Dacă orăşenii văd sărbătoarea care se apropie mai mult ca pe un miniconcediu destinat lenevelii, după goana nebună pentru cumpărături şi curăţenia de primăvară, în lumea satului, Paştele a rămas celebrarea Învierii lui Iisus Hristos. Este un moment în care reapar vechile tradiţii: copiii bubuie cu carbid pentru a vesti Învierea, tinerii se strâng noaptea în jurului focurilor, iar femeile trudesc la colaci, ouă vopsite şi drob, în timp ce bărbaţii aranjează gospodăria şi câmpurile pentru marea sărbătoare a Învierii.
Săptămâna Mare urmăreşte pas cu pas ultimele zile ale Mântuitorului: trădarea lui Iuda, judecata, condamnarea la moarte, răstignirea şi Învierea sa după trei zile. Pentru etnologi, lucrurile sunt simple: Crăciunul este “capătul” final al sărbătorilor cu dată fixă din calendarul popular, în timp ce odată cu Paştele încep sărbătorile “mobile”. “Paştele nu are dată fixă. Paştele se socoteşte”, scrie Irina Nicolau. Pentru creştini, socoteala o ţin bisericile, iar la ortodocşi, Paştele cade în prima duminică cu lună plină care vine după echinocţiul de primăvară. După această zi, se stabileşte calendarul multor alte sărbători: “Toate aceste sărbători compun un fel de fagure de timp bun în care îşi fac loc alte sărbători, cu dată fixă. Este greu să le separi. Lumina unei sărbători se răsfrânge asupra alteia (…) Duminica de Paşti este luată ca origine a axei timpului. Înaintea ei se află cele şase duminici încorporate în Postul Mare şi încă patru care jalonează perioada de trei săptămâni dinaintea intrării în post. După ea, de-a lungul Cincizecimii, sunt alte şapte duminici, ultima fiind prima zi de Rusalii. Cele 18 duminici laolaltă cu zilele din Săptămâna Patimilor, Înălţarea şi Sfânta Treime (a doua zi de Rusalii) sunt sărbătorile religioase ale ciclului pascal propriu-zis”, explică Irina Nicolau în volumul “Ghidul sărbătorilor româneşti”. După etnolog, zile din Săptămâna Mare sunt: “Lunea celor zece fecioare şi a Plângerii Fariseilor”; “Marţea femeii păcătoase şi a vânzării lui Iuda”; “Miercurea spălării picioarelor şi a Cinei cea de Taină”; “Joia celor douăsprezece Evanghelii (Joia mare sau Joia Neagră); Vinerea Prohodului (Vinerea mare sau Vinerea seacă) şi Sâmbăta mare cu noaptea de Înviere. Denumirea sărbătorii vine din ebraică şi înseamnă “trecere”.
Paştele, între “moşi”
La sat, Paştele intră “în linie dreaptă” odată cu “Moşii de Florii” sau “Lazărul”, zi în care oamenii colindă pe la mormintele rudelor, ducând apă şi ramuri de salcie. Şi asta în condiţiile în care prima sărbătoare calculată în funcţie de ziua de Paşte este Sâmbăta Părinţilor sau “Moşii de iarnă”, când sunt pomeniţi toţi morţii, chiar şi cei decedaţi “de moarte năpraznică”. Ziua dinaintea Floriilor închinată pomenirii morţilor este importantă în satul hunedorean – femeile fac plăcinte care se dau de pomană, dar nu torc “ca să nu se îmbăleze morţii care aşteaptă la poarta Raiului să vină clipa când pot reveni pe pământ”. De Florii, creştinii merg la slujba de la biserică cu flori şi se întorc cu mâţişori de salcie. Rămurelele sfinţite au puteri magice: se ating cu ele copiii, vitele şi apoi se aşează la icoane. De acolo, ţăranul le lua la nevoie. Potrivit etnologului Ion Ghinoiu, salcia este simbolul castităţii şi al