Satul hunedorean moare sau se transformă

“Nu există nimic romantic în acest subiect – poate că în fotografii apare totul într-o anumită lumină, dar, în momentul în care umbli prin satele părăsite, nu vezi nimic romantic. Totul este trist şi înspăimântător, te domină o senzaţie de delăsare totală. Peste tot găseşti câteva case părăsite, dar acolo, în satele de munte, acolo uitarea este regulă”. Sunt cuvintele lui Daniel Iancu, istoricul care de aproape un deceniu se zbate să salveze măcar memoria vechilor aşezări hunedorene, şterse din documentele oficiale ale judeţului.

Casă cu două caturi, multiplu compartimentată, din piatră şi lemn, cu prispă pe două laturi (localitatea Grohot, comuna Bulzeştii de Sus, Ţara Zarandului, 2011)

“Sunt foarte multe asemenea aşezări, iar unele dintre ele nici măcar nu mai sunt trecute pe hartă ca aşezări distincte; altele sunt trecute doar ca grupuri de case, ca crânguri aparţinătoare altor unităţi administrativ teritoriale, chiar dacă, de-a lungul timpului, ele au existat ca aşezări distincte. În cadrul acestor sate, există încă elemente de arhitectură tradiţională care merită păstrate până şi din punct de vedere fotografic”, spune dr. Daniel Iancu, muzeograf la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva.

Cercetătorul crede că, în judeţul Hunedoara, sunt circa 30 de sate părăsite total şi vreo 40-50 în depopulare accentuată: “La Bătrâna probabil se va desfiinţa chiar şi comuna, la Bulzeştii de Sus mai sunt câţiva copii care merg în comuna vecină la şcoală”, explică istoricul care ia calea vechilor aşezări aproape în fiecare sfârşit de săptămână pentru că: “În toate zonele etnografice ale judeţului există aceste unităţi administrativ teritoriale, în special cele care se întind în zona montană, greu accesibilă. În comuna Balşa, de exemplu, sunt vreo trei. Satul Roşia a fost cumpărat de un fiu al satului. Acum el se numeşte Roşia, dar este, de fapt, compus din două foste localităţi distincte, Rotuca şi Roşia. Satul Buneşti este şi el părăsit în totalitate, dar, în acea comună, mai există şi alte grupuri de case izolate depopulate, dar nepărăsite în totalitate. În comuna Bulzeştii de Sus, vorbim astfel despre Grohotul, Străuţu, Ruseştiu, Furdeştiu, care au fost grupuri de case, unele chiar sate, precum Străuţu, care a avut şi biserică de lemn. La ora actuală, aşezarea nu mai e considerată localitate, din moment ce majoritatea oamenilor au plecat. În comuna Blăjeni, în Ţinutul Pădurenimii, în Munţii Orăştiei există, de asemenea, acest fenomen. Costeşti Deal şi Ludeştii de Sus nu sunt considerate sate părăsite, ci depopulate şi erau cunoscute drept Strugarii sau Stânişoara, după denumirile vechi”.

Măgureni, satul care învie

Casă de lemn cu prispă sub formă de foişor (Mesteacăn, comuna Răchitova, Ţara Haţegului, 2013)

De-a lunul anilor, Daniel Iancu a bătut zeci de uliţe părăsite, s-a străduit să regăsească vechile poteci şi are o arhivă cu sute de fotografii ale caselor care oglindesc arhitectura tradiţională ţărănească. Câteva locuri îi sunt îndeosebi dragi: “Eu unul îmi amintesc cel mai bine de locurile unde am stat peste noapte: de asta îmi aduc cu drag aminte de multe locuri – dacă mergi de câteva zeci de ori pe an, cel puţin de 20 de ori dormi în câte un sat părăsit. Aşa mi-e drag satul Mesteacăn din comuna Răchitova, Bulzeştii de Sus sau Blăjeniul, ori mă gândesc la Măgureni”, povesteşte istoricul. De fapt, acolo a început totul:

Casă cu două caturi, din lemn, cu prispă închisă şi foişor (localitatea Buneşti, comuna Balşa, Ţinutul Orăştiei, 2013)

“În 2007, am început cercetarea într-un singur sat, este vorba de cătunul Măgureni din comuna Beriu. De asta am şi foarte multe fotografii din acea zonă, unde am ajuns de multe ori cu colegul meu Mihai Căstăian, de la Muzeul din Orăştie. Plecând de la acel proiect, după ce am inventariat şi am măsurat casele din zonă, chiar am încercat să găsim fotografii mai vechi făcute de vechii localnici. În 2008, la Muzeul din Orăştie, s-a organizat o expoziţie despre Măgureni şi, plecând de aici, am descoperit că, în judeţul Hunedoara, există foarte multe localităţi părăsite şi izolate”, explică Daniel Iancu.

