuperate se numără, normal, şi cele două conace. Nici el, nici cei doi copiii ai săi nu vor să vândă proprietăţile din Ţara Haţegului. “Toată vara, toată familia vine aici, la Râu Alb. Încă nu e gata renovarea, dar nu mă lasă timpul ăsta (spune făcând semnul banilor din degete). E şi foarte frig în casă, de-aia nu pot să stau nici eu, iarna. La Peşteana încă nu ne-am apucat de renovat. Până şi mama, care are 93 de ani, vine la Râul Alb. Ea locuieşte în casa mai din sus, unde-a fost odată zona de gospodărie a conacului, în casa administratorului. Vin şi prieteni mulţi”, spune bărbatul.
Apoi povesteşte că, la început, a dorit să producă mere în livezile recuperate de la stat. N-a avut piaţă de desfacere. Apoi a renunţat la chimicale şi de ani buni este atestat ca producător eco. Merele nu au însă un aspect comercial. Are în plan să înlocuiască merii cu nuci. Şi-a făcut o mică pepinieră, a plantat deja 2,5 hectare şi vrea să mai planteze încă 5. “Mai întâi pun pe terenurile care acum sunt păşuni, apoi o să înlocuiesc şi merii cu nucii. Sper c-o să meargă bine”. Anul acesta are însă o problemă cu subvenţia. Dintr-un motiv încă necunoscut lui, în loc să primească 8.000 de euro de la APIA, primeşte doar 4.000. A descărcat de pe Internet formularul de contestaţie, l-a completat şi l-a înaintat instituţiei în cauză, în aşteptarea unei rezolvări. “Nu mă dau banii afară din casă. Aceşti 4.000 de euro în minus îmi fac greutăţi în planurile mele. Să vedem ce se rezolvă…”.
Aici am copilărit. Cu toţi vecinii mă ştiu de-o viaţă. Eu nu am venit aici ca un străin, ci ca unul de-al locului. Eu, familia mea şi prietenii care vin aici, mai ales vara, ne înţelegem bine cu cei din sat. De multe ori nici nu ajungem bine seara şi ne trezim cu o sămăchişă, cu o sticlă de lapte, cu ouă aduse de vecini. Şi noi încercăm să-i ajutăm cum putem. Au mai fost copii bolnavi pe care ori i-am dus la tratament în Ungaria, ori le-am adus medicamente de acolo. Aici e «acasă», pentru mine. — Ernest Mara
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.