Faptul că Erwin Rommel (generalul german despre care vedem şi acum numeroase documentare TV şi, probabil, singurul prezentat într-o lumină oarecum pozitivă chiar şi de americani şi englezi) a luptat şi în judeţul Hunedoara este cunoscut doar de unii istorici şi de pasionaţi ai istoriei celor două războaie mondiale. Un om de afaceri din Valea Jiului doreşte să transforme traseul urmat de Rommel prin Munţii Vulcan în obiectiv turistic. A primit o primă mână de ajutor din partea unui profesor de istorie din Lupeni.
Profesorul Iosif Bodó (foto) spune că Emil Părău, omul de afaceri care încearcă să dezvolte şi să promoveze turismul în Valea Jiului, i-a vorbit despre cartea lui Erwin Rommel intitulată “Infanteria Atacă”, lucrare în care liderul militar german descrie experienţele sale din Primul Război Mondial. Varianta în limba română ori nu există, ori nu se mai găseşte, dacă a existat vreodată. Emil Părău i-a vorbit despre varianta în limba maghiară. Primul pas pentru profesorul Bodó a fost traducerea. A urmat verificarea şi corelarea datelor istorice. Acesta este punctul de plecare spre un nou obiectiv turistic în Valea Jiului: drumul lui Rommel prin munţii Vulcanului, care include şi staţiunea Straja. “Erwin Rommel era la acea vreme locotenent şi conducea o companie de vânători de munte. El descrie atât condiţiile grele din munţi, generate în primul rând de vremea potrivnică, dar are şi aprecieri pozitive despre Armata Română. Ca o paranteză, până la momenul 1917, soldaţii erau extrem de prost echipaţi, fiind mai mulţi soldaţi la o singură puşcă: murea unul sau era rănit, puşca era preluată de altul (la fel cum au procedat şi ruşii în cel de-al Doilea Război Mondial, în special la Stalingrad – n.red.). Istorisirile lui Rommel despre experienţa sa în zona judeţelor Hunedoara şi Gorj aduc amănunte inedite despre evenimentele din acea perioadă”, spune profesorul Iosif Bodó.
O urcare de ţinut minte
Erwin Rommel, într-una dintre rarele ocazii în care a fost surprins zâmbind, în timpul celui de-al
Doilea Război Mondial
Erwin Rommel ajunge în judeţul Hunedoara în octombrie 1916, după ce luptase în Franţa. “Batalionul nostru este debarcat la Pui, pe linia ferată spre Petroşani, nu departe de podul care a fost aruncat în aer. Ca să putem înainta, avangarda face loc cu ajutorul armelor prin lumea care ne împiedică înaintarea. Înaintăm cu încetineală, maşinile fiind însoţite de infanterie. Prizonieri români vin din direcţia opusă. Mult după miezul nopţii Compania a II-a ajunge în Petroşani şi este cazată în sala de clasă a unei şcoli pentru odihnă de câteva ore. De la marşul lung ne ard tălpile. Cu toate acestea, Companiile II şi V sunt îmbarcate în maşini şi, prin Lupeni, sunt duse la Uricani, pe linia muntoasă a frontului”.
Acestea sunt primele fraze referitoare la judeţul Hunedoara din cartea lui Rommel dedicată Primului Război Mondial. Cel care avea să devină apoi cel mai cunoscut feldmareşal german, povesteşte apoi de un atac eşuat al trupelor bavareze “prin defileul Surduc şi pasul Vulcan”, atac soldat cu împrăştierea trupelor de artilerie şi infanterie, trupele germane slăbite rămânând, totuşi, să supravegheze creasta, fiind însă vulnerabile în lipsa întăririlor. Întăririle tocmai soseau, iar Rommel avea să se remarce în zilele următoare. “După mai multe ore de mers cu maşinile suntem debarcaţi la Uricani. De acolo comandamentul ne trimite spre înălţimea 1794 m (Şigleu Mic, lângă vârful Muncelu – n.red.), spre zona de creastă a graniţei (vechea graniţă între România încă neunificată cu Transilvania şi Imperiul Austro Ungar – n.red.).