Măgureniul are şi o poveste aparte: “Este un exemplu tipic de sat care a fost părăsit, aşa că, în anul 2002, nu mai existau locuitori în aşezare. E bine, la ora actuală, cineva şi-a refăcut buletinul pe satul Măgureni şi a devenit o localitate cu un locuitor. După ce satul a murit, s-a înfiinţat aici un schit unde trăiesc câteva măicuţe şi slujeşte un părinte”, spune Daniel Iancu, care a văzut astfel o aşezare renăscând chiar în timpul cercetărilor. Asemenea “minuni” nu se întâmplă însă foarte des, Măgureniul împreună cu Balşa par a fi cele două excepţii de la teoria care spune că satele de munte mor cel mai repede.

Sate căzute sub vremuri

Casă cu două caturi şi prispă, din piatră şi lemn, cu învelitoarea originală schimbată cu ţiglă (localitatea Mesteacăn, comuna Răchitova, Ţara Haţegului, 2013)

Pentru cei care îşi doresc să viziteze asemenea aşezări acum uitate, Daniel Iancu este cea mai autorizată sursă de informare. Însă nici el nu poate ţine pasul cu distrugerile şi multe case fotografiate de el cu ani în urmă sunt acum de negăsit: “Satele părăsite nu mai pot fi identificate decât pe baza arhivelor, a fotografiilor vechi sau a mărturiilor celor care s-au mutat. Cele părăsite acum 200 de ani nici nu mai pot fi identificate pe teren pentru că un sat care are casele şi anexele din lemn este asimilat de natură foarte repede. Sunt sate care au fost părăsite în anii ‘80, cu clădiri construite din cărămidă şi acelea de-abia le mai recunoşti, abia mai poţi intra pe uliţele lor. Cel mai relevant exemplu este Curpenii Silvaşului – în anii ‘80 acolo mai locuiau câteva familii, aveau biserică din piatră, semn că era sat potent din punct de vedere financiar.

Casă dublu compartimentată, din lemn, cu acoperiş de paie şi prispă deschisă (cătunul Săvuleşti, comuna Blăjeni, Ţara Zarandului, 2014)

Satul s-a depopulat pentru că oamenii nu aveau locuri de muncă, au coborât către oraşele unde şi-au găsit servicii. Aici şi-au cumpărat şi locuinţe în cele din urmă pentru că naveta era grea, se făcea pe jos sau călare, cărând bidoane cu petrol pentru că nu era curent în sat. Când ajungeai acasă, treceai la alte munci – trebuiau lemne pentru încălzire, hrănite animalele din gospodărie”, explică istoricul.

Munca sa de teren este uriaşă, mai ales că este voluntară şi făcută majoritar în timpul liber. “Din 2012, aceste excursii s-au transformat într-un proiect coerent, prin care vrem să descoperim câte asemenea localităţi există, în ce zone şi să vedem şi ce tipuri de arhitectură tradiţională mai există în sate. Trebuie să reuşeşti să îţi faci o bază de plecare, pentru că şi aceste sate sunt împrăştiate, răsfirate şi tu pleci încolo cu rucsacul în spate pentru două zile. Pleci din acel punct şi faci câte un sat-două pe zi, câte apuci. Eu le numesc sate chiar dacă mai sunt cinci gospodării: la un moment dat, ele puteau deveni localităţi înfloritoare, însă factorul economic şi-a spus cuvântul. Chiar dacă mai sunt două familii în aşezare, eu tot sate le spun, pentru că asta au fost odată, dar s-au degradat şi au fost înglobate ca şi crânguri sau cătune într-o localitate aflată la o distanţă mai mare, de chiar patru-cinci kilometri”.

