Editorial: Minerii şi siderurgiştii, victimele preferate ale minciunilor pesediste

În 1990, Ion Iliescu le mulţumea “din inimă” minerilor care au devastat Capitala şi au mutilat viitorul României cu bâtele lor. Rănile de atunci s-au cicatrizat, dar n-au dispărut. La începutul anilor ‘90, minerii au fost chemaţi de mai multe ori la Bucureşti de feseniştii lui Ion Iliescu (unii transformaţi, cu timpul, în pesedişti, alţii deveniţi pedelişti portocalii).

De fiecare dată, minerilor din Valea Jiului li s-au promis condiţii mai bune de trai. Nu li s-a spus însă şi pentru cât timp. După mineriadele din 1990 – 1991, feseniştilor le-a fost teamă să recunoască un lucru: cărbunele din Valea Jiului, în lipsa unor investiţii în tehnologie, e păgubos pentru bugetul naţional. Aceiaşi fesenişti, transformaţi în pedeserişti, nu recunoşteau, în 1992, 1993, 1994 că minereul de fier de la Teliuc şi Ghelari, tot din cauza lipsei tehnologiilor moderne, nu mai era bun pentru combinatele de la Hunedoara şi Călan. Au preferat să tacă, să facă protecţie socială cu zeci de mii de angajaţi şi să susţină tacit ideea “Nu ne vindem ţara”, pentru că statul deja jefuit de găşti nu avea bani pentru asemenea investiţii. Feseniştii şi-au protejat astfel scaunele călduţe şi interesele celor care i-au pus acolo până prin 1996, când colapsul nu mai putea fi evitat. A căzut mai întâi mineritul. Mii de disponibilizaţi, proteste, bani aruncaţi pe fereastră cu “ordonanţele”, şi mai mulţi bani cheltuiţi aiurea (dacă nu cumva chiar furaţi) pe fel de fel de programe de recalificare în urma cărora minerii ar fi trebuit să devină ospătari manieraţi, cunoscători ai celor mai bune vinuri şi mâncăruri. 

La un an după mineri, vine rândul siderurgiştilor de la Hunedoara şi Călan. Guvernarea cederistă face crudul experiment al “privatizării prin divizare” de la Călan, închide fluxul primar de la Hunedoara, căpuşele sale cu sedii prin apartamente din Bucureşti se umflă foarte tare, după care pleacă, în iarna lui 2000. În 2001 PDSR-ul (acum PSD) revine la guvernare şi promite rentabilizarea mineritului şi siderurgiei. Sincer, nu mai ţin minte ce li se promitea atunci minerilor, dar ştiu sigur că, siderurgiştilor, PSD le-a promis în repetate rânduri ceva de genul: “Gata cu disponibilizările, reducem personalul doar prin pensionări la termen”. Asta se întâmpla şi în 2001 şi în 2002. La nici două luni după un ultim anunţ astfel formulat, vine bomba: disponibilizăm (IARĂŞI) din combinat pentru că trebuie să-l privatizăm.

Istoria perioadei 1996 – 2002 pare că se repetă. În decembrie 2012 Guvernul PSD înfiinţează Complexul Energetic Hunedoara. Dă vina pe “Băsescu şi ai lui”, spunând că ei au pus la cale înfiinţarea noului mamut industrial al Hunedoarei. În 2013 nu întârzie să apară primele evidenţe ale ineficienţei. Directorul CEH e al PSD-ului, Guvernul e al PSD-ului, dar nu PSD-ul e de vină. În 2014, sub guvernare PSD se înregistrează încă un eşec: licitaţia pentru modernizarea minelor este anulată. Pentru energeticienii din Complex, speranţa renaşte aparent în toamna electoralului 2014, când Ponta îl pune pe directorul de la acea vreme al CEH, Aurel Niculescu, să semneze un contract cu chinezii pentru modernizarea Termocentralei Mintia. Apoi, nu mai spune nimeni nimic de condiţii, de garanţii, de banii pe care statul trebuie să-i pună la bătaie… Campania electorală e deja în toi şi… cine e nebun să spună lucrurilor pe nume, într-o campanie electorală?

Niciun cuvânt despre dezmembrarea Grupului I de la Mintia şi vânzarea lui la fier vechi. Sună cunoscut, nu? Vă aduceţi acum aminte de combinatele de la Călan şi Hunedoara? Imediat după alegerile prezidenţiale ratate cu largul concurs al obrăzniciei lui Ponta, ministrul energiei, Răzvan Nicolescu, cere “un program realist” de restructurare. Ministrul este schimbat. Vine Gerea, noul ministru de la Energie, care spune: “e nevoie de o restructurare”. La început de martie, noul director al CEH, Constantin Jujan, afirmă: “E nevoie de 500 de disponibilizaţi, în 2015”. La mijloc de aprilie, acelaşi Jujan recunoaşte: “Programul de restructurare trebuie să fie unul mai amplu”, sugerând că va fi vorba de şi mai mulţi concediaţi. Drept ar fi ca disponibilizările să înceapă cu lipitorii de afişe răsplătiţi cu câte o sinecură în CEH de către fiecare potenţat politic numit director sau directoraş, ori la mine, ori la termocentrale. Sunt cu sutele! Nedrept ar fi ca printre disponibilizaţi să se numere oameni între 35 şi 55 de ani care au fost minţiţi în repetate rânduri, din 1990 şi până acum. Nedrept a fost şi pentru siderurgiştii de la Hunedoara şi Călan. Şi ei au păţit la fel. I-a răzbunat cineva?