Locotenentul Rommel, în tranşeu, în Franţa – Primul Război Mondial
Înaintăm pe o potecă abrubtă. Rucsacurile sunt încărcate cu provizii pentru patru zile. Ofiţerii îşi cară şi ei rucsacurile. Urcăm ore întregi pe pantele abrupte ale muntelui. Ne întâlnim cu mai mulţi oameni, printre care şi un ofiţer al unităţii bavareze care s-au luptat cu armata română. După relatările acestora, în confruntările cu soldaţii români au avut loc momente fierbinţi. În luptele date românii au învins, iar dintre soldaţii germani doar câţiva au reuşit să treacă prin pădurile seculare creasta de graniţă. Românii sunt caracterizaţi ca duşmani periculoşi. Despre acest lucru vrem să ne convingem şi noi. Târziu după amiază ajungem la comandamentul de la înălţimea de 1201 metri. Căpitanul Goszler şi cu mine suntem informaţi despre situaţia existentă. Primim ordinul de a porni cât mai repede şi să ajungem încă din acea seară la punctul 1784 metri, să ocupăm poziţiile de acolo şi să ducem călăuzele pe Muncelu şi Prislop. Despre detaşamentul de cercetaşi care de două zile a plecat la Sud de Muncelu nu s-a mai primit nicio ştire. Pe înălţimea 1794 metri trebuie să găsim o staţie de telegraf şi nişte cai huţuli. Despre vecinii din dreapta şi stânga nu avem nicio informaţie […]
Ploaia rece se transformă în ploaie torenţială care ne udă până la piele. Pe panta abruptă, stâncoasă, este imposibil de înaintat. Înnoptăm la înălţimea de 1.500 de metri. În hainele ude ne cuprinde frigul. Încercarea de a aprinde focul e zadarnică. Înveliţi în pături şi foi de cort tremurăm de frig. În momentul în care ploaia se opreşte, încercăm din nou să aprindem focul, dar tot fără succes. Minutele nopţii îngrozitoare trec foarte încet”, notează Erwin Rommel. Tânărul locotenent german povesteşte apoi că ultima porţiune a ascensiunii s-a făcut prin zăpadă, iar până la destinaţie, echipamentul şi hainele militarilor îngheţaseră complet. Temperaturile sunt sub zero grade, iar la destinaţie un adăpost improvizat poate găzdui doar 10 persoane şi, mai rău, începe şi o furtună de zăpadă. Un căpitan cere retragerea trupelor din zonă, dar el şi soldaţii sunt ameninţaţi că vor fi judecaţi de Curtea Marţială dacă se retrag. “Oamenii îşi montează corturile în zăpadă – relatează Rommel. Aprinderea focului eşuează din nou. Cu toate că mulţi soldaţi au febră, cererea de retragere este refuzată. Urmează o noapte îngrozitoare. Frigul devine tot mai insuportabil. Soldaţii nu rezistă în corturi şi încearcă, prin mişcare, să se încălzească. Greu trece noaptea de iarnă. Când se luminează, doctorul este obligat să interneze în spital 40 de oameni”. Până la urmă căpitanul amintit de Rommel decide retragerea pe o poziţie situată la 1.100 de metri altitudine, asumându-şi riscul de a fi condamnat la moarte pentru nerespectarea unui ordin direct.