renaşterii anuale a vegetaţiei, un substitut al zeiţei Flora celebrată de romani pe 28 aprilie. Tot cu ramuri de salcie evreii l-au întâmpinat pe Iisus la intrarea în Ierusalim. Ramurile de salcie sfinţite în Duminica Floriilor se folosesc la îmbodobirea crucilor, a mormintelor şi troiţelor, se aşează la ferestre, la uşi şi la porţi pentru protecţie şi alungarea spiritelor malefice, se dau vitelor dacă vrei să le înmulţeşti, se înfig în pământul holdelor, se atârnă în pomii fructiferi şi butucii de vie pentru un rod bogat. Ba chiar se foloseau în timpul secerişului în brâuri pentru a preveni durerile de şale. Ţăranul folosea mâţicuşii să oprească vijeliile şi ploile cu grindină în timpul verii sau la diverse descântece. Coroniţe de salcie sfinţite se purtau şi în ritualul Paparudelor, cel menit să aducă ploaia. “Moşii de vară” se ţin înainte de duminica Rusaliilor. Morţii se pomenesc şi în sâmbăta de după Înviere, zi în care Mântuitorul Hristos, ucis vineri, stă toată ziua mort, pentru a învia Duminică. Tudor Pamfile concluzionează: “Drumul către cei răposaţi va fi prin imperiul Sf. Sâmbete, adică în ziua Sâmbetei ne putem apropia de cei morţi. Sâmbăta se dă pretutindeni de pomană pentru sufletele morţilor (…). Rugăciuni pentru mântuirea sufletelor morţilor de păcate se pot face şi în alte zile, dar pomana cea mai bine primită de Dumnezeu este cea făcută în ziua Sâmbetei. Când nu se poate da cuiva un lucru de pomană, se aruncă acel lucru pe apă, apa Sâmbetei, care-l va duce şi-l va aşeza, după credinţa poporului, în locul cuvenit”.
Joia Mare, joia pierdută
“Exista un timp în civilizaţia rurală în care comunicarea orală între membri comunităţii se făcea într-un mod inedit – acela al strigării de pe un deal pe altul, deasupra satului sau între sate diferite”, scrie etnologul hunedorean Marcel Lapteş, în “Timpul şi sărbătorile ţăranului român”. Strigarea peste sat avea loc în Joia Mare, o sărbătoare importantă, care pe lângă importanţa de zi în Săptămâna Mare, avea rolul de judecată arhaică, sătească, practicată de o ceată de feciori care “înfierau” abaterile comportamentale în colectivitate sau familie, mai ales cele săvârşite de femei. Ziua se mai numea “Joia Neagră” sau “Joimăriţă”: “Cine n-a terminat de tors, nici că mai toarce.
Joimăriţa le pedepseşte pe femeile leneşe, le bate peste degete şi le arde cânepa netoarsă. Pe unele pur şi simplu le fură, le frige şi le mănâncă. Când Joimăriţa nu se manifestă explicit, o fac, pe alocuri, colindătorii: ei “controlează” torsul, îşi bat joc de leneşi şi chiar ard fuioarele netoarse”, explică Irina Nicolau ce se întâmpla odinioară în comunităţi. Porunca şi acum în sate este simplă: nu se lucrează în această zi! Cine doarme în Joia Mare, va dormi tot anul, va fi leneş şi nu va fi bun de treabă. E o zi în care fetele pot face vrăji ca să placă băieţilor. În această zi se făceau focuri pentru morţi doar cu crenguţe rupte cu mâna, netăiate. Lângă foc, se aşezau scaune, se aşeza pâine şi vin şi se tămâia locul pentru a pregăti întoarcerea morţilor pe pământ. Pe morminte se vărsa apă, se aprindeau lumânări sau aşchii care fumegau în cimitire. Tot în Joia Mare cădea şi “Nunta Urzicilor”, moment în care aceste plante prindeau floare şi nu mai erau bune de mâncat.
