Trei jeep-uri Toyota vechi de peste 20 de ani, opt prieteni, determinare şi nervi tari – acestea sunt elementele unei expediţii româneşti sută la sută spre Tiksi, cel mai nordic punct locuit permanent de pe glob. Din echipă a făcut parte şi un hunedorean: Sebastian Popescu. Recent întors acasă, Seba a reuşit să ne mărturisească doar câteva dintre experienţele drumului lung de 32.000 de kilometri făcut la o temperatură medie de -25 de grade Celsius, într-un interval de aproape două luni.
Sebastian Popescu, “îmbătrânit” cu 30 de ani în câteva minute de suportat frigul polar (Foto: Florentin Tufă)
Sebastian Popescu, un hunedorean pasionat de off-road, se numără printre puţinii români care au reuşit vreodată să treacă de Cercul Polar de Nord. Şi asta nici cu avionul, nici cu vaporul, ci cu maşina. Este de ani buni pasionat de off-road, iar ideea unei expediţii atât de ambiţioase a venit de la camarazi de-ai săi ceva mai experimentaţi într-ale “drumeţiilor” de zeci de mii de kilometri prin Asia. “Prietenii mei Cornel Zamfirescu, Mihai Ţucă şi Andrei Rădulescu mai fuseseră într-o expediţie asemănătoare prin Saha – Yakutia, o republică membră a Federaţiei Ruse, cu dimensiunile de şase ori mai mari decât Franţa. Ei au fost prima dată în 2012, iar pe traseul lor au văzut un indicator spre Nord pe care scria Batagay. Atunci nu au putut să meargă în direcţia acelui indicator şi au fost foarte curioşi să descopere, totuşi, acea zonă. Au venit cu ideea unei noi expediţii, mi-au propus să particip şi eu. Am cumpănit câteva ceasuri, pentru că nu era vorba de o simplă plimbare foarte lungă, ci de o călătorie cu destule riscuri. Până la urmă le-am spus: «De ce nu?!»”.
De la Hunedoara, la Nayba (la propriu)
Plecarea la drum a avut loc pe 18 februarie, iar traseul a trecut din Bucureşti prin Hunedoara, apoi Ungaria, Slovacia, Polonia şi Belarus. Aici, românii au dat din nou peste atmosfera blocului Estic pe care o cunoşteau din copilărie, dar o uitaseră. Din Belarus, direct Moscova. Din capitala Federaţiei Ruse, drumul i-a dus spre Novosibirsk, al treilea mare oraş al colosului ce se întinde pe două continente. De aici, următoarea destinaţie a fost Irkutsk, pe malul Baikalului, cel mai adânc lac din lume (aproximativ 1,5 km adâncime). “Sunt încă obosit şi neordonat în idei. Sunt atât de multe experienţe prin care am trecut şi atât de multe locuri…”, se scuză hunedoreanul, după care se amuză: “Înainte să ajungem la destinaţia finală am trecut printr-o localitate numită Nayba. Se pronunţă ca-n româneşte. Râdeam cu camarazii mei spunându-ne că, dacă am fi ştiut că “La Nayba” chiar există, am fi denumit chiar aşa expediţia”, povesteşte Seba, cum îi spun prietenii.
Experienţe siberiene
Din dreptul lacului Baikal, direcţia de deplasare se schimbă. Nu se mai merge cu miile de kilometri spre Est, ci spre Nord. Zona este din ce în ce mai pustie, iar distanţele între localităţi se numără în sute de kilometri. “Am mers pe o aşa-zisă autostradă Lena, numită după fluviul al cărui curs îl urmează spre Nord. Mergem mai bine de 1.000 de kilometri, iar la un moment dat asfaltul o ia spre dreapta, spre Est, spre Vladivostok. Pe noi ne-aşteaptă macadamul, apoi permafrostul. Începe să fie din ce în ce mai frig. Legat de frig… tot felul de fenomene ciudate. Îmi aduc aminte de o zonă în care drumul tot urca şi cobora pe nişte coline. În văi erau minus 30 de grade, pe creste erau minus 10. Foarte ciudat, pentru că distanţele efective între cele două zone de temperatură erau foarte mici. Tot pe drumul dintre Irkutsk şi Yakutsk am întâlnit un localnic care împlinea chiar în ziua aia 36 de ani şi era pentru prima dată-n viaţa lui când vedea europeni. La Yakutsk ne-a întâmpinat Max, un prieten de-ai prietenilor mei. Erau -15 grade Celsius şi Max aproape că se plângea că e prea cald. Tot aici noi am fost nevoiţi să montăm câte un parbriz suplimentar la fiecare maşină. Altfel, mai departe, n-am fi avut vreo şansă să vedem înainte. Pe mai toată durata drumului geamurile laterale erau dezgheţate cam de câte-o palmă şi atât. Au fost perioade în care bătrânele noastre Toyote Landcruiser J80 au stat cu motoarele pornite zile-n şir. Ne temeam că n-o să le mai pornim la minus 35 sau minus 40 de grade”, spune hunedoreanul.
La polul locuit al frigului mondial
Cinci dintre cei opt temerari români care au ajuns cu maşinile mult dincolo de Cercul Polar de Nord (Foto: Florentin Tufă)
Sebastian Popescu spune că expediţia a fost organizată tocmai în perioada februarie – martie şi nu vara din două motive: vara permafrostul se dezgheaţă la suprafaţă, iar maşinile se adâncesc câte un metru în pământ, nemaiputând să înainteze, iar în noiembrie – ianuarie în zonă se ating temperaturi greu de suportat, sub 40 de grade Celsius cu minus.
“Peste tot pe unde am mai oprit în câte-un local şi mai vorbeam cu şoferii, stârneam zâmbete când le spuneam unde vrem să ajungem. La Tiksi se ajunge, terestru, doar iarna şi doar cu faimoaselele Kamazuri şi Uraluri, camioanele ruseşti. Mai rar cu autoturisme 4×4, rar spre deloc. Vara, distanţa imensă între cele două oraşe se parcurge exclusiv cu avionul. Drumul e foarte periculos pentru că e îngust, pe unele porţiuni, are zone în care te poţi trezi în faţă, coborând peste tine, cu un camion rămas fără frâne, porţiuni cu gheaţă, locuri prin care mergi efectiv pe râuri şi lacuri îngheţate. Acolo am înaintat cel mai greu, în etape de 20 până la maximum 40 de kilometri pe zi. Cred că în Batagay (nu căutaţi localităţile astea mai mici pe hărţile de pe Internet, că nu prea sunt trecute) am dormit pe scena căminului cultural. Pe mai tot parcursul drumului am dormit într-un fel de hostel-uri cu WC-ul pe hol, carpete pe pereţi şi calorifere cu ulei încins. Tot la Batagay orice doreai să cumperi era deja mult mai scump decât în rest, din cauza transportului. Cred că o bere costa 30 de lei. Dar ne-am ferit de alcool, pentru că la temperaturile alea, alcoolul e fatal”.
Traseul expediţiei româneşti a presupus şi o mică abatere de câteva zeci de kilometri spre Verhoyansk, situat la 1.600 de kilometri de Yakutsk. Aici, la începutul secolului trecut, s-au înregistrat minus 68,5 grade Celsius. Tot aici se ating iarnă de iarnă temperaturi de -60 de grade. Cei opt români au fost primiţi chiar de primarul orăşelului, care le-a explicat că, totuşi, canalizarea oraşului funcţionează, că şcolile se închid doar atunci când afară sunt minus 50 de grade şi că există un heliport care deserveşte permanent urgenţele medicale ale oraşului. Asta pe lângă aeroportul destul de solicitat pe timp de vară.
Mult dincolo de Cercul Polar, cu haine româneşti
“Verhoyansk-ul e situat, cred, la un grad şi ceva dincolo de Cercul Polar de Nord, dar noi voiam să mergem mai departe, spre Tiksi. Am avut noroc cu maşinile. Deşi sunt vechi de 20 de ani şi mai bine, cred că sunt cele mai bune jeep-uri produse vreodată. Am avut noroc şi cu cauciucurile special comandate din Japonia, trimise mai întâi la Vladivostok, apoi cu camionul până la Yakutsk. Au fost nişte «gume» foarte bune. Ţin minte că la minus 40, minus 50 de grade, ele erau încă moi. Chiar am pus mâna să le verific. Şi am mai avut noroc şi cu echipamentul. Dacă am fi cumpărat haine din Canada, am fi ajuns la vreo 3.500 de dolari americani pentru câte o geacă, o pereche de pantaloni şi una de mănuşi. Noi am avut noroc că-l ştiam pe Dan Glazer, un devean stabilit la Timişoara, care produce asemenea haine, la fel de bune pentru temperaturi extrem de joase, la un preţ de vreo 1.800 de lei tot setul”, spune Seba Popescu.
“Tiksi e la vreo cinci grade Nord de Cercul Polar. E un orăşel mic, în jurul căruia a fost cândva o bază militară. În medie, aici ajung cinci turişti la doi ani. Noi am fost opt, deodată. Sosirea noastră a fost un moment important. Ne-au chemat şi la şcoală pentru a le vorbi copiilor. Pe tot parcursul călătoriei noastre am dat de oameni deschişi şi binevoitori. Mai ales cei din Nordul extrem sunt foarte veseli şi primitori. De la Tiksi am am mai mers destul de puţin spre Nord. Nici nu prea aveam voie. De la Tiksi, dacă zbori în aceeaşi direcţie în care am mers noi, nu mai ai mult şi ajungi la graniţa cu Canada. Serios. Asta dacă nu cumva te-mpiedici de Polul Nord”, glumeşte Sebastian Popescu.
Documentar în mai multe episoade, la Digi World
Hunedoreanul precizează că expediţia a fost organizată de clubul off-road din Sibiu, Discovering Transylvania, cu sprijinul ApaNova şi al canalului de televiziune Digi World. “Nici nu-mi dau seama la ce costuri am ajuns până la urmă. N-am centralizat date, distanţe şi aşa mai departe. Ştiu că au fost vreo 32.000 de kilometri şi cred că, pentru cele trei maşini, am cheltuit doar pe motorină vreo 13.000 de euro”.
Hunedoreanul adaugă că toate datele relevante ale expediţiei vor fi prezentate publicului larg: “M-am ocupat de câteva documentare de promovare a Hunedoarei şi a unor zone din România. Acum cred că avem destul material pentru un documentar care să arate ce a însemnat expediţia asta. Va fi un documentar în patru episoade a câte 30 de minute, plus un episod de 50 de minute, prezentat de Digi World. Cred că este prima expediţie rutieră românească ce ajunge atât de departe dincolo de Cercul Polar de Nord. Le mulţumesc pentru experienţa oferită iniţiatorilor Cornel Zamfirescu şi Mihai Ţucă, dar şi celorlalţi camarazi ai mei: Andrei Muşeţeanu, Andrei Nistor, Andrei Rădulescu, George Oprea şi Florentin Tufă”.
Întrebat, la final, dacă acum, când ştie prea bine ce presupune o asemenea expediţie, ar mai merge o dată, Seba Popescu afişează din nou un zâmbet care-i răpune pentru o clipă oboseala-i cronicizată deja şi spune: “Bineînţeles! De ce nu?!”.
Felicitari !