“Drumul fierului” începe de la Castelul Corvinilor

Cetăţile dacice, Castelul Corvinilor, Ţinutul Pădurenilor. Toate cele trei obiective turistice (promovate separat până nu demult) au ceva în comun: fierul. Fierul extras ca minereu, prelucrat şi transformat în unelte şi arme. Castelul Corvinilor, pe lângă faptul că a fost centrul domeniului care includea şi minele de fier de la Teliuc şi Ghelari, o vreme, a servit drept sediu administrativ al exploatărilor miniere. Edilii Hunedoarei vor ca oraşul să scape de “turismul de autocar”, iar turiştii să petreacă cel puţin câte o noapte în zonă. “Drumul fierului” le-ar ocupa la modul cel mai plăcut cel puţin o zi. Asta pe lângă jumătatea de zi petrecută în Castel. REPLICA propune un traseu turistic care trebuie parcurs de orice hunedorean şi la care poate fi invitat orice turist atras de imaginea monumentului gotic-renascentist, cu acoperişuri ascuţite, turnuri de apărare, ornamente medievale, săli maiestuoase şi poveşti care mai de care.

Castelul Corvinilor, Furnalul de la Govăjdie şi vechea gură de mină de la Ghelari sunt elementele principale ale unui potenţial traseu turistic nou în Hunedoara

Peste 230.000 de turişti au ajuns anul trecut la Castelul Corvinilor (de aproape patru ori mai mulţi decât în 2012). Anul acesta se pare că vor fi şi mai mulţi. În istoria sa de şapte secole (cel puţin), pentru edificiul medieval cu dublă funcţionalitate (civilă şi militară – cel mai important obiectiv de acest fel din toată Europa de Sud-Est) există şi o perioadă de câteva decenii în care nu a mai fost reşedinţă regală, ori nobiliară, ci sediu administrativ al exploatărilor de fier din Ţinutul Pădurenilor.

Ghidajele actuale nu pun prea mare accent pe acest detaliu. Oarecum, pe bună dreptate: Ioan (Iancu) de Hunedoara este “atletul creştinătăţii”, cel în memoria căruia şi acum, la ora 12.00, în fiecare zi, bat clopotele în toate bisericile catolice din lume; fiul său, Matei Corvin, este considerat cel mai important rege din istoria Ungariei; Vlad Ţepeş, cel care a fost la Castelul Corvinilor, o dată, în adolescenţă, ca învăţăcel în tainele milităriei, apoi ca prizonier – victimă a unui complot nobiliar, apare şi el, de vreo 10 ani încoace, în istorisirile spuse turiştilor. Castelul Corvinilor poate fi însă punct de plecare spre un alt traseu turistic spectaculos: “Drumul fierului”.

De ce? Iată câteva argumente: în Evul Mediu, mulţi dintre pădureni îşi plăteau dările către “cetate” sub formă de fier, prelucrat sau neprelucrat; cuptoare de fier au existat încă din antichitate pe văile din ţinut; după 1724, când a intrat în proprietatea statului austriac, Castelul Corvinilor a devenit sediu administrativ şi depozit al minelor de fier din zonă, cele mai prolifice de pe teritoriul actual al României. Aceasta a fost, de fapt, şi perioada în care edificiul şi-a pierdut parţial din strălucire, mare parte din ornamente fiind atunci distruse, iar porţiuni importante de frescă fiind acoperite, pur şi simplu, cu mortar.

De la Castel, la furnal

De la Castel, drumul fierului poate continua spre Govăjdie. Deocamdată, varianta unui “trenuleţ cu roţi de cauciuc” care să meargă pe şosea este cea mai puţin costisitoare. Nu iese însă din calcul varianta vechii mocăniţe care circula pe ceea ce a fost cândva prima cale ferată minieră îngustă din Ardeal, dată în folosinţă cu mai bine de un secol în urmă, cu ale sale poduri şi podeţe, cu al său tunel lung de peste 700 de metri şi cu ale sale perspective vizuale splendide, indiferent de anotimp.

Furnalul de la Govăjdie, cel pentru a cărui reabilitare Primăria Ghelari are de ani buni întocmit un proiect eligibil, dar care nu a primit încă finanţare, este atractiv chiar şi acum, în starea în care se află. Simplul fapt că aici au fost turnate elemente care fac şi acum parte din structura Turnului Eiffel reprezintă un element impresionant pentru orice turist, român sau străin. Specialiştii în domeniu care l-au văzut au afirmat, mai în glumă, mai în serios, că furnalul de la Govăjdie, după trei săptămâni de reparaţii, ar putea redeveni funcţional. Este primul furnal cu flux continuu din Europa. Un asemenea obiectiv mai există în Marea Britanie, dar e, de fapt, o ruină, comparativ cu cel situat la 12 kilometri de Hunedoara.