Sate în schimbare

Nu toate satele mor rapid, explică Daniel Iancu, unele sunt în agonie de zeci de ani, în timp ce altele se schimbă, chiar dacă nu mai frumos. Ba, chiar satul românesc “la modă” devine de-a dreptul hidos. Istoricul îşi hrăneşte însă pofta de autentic în vechile aşezări: “Multe case au elemente de la mijlocul secolului XX, de când se mai păstrează elementele de construcţie – de exemplu, unele sunt ridicate din lemn, unele au rămas chiar şi cu şindrilă, unele au învelitoare de paie. La cele mai multe, în perioada anilor 50-60, acoperişul, în special la case, a fost înlocuit cu ţiglă. Este aici şi un motiv foarte pragmatic: nu atât că ţigla ţine mai mult decât şindrila, dar existau şi anumite condiţionări din partea autorităţilor – de exemplu, pentru a ţi se introduce curent trebuia dată jos acoperitoarea de lemn, pentru că riscul de incendiu era mult mai mare, mai ales la imobilele cu acoperiş de paie. Sunt şi paradoxuri – sate unde a fost introdus curentul după ce satul a fost părăsit: mergi şi vezi casa prăbuşită, dar cu contor nou!”, se miră muzeograful.

Nu îşi poate explica de ce autorităţile nu găsesc o soluţie bună pentru a păstra neatinse aceste zone: “Unele dintre aceste sate ar trebui ele însele clasate ca monumente, datorită construcţiilor pe care le au! Unele au construcţii din lemn cu acoperiş de paie chiar şi la casă, o construcţie care, potrivit legii, nu poate fi legată la reţeaua de curent prin metoda clasică. Sunt sate izolate care au biserici monument istoric de care nimeni nu se interesează”. Şi totuşi soluţii ar fi – anii trecuţi, un ONG instala pentru puţinele familii rămase în satul Ursici panouri fotovoltaice, un mare ajutor pentru cei câţiva săteni, majoritatea bătrâni, care nu îşi pun problema plecării din satul unde s-au născut. Sunt sute de hunedoreni care trăiesc în zone unde utilităţile lipsesc: nu au reţea de apă, nici de canalizare, dar nici curent electric, iar drumurile sunt impracticabile, mai ales iarna. În lipsa acestor facilităţi, oamenii gospodari au învăţat să şi le creeze singuri.

Ciudăţeniile noului sat

Înainte şi după Revoluţia din 89, multe sate hunedorene s-au schimbat – unele s-au părăsit, precum Alunul, cunoscut drept “satul de marmură”, o aşezare care ar putea deveni o ţintă turistică, dacă cineva ar gândi şi ar urma o strategie de dezvoltare eficientă. “Alunul până în anii ‘80 a avut biserică de marmură şi şcoală cu opt clase. Ţăranii au avut putere financiară, satul s-a dezvoltat, însă din cauza izolării şi a lipsei condiţiilor de la oraş, oamenii au început să plece. În general, oamenii, cu cât sunt mai mult educaţi, tind să plece către focarul de cultură, care, în acest caz, era Hunedoara”, explică Daniel Iancu. Aşa a rămas Alunul un sat stafie, în timp ce alte sate s-au populat cu ciudăţenii: “Eu nu văd lumea migrând înapoi către aceste localităţi, care se numesc acum cătune. Pur şi simplu, asta se întâmplă pentru că este slab drumul sau nu este deloc cale de acces modernizată. În acest timp, satele care sunt accesibile şi care erau părăsite acum câţiva ani, au început să fie cumpărate şi repopulate, dar nu cu oamenii care au plecat de acolo – foarte puţini sunt cei care se mai întorc la casa bunicului. Vine lumea de la oraş, vede zona frumoasă, cu casele mici şi frumoase, pentru că arhitectura tradiţională ţărănească, integrată în peisaj, este superbă. Îşi cumpără case, dar le dărâmă pe cele vechi, care le-au plăcut iniţial, şi îşi ridică una cât mai mare, din beton şi termopane. După câţiva ani, ajung la concluzia că nu mai este satul pe care l-au văzut prima dată. E şi normal, dacă ridici nişte construcţii aberante într-un spaţiu care era deja construit. Ştim cu toţii că, la casele vechi, de-abia se zărea acoperişul, acum vezi casa de după trei munţi! E păcat că nu există o lege a muntelui, care să nu îţi dea voie să construieşti în afara stilului architectonic tradiţional al zonei. Degeaba faci drumurile şi apoi îi laşi pe toţi să construiască care cum vreau, imobile care distrug pitorescul satelor româneşti. Locuri frumoase? E plină Europa! Ei tocmai asta nu au, arhitectura noastră specifică! Dar, dacă asfaltezi până în vârful dealului şi îl laşi pe om să facă case cu nu ştiu câte etaje şi acoperiş roşu de tiglă, ai terminat totul. În câţiva ani, nimeni nu va mai vorbi despre aceste ţinuturi, pentru că nu mai are de ce!”.