Ouă roşii vs. sclipici
Tot în Joia Mare, gospodinelor le este permis să vopsească ouăle: cele roşii se mai numesc “merişoare”, în timp ce cele cu modele se cheamă: împistrite, încondeiate, scrise, muncite sau picate, cele la care se foloseşte ceară. Ion Ghinoiu consideră că oul de Paşte este un substitut al divinităţii primordiale: “înfrumuseţat (gătit) prin vopsire şi încondeiere în Săptămâna Patimilor, jertfit şi mâncat sacramental în ziua de Paşte”. Etnologul spune că obiceiul de a dărui ouă colorate la marile sărbători este atestat cu multe secole înainte de Hristos. De exemplu, tinerii romani îşi trimiteau ouă vopsite în roşu la sărbătoarea zeului Ianus. În creştinism, oul colorat este simbolul Mântuitorului care părăseşte mormântul şi se întoarce la viaţă, precum puiul de găină ieşit din găoace: “La început, ouăle se vopseau cu plante în galben – culoarea Soarelui pe bolta Cerului, şi în roşu – culoarea discului solar la răsărit şi la apus”, explică Ion Ghinoiu. Odinioară, se foloseau plante pentru a obţine culorile pentru ouăle vopsite, folosind aproximativ aceleaşi tehnici pentru vopsirea lânii: se fierbeau frunzele, florile, coaja sau tulpina plantelor împreună cu ouăle. Pentru culoarea roşie, „vopseaua” se prepara din coajă de ceapă roşie sau, în primăverile timpurii, din florile de bujor, cea verde se obţinea din secară crudă, mentă sau frunză de mesteacăn. Pentru galben, se foloseau cojile de măr sau gălbenelele, în timp ce frunzele de nuc asigurau culoarea cafenie. Mai nou, cine doreşte să pregătească ouăle de Paşte din culori naturale poate folosi şi felii de sfeclă pentru culoarea roşie, sucul de sfeclă pentru roz deschis, zeama de spanac fiert pentru verde sau foi de varză roşie pentru albastru, şofranul pentru galben, afine pentru violet, sucul de grapefruit roşu pentru lavandă pastel, cafea pentru maro, paprika pentru roşu cărămiziu, vin roşu pentru violet închis. Adăugarea oţetului accelerează vopsirea şi culoarea se păstrează mai bine. În plus, florile presate sau diverse frunze se folosesc la decorarea ouălor vopsite.
Legendele ouălor de Paşte
O legendă povesteşte cum pietrele aruncate de urmăritori după Maica Domnului devin ouă roşii, o altă legendă susţine că, hăituită, aceasta aruncă chiar ea ouăle roşii pentru a atrage atenţia urmăritorilor. O altă povestire arată cum vestea Învierii lui Iisus este primită cu suspiciune de oameni, iar o precupeaţă care vinde ouă rosteşte: „Atunci voi crede că a înviat, când ouăle se vor roşi!”. Şi aşa s-au colorat ouăle! Cea mai cunoscută legendă spune cum, la răstignirea lui Hristos, Fecioara Maria a pus un coş cu ouă sub cruce, ca să-i îmbuneze pe soldaţii care îl păzeau, dar acestea au fost înroşite de sângele Mântuitorului. „Pentru a juca rolul de substitut ritual al personajului sacru, oul este ales la Miezul Păresimilor, ziua de miercuri din mijlocul Postului Mare, este gătit (colorat şi încondeiat) în Săptămâna Patimilor, pentru a fi ucis, prin lovire violentă în cap şi mâncat sacramental în ziua de Paşte. Prin acest scenariu ritual, cei vechi credeau că timpul şi spaţiul înconjurător mor şi renasc anual, împreună cu divinitatea adorată”, explică Ion Ghinoiu. În plus, şi obiceiurile legate de cojile de ouă sunt bogate: ele pot aduce frumuseţe şi sănătate, belşug şi rod, pot să lege sau să îndepărteze oamenii, să grăbească căsătoriile şi să sporească vitele. Ouăle muncite nu se dau de pomană, pentru că se spune că Dumnezeu nu le primeşte.