O primă concluzie: mangal ars în conserve
Vârful Şigleu Mic, locul din care Rommel şi-a început efectiv experienţa militară în România, în prima conflagraţie mondială
“După trei zile compania era din nou în stare de utilizare. În condiţii meteorologice mult mai bune şi cu echipament mai bun, urcăm Muncelul. După o campare la 1.800 de metri ne apropiem de Stresură (cel mai probabil Vârful Straja – n.red.) […]Stresura se însufleţeşte. În apropiere un batalion românesc este aşezat în mai multe poziţii de apărare. În zilele următoare au loc ciocniri mai mici cu forţele româneşti, din fericire fără pierderi de partea noastră […] Spre dreapta, dincolo de Arcanu, pe pantele sud-estice se văd urmele Diviziei a XI-a Artilerie. La 2 kilometri spre est este Batalionul de Vânători de Munte care stă pe creasta următoare. Câmpia de sub noi este acoperită de ceaţa care se ridică spre munţii din Ardeal ca o mare. Peisajul este mirific”.
În cartea sa, la finalul fiecărui episod, Rommel pune concluzii. Acestea nu au lipsit nici când a fost vorba despre primul său contact cu frontul din România: “Atacul spre înălţimea 1.794 arată cum starea vremii din zonele montane înalte poate influenţa, chiar poate micşora puterea de rezistenţă şi capacitatea de atac a echipei. Mai ales dacă echipamentul nu este corespunzător şi dacă rezervele nu funcţionează […]. În asemenea condiţii, la peste 1.800 de metri, după unităţile militare trebuie transportate lemne de foc sau mangan. Câteva zile mai târziu, pe părţile sudice ale Munţilor Vulcan corturile (armatei germane) erau încălzite cu mangan aşezat în cutii de conserve”.
Ofensiva din 11 noiembrie 1916
Erwin Rommel povesteşte că, la început de noiembrie, Armata Română se aştepta ca încercarea trupelor germane şi austro-ungare de a străpunge linia frontului de pe Carpaţi să aibă loc în zona Braşovului, fără să ia în calcul prea mult posibilitatea ca adversarul să maseze o nouă armată în zona Defileul Jiului – Pasul Vulcan – Muncelu. El mai spune că în primele zile ale lunii noiembrie (1916 – n.red.) un batalion de munte german a ocupat creasta Prislop – Cepilui – Gruba Mare. “Astfel s-a asigurat ieşirea forţelor principale din zona muntoasă. Zonele ocupate au fost apărate de contraatacurile adversarilor. În toate aceste confruntări, românii s-au luptat foarte bine”, spune Rommel în cartea sa. Apoi descrie asaltul batalionului său asupra zonei Leşului, zonă din care începe Oltenia. “Românii au întărit foarte mult acest munte. În şaua cu puţină vegetaţie dintre Gruba Mare şi Leşu sunt mai multe posturi româneşti. Atacul batalionului este ajutat de o baterie de munte […]. La 11 noiembrie, dimineaţa, Compania a II-a (cea condusă de Rommel – n.red.), întărită cu un pluton de puşcaşi mitraliori e pregătită de atac la 200 de metri de poziţiile de pe pantele Leşului […]. Locul unde ne aflăm va fi toată ziua sub tirul artileriei adversarului. Pentru că peste tot avem adăposturi suficiente, nu avem pierderi. Folosim puţin artileria, dar observăm foarte atent poziţia inamicului şi pregătim foarte minuţios atacul […]. Trec ore întregi. Pe la amiază se realizează atacul grupului Lieb (numele comandantului unei companii din batalion) din flanc. În acelaşi timp, din faţă începe şi atacul grupului Goszler.
După aceste atacuri începe ofensiva companiei. Ca o cascadă se năpustesc, din tufe, pe pantă în jos grupurile companiei. Contrar aşteptărilor, nu au loc lupte corp la corp. În câteva minute, atacul vânătorilor de munte desfiinţează poziţiile de apărare ale inamicului dintre Gruba Mare şi Leşului”. Soldaţii români din zonă s-au retras la timp, aşa că prea puţini au căzut prizonieri. Compania lui Rommel are un singur rănit şi niciun mort. Concluzia lui Rommel: “Rezultatul pozitiv al ofensivei din 11 noiembrie 1916 s-a datorat în mare parte apropierii companiei mele la 200 de metri de poziţiile inamicului. Inamicul a neglijat importanţa apropierii noastre de poziţiile lor. După mai multe ore de aşteptare, atacul s-a produs în prima linie cu ajutorul puştilor mitraliere. Altă soluţie din cauza zonei stâncoase n-a existat. Atacul a obligat adversarul să rămână în poziţii, acolo unde vânătorii de munte au început ofensiva. După succesul atacului frontal, au început atacurile de pe înălţimi, până pe vârful Leşului.