Moara de curent

Un bărbat din comuna Blăjeni a construit un sistem prin care poate avea curent electric în casă, dar poate alimenta şi gaterul de tăiat lemne. Situată la aproape 60 de kilometri de Deva, Blăjeni este o comună a contrastelor: sunt aici drumuri asfaltate, căsuţe cochete cu acces la infrastructura de utilităţi. Toate sunt doar în centrul comunei. În satele aparţinătoare, cum e şi cătunul Raţ, căsuţele de lemn cu acoperiş de paie reprezintă încă satul românesc aproape la fel cum era pe vremea strămoşilor. Adrian Rusu locuieşte în casa moştenită de la părinţi, undeva la câţiva kilometri de unde se gată asfaltu’. Copiii omului sunt la Brad, la şcoală, vin acasă doar la sfârşitul săptămânii, nu doar să-şi vadă părinţii, ci şi pentru a-i ajuta la lucru Drumul de pământ care duce spre casa lui poate fi circulat doar vara. Nu are curent electric de la reţea, pentru că legătura era extrem de costisitoare. “Cu curentul ne descurcăm pe cont propriu şi aşa cum putem, pentru că linie nu să poate trage, ne-or spus că nu sunt bani. Soluţia este să ne chinuim aşa cum putem – azi avem, mâine, nu, tot aşa. Acum curentul îl producem noi cu apa care cură pă roată, avem dinam, generator. Când nu putem, folosim cel pe benzină, dar nu prea avem bani să cumpărăm combustibil. Atunci mai stăm şi la lumânare”. Cum se întâmplă des în zona de munte, Adrian Cristian Rusu nu are loc de muncă şi ca să facă naveta: “Merem pe jos până la autobuz, vreo doi kilometri, ori stăm aici că n-avem ce face”. Aşa că bărbatul a găsit o soluţie pentru a avea, seara, lumină în casă: a profitat de firul de apă care îi trece prin curte şi şi-a amenajat o moară pe apă cu ajutorul căreia îşi produce singur curentul:
“Ia uitaţi, ăla e dinamul, e generatorul care produce curentul de 2,20, mai jos sunt roţile care vin de la moara de apă, iar turaţia e de la mare, la mic”, explică săteanul, care a amenajat totul într-un şopron. Numai că moara de apă nu macină făină, ci produce curent: “Uitaţi aici e iazul care vine de la izbitură, pe aici îi dau drumul la apă de nu mai merge pe roată, în rest apa merge către un şopru lângă care este amenajată o construcţie în piatră care susţine roata de moară “care se învârte şi duce tot angrenajul şi produce de la 12 la 2,20”, îşi explică bărbatul invenţia care îl ajută de multe ori să nu stea noaptea pe întuneric.

Expoziţia caselor bătrâneşti

Câteva zeci dintre fotografiile făcute “pe teren” de Daniel Iancu se pot vedea în aceste zile la sediul MCDR: “Expoziţia este doar o etapă din cadrul unui proiect mai larg, un proiect care încearcă să inventarieze satele izolate din judeţ, sate părăsite sau depopulate, cele care sunt în curs de părăsire. Nu toate fotografiile din expoziţie sunt din sate părăsite, pentru că, până să ajung acolo, trec prin satele populate. Sunt şi acolo clădiri cu arhitectură rămasă nemodificată, care sunt foarte interesante şi merită păstrate într-un album. Unele dintre aceste case, pe care eu am început să le fotografiez, nu mai există. Au dispărut din mai multe motive: unele le-au dărâmat proprietarii, unele au luat foc sau au fost incendiate voluntar, la altele s-a modificat structura. Mă aştept ca alte case să dispară şi ele în perioada următoare”. Este doar unul din motivele pentru care munca muzeografului este preţioasă – fotografiile vor păstra pentru alte generaţii o civilizaţie uimitoare, unde casele micuţe, din materiale naturale, se integrau perfect în piesajul muntelui: “Fiecare asemenea sat ar merita un documentar bine făcut, mai ales cele care sunt mai spectaculoase, unde casele au încă structura de secol 19, când începe perioada de glorie a fotografiei etnografice şi se dezvoltă foarte mult această ramură a cercetării satului. Expoziţia“Arhitectura tradiţională în judeţul Hunedoara” se poate vizita până pe 1 iunie.