Oul roşu păstrat peste an apără de farmece. Se spune că dracu’ întreabă şi el de ouăle vopsite: ţăranii spun că el asta obişnuieşte să afle – dacă oamenii mai colindă şi dacă mai fac ouă roşii. Legenda spune că atunci când oamenii nu vor mai face aceste două lucruri, diavolul va deveni stăpân peste lume. Şi în alte ţări creştine există multe obiceiuri de Paşti: în Anglia se obişnuieşte să se dăruiască ouă foarte mari de ciocolată, iar în Bulgaria, pictarea ouălor este o îndeletnicire a călugăriţelor din mănăstiri. În anumite zone din Elveţia se crede că ouăle de Paşti sunt făcute de cuci sau chiar de iepuraşi, iar copiii pregătesc cuiburi în care acestea să fie depuse. În Olanda, părinţii vopsesc ouă verzi, pe care le ascund în iarbă, iar copiii trebuie să le caute, obicei ţinut şi în Germania, dar cu ouă de mai multe culori. Suedezii ornează ouăle cu desene hazlii şi cu versuri în rime, care se citesc cu glas tare, înainte de a le mânca. În Ungaria, ouăle sunt vopsite în roşu sau galben, iar pe ele se desenează motive ornamentale: stoguri de fân, case, fântâni cu cumpănă şi femei cu coşuri în mâini.
Obiceiuri hunedorene de Paşte
Ca la orice sărbătoare importantă, şi de Paşte, Biserica este centrul comunităţii rurale. Sătenii ţin postul, se spovedesc, iar „păşterii”, adică familiile care contribuie cu pâine şi vin pentru prepararea Paştilor, împart gratuit bucatele sfinte tuturor celor veniţi la slujba de Înviere. În judeţ se mai păstreză câteva obiceiuri de Paşte: în zilele dinaintea Învierii, tinerii se distrează din plin cu „puşcatul de Paşte”. De fapt, tunurile sunt ţevi mari de metal, care se încarcă cu carbid şi apă, după care se pune foc. Zgomotul este atât de mare încât nimeni nu reuşeşte să doarmă, deşi bubuiturile sunt destinate alungări spiritelor rele.
În plus, în noaprea Învierii, flăcăii din sat se grupau în două cete – una străjuia în jurul bisericii unde se aprindeau focuri şi se păzea toaca de tinerii din celălalt grup, care încerca să o fure. Dacă reuşeau, toaca trebuia plătită. Obiceiul este important din moment ce toaca este un instrument preistoric care „imită glasul divinităţii cu chip de pom”, explică Ion Ghinoiu. În judeţul Hunedoara au existat şi câteva obiceiuri unicat în lume: „Steagul de Paşte” este specific satelor din comuna Certeju de Sus: steagul, lucrat de tinerii din sat, este adus la biserică a doua zi de Paşti, iar băieţii îl poartă prin cimitir la mormintele rudelor ca simbol al steagului păcii cu care a înviat Iisus.
Tot a doua zi de după Paşti, în satul Boiu, din comuna Rapoltu Mare, avea loc un obicei aparte: „Scaunul popii”. În timpul slujbei de dimineaţă, copiii adunau laolaltă ouăle primite de la femei şi le ofereau tinerilor. Aceştia se strecurau din biserică şi împodobeau un jilţ cu sârmă ghimpată, urzici, scaieţi şi spini. Printre ele, se ascundeau ouăle vopsite, de obicei mai bine de o sută de bucăţi. Deasupra „cuibarului” se aranjau iarbă, ramuri înflorite şi flori pentru a masca spini. Scaunul de tortură era dus apoi la ieşirea din biserică şi, când preotul ieşea, după slujbă, era nevoit să negocieze cu tinerii care îi cereau să se aşeze pe jilţ sau să plătească în vin pentru ouăle vopsite. Târguiala dintre faţa bisericească şi tineri era ascultată de întreg satul şi dura mai bine de un ceas – în urma ei se stabilea la câte ouă părintele dă o cană cu vin, după care se numărau ouăle ascunse printre frunze şi ghimpi. Obiceiul s-a ţinut până de curând: pentru prima dată în istoria satului, anul trecut, noul preot a refuzat să ia parte la acest obicei şi astfel o altă piesă a tradiţiei a murit.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.