Editorial – “Dragă Moş Crăciun” (scrisoare colectivă)

La începutul anilor ‘90 vedeam prin filmele americane gloate de oameni care mergeau robotizaţi pe stradă. Priveau la cel mult doi metri în faţă şi nu se uitau în stânga şi în dreapta nici măcar la trecerile de pietoni pentru că mai toate erau semaforizate şi dotate cu acele semafoare “robotizate” şi ele cu câte un buton. Nu reuşeam să înţeleg cum “omul american” a ajuns o simplă fiinţă mergătoare, nepăsătoare la femeia căreia i se făcuse rău şi căzuse lată pe trotuar, sau la bătrânul lăsat fără portofel de câte un “şuţ” nu prea fin la mână, dar iute la picior.

În 1997 am ajuns pentru prima oară la Bucureşti, unde am constatat că “viaţa bate filmul” când un bărbat de vreo 30 de ani a îmbrâncit o băbuţă de vreo 80 la intrarea în garnitura de metrou doar ca să prindă el singurul loc pe scaun disponibil, s-a aşezat şi şi-a deschis un ziar, impasibil la suferinţa bătrânicei. Scenele de genul acesta au continuat toată ziua, începând de la felul în care se merge pe stradă, continuând cu stilul alergat în care trebuie să traversezi strada dacă nu vrei să fii înjurat, îmbrâncit sau claxonat.

Nu după mulţi ani, în centrul Hunedoarei un tânăr era luat la pumni de către un “şmenar” doar pentru că “şmenarului” i se păruse că tânărul s-a uitat lung la însoţitoarea lui. N-a intervenit nimeni. Restul istoriei o ştim cu toţii: oameni împuşcaţi în plină stradă fără ca vreun martor ocular să facă vreo declaraţie completă poliţiei, de frică, pistoale arătate în trafic de frustraţi care-şi descarcă nervii pe vreun începător într-ale şofatului şi aşa mai departe. Mai rău, ne-am americanizat şi noi, în sensul rău al expresiei. Mergeţi pe stradă în Deva, Hunedoara, Orăştie, Petroşani, în orice oraş al judeţului şi urmăriţi trecătorii. Majoritatea îşi văd de drumul lor, limitându-se la un dreptunghi lat de cel mult un metru şi lung de cel mult doi, situat pe asfalt, în faţa paşilor lor. Şi nu doar adulţii încovoiaţi de griji, ori bătrânii apăsaţi de boli sunt aşa.

Până şi adolescenţii parcă nu mai sunt aşa de joviali, încrezători şi optimişti cum erau cu 20 de ani în urmă, când singura lor supărare permanentă provenea de la războiul dintre “metalişti” şi “depeşari”, cele două mari “tabere” în care erau împărţiţi prin 1991, din motive strict muzicale. De fapt, cum să mai fie, când lor li se confirmă cel mai târziu la terminarea liceului, faptul că “în România democratică”, dacă nu dai mită, îţi faci singur viaţa mai grea. Asta după ce încă de la grădiniţă învaţă că orice cadou este făcut cu un anume interes (de văzut cazurile materialelor electorale care au fost “strecurate” prin şcoli, printre rechizite şi pungi cu portocale în ultima vreme).

Situaţia este diametral opusă celei sesizate de mine în copilăria mea, derulată undeva nu mai departe de anii ‘80. În satul meu natal, familiile mai înstărite le ajutau cu orice le prisosea pe cele mai sărace. Pur şi simplu, nana Mărie o chema pe vecina ei Florica să-i dea un caş, un cozonac, sau o vadră de lapte, fără să aştepte nimic în schimb. Şi nu făcea asta doar la Crăciun, ori la Paşte, ci o făcea ori de câte ori constata că are prea mult caş, prea mulţi cozonaci, sau prea mult lapte. “Doară oameni suntem, cum să le arunc?”, se justifica nana Mărie în faţa vecinei ruşinate de sărăcia familiei sale. Asta ar trebuie să-i cerem lui Moş Crăciun: să mai presare un pic de omenie printre noi, printre noi toţi.