Retur spre Centrul de la 1900

De la Govăjdie, traseul mai urcă preţ de 3-4 kilometri pe valea din stânga, cea care duce spre Lelese. Apoi, în dreptul locului numit Retişoara, zonă în care cu 100 de ani în urmă încă funcţiona un dispozitiv gravitaţional folosit pentru coborârea minereului de fier la vagoanele mocăniţei, drumul fierului coteşte spre Ghelari. Mai precis, spre una dintre cele mai vechi galerii de mină de la Ghelari. Jos, în vale, împânzită de vegetaţie, se află o gură de mină de pe la 1800. Undeva mai sus, pe versantul dealului, se poate vedea şi acum o altă gură de mină, prăbuşită.

De aici traseul se întoarce spre satul Ghelari, nu înainte de a merge lin, preţ de un kilometru, pe o culme care, într-o zi senină, îţi înfăţişează Apusenii în stânga, Masivul Şureanu şi Valea Mureşului în faţă, Parângul şi Retezatul mai mereu înzăpeziţi în dreapta. Exploatarea de suprafaţă şi gurile de mină din satul Ghelari pot fi şi ele transformate relativ uşor în obiectiv turistic. De la Ghelari, în jos, drumul nu te lasă să nu treci prin Teliuc. Mine de fier au fost şi aici, aşa că şi aici există istorie. Iar din Teliuc, în Hunedoara nu ai cum să intri decât prin Centrul Vechi, zonă în care Primăria doreşte să amenajeze un muzeu al fierului şi pe care vrea să o readucă aproape de forma sa de la începutul veacului trecut. Şi asta cu ajutorul unui proiect cu finanţare europeană ce ar costa între 6 şi 9 milioane de euro. Exponatele pentru muzeul fierului există.

Inginerul Ioan Romulus, un hunedorean care a dovedit că iubeşte oraşul şi istoria lui, s-a îngrijit de ele şi s-a arătat dispus să le pună la dispoziţia municipalităţii. Mai lipseşte doar un proiect bun, însă primarul Hunedoarei, Viorel Arion, spune că acest neajuns va fi înlăturat în termen de câteva săptămâni: “Cel mai târziu în iunie, dorim să depunem la ADR Vest proiectul de reabilitare a Centrului Vechi al Hunedoarei. În mare, acesta include un muzeu al fierului, în clădirea de lângă Seven Pink, refacerea vechiului parc şi animarea lui cu personaje costumate ca în urmă cu 100 de ani, o fanfară, o alee de promenadă pe malul Cernei, toate cele patru poduri de peste râu recondiţionate şi restaurate şi, bineînţeles, renovarea faţadelor din zonă”.

Evul Mediu şi Epoca Modernă nu sunt singurele perioade istorice care pot fi exploatate istoric de un eventual traseu turistic numit “Drumul fierului”. De la doar câţiva paşi distanţă de Castelul Corvinilor pleacă şi varianta din antichitate “drumul hunedorean al fierului”. Marius Barbu, arheolog la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva (un fervent practicant al arheologiei experimentale) spune că dacii, cel mai probabil, aveau două surse de fier: Munţii Orăştiei şi Munţii Poiana Ruscă: “Dintre popoarele «barbare», dacii erau cei mai pricepuţi în prelucrarea fierului. După mine, aveau două surse: Munţii Orăştiei şi Munţii Poiana Ruscă. Nu întâmplător şi-au aşezat capitalele (Costeşti, apoi Sarmizegetusa Regia – n.red.) la Sud de Mureş şi nu la Nord, unde era aurul. În acea epocă, fierul era mai important decât aurul. În aceste două zone, exista fier «moale», uşor de prelucrat. E vorba de filoane cu o concentraţie foarte mare de fier, accesibile de la suprafaţă. Problema este că, până acum, nu s-au făcut studii amănunţite în această direcţie. Însă, dacă stăm să ne gândim că pe Dealul Sânpetru a existat, printre altele, şi o aşezare dacică, avem un motiv temeinic în plus să credem că dacii erau foarte interesaţi de fierul din actualul Ţinut al Pădurenilor. Problema este că vechile exploatări de suprafaţă au fost, cel mai probabil, preluate apoi de romani, după care ele au suferit transformări în Evul Mediu şi aşa mai departe. Acestea cred că sunt motivele pentru care, deocamdată, sunt puţine dovezi ale faptului că dacii au exploatat fier din Munţii Poiana Ruscă”, spune arheologul.