Inamicul a fost surprins de acest mod de ofensivă, deşi se aştepta la atac. Succesul ar fi fost şi mai mare dacă atacul frontal ar fi avut loc cu o jumătate de oră mai târziu, atunci când echipa lui Lieb ar fi ajuns deja în spatele inamicului”. Două zile mai târziu, Erwin Rommel avea să se remarce din nou, în luptele din zona Curpeni – Vălari, date în condiţii de ceaţă, cu o superioritate de 10 la unu, ca efective, a Armatei Române. Se foloseşte de ceaţă pentru a-şi scăpa compania de încercuire, ia decizii rapide şi inspirate, după care învinge trupele româneşti. Pe 15 noiembrie 1916, vânătorii de munte ai lui Rommel intrau în Târgu Jiu, iar la început de decembrie participau la ocuparea Bucureştiului. Rommel avea însă să cunoască şi gustul înfrângerii, la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti, iar după acest moment este trimis să lupte în Italia.
Generalul care s-a sinucis după ce a eŞuat în a-l ucide pe Hitler
Erwin Rommel (15 noiembrie 1891 – 14 octombrie 1944)
Erwin Johannes Eugen Rommel a fost, conform wikipedia, unul dintre cei mai distinşi şi remarcabili lideri militari ai Germaniei. A rămas în istorie sub numele de “Vulpea deşertului”, datorită campaniilor militare reuşite din Nordul Africii. Faima sa l-a determinat apoi pe Hitler să-l numească drept comandant al forţelor germane menite să se opună invaziei Aliaţilor din Normandia (din fericire pentru umanitate, a fost vorba, de o altă decizie tardivă a lui Hitler).
Feldmareşalul Rommel este amintit de istorici nu numai pentru realizările sale militare remarcabile, dar şi pentru cavalerismul şi respectul arătat adversarilor săi. De multe ori s-a opus ordinelor directe, atunci când considera că acestea încălcau codul onoarei militare şi umane. În primul Război Mondial a luptat în Franţa, România şi Italia şi s-a remarcat prin rapiditatea deciziilor luate şi prin felul în care a ştiut să speculeze confuzia adversarilor. În Italia a căzut prizonier, însă a evadat după ce a scăpat de escortă, profitând şi de faptul că vorbea bine italiana. În cel de-al Doilea Război Mondial a fost remarcat de Hitler în timpul invaziei Poloniei, apoi a devenit prieten cu şeful propagandei naziste, Goebbels, după care a fost numit la conducerea armatelor germane din Africa de Nord.
Unii istorici sunt convinşi că Rommel, probabil sătul de ororile naziştilor, ar fi făcut parte din grupul de lideri militari germani care a pus la cale “Operaţiunea Valkyrie”, tentativa de asasinare a lui Hitler care a eşuat din cauză că valiza cu explozibil dintr-o sală de şedinţe a fost pusă greşit, sub o masă din lemn masiv. “În urma eşuării atentatului antihitlerist din 20 iulie 1944, Hitler şi-a dat seama că s-ar fi iscat un scandal fără precedent dacă feldmareşalul, considerat a fi participant la complot, ar fi fost judecat şi condamnat de faimosul „Tribunal al Poporului”. Hitler a dispus ca lui Rommel să i se permită să-şi ia singur viaţa şi să nu fie acuzat de înaltă trădare. Generalii Burgdorf şi Maisel au fost trimişi de la Berlin să-i prezinte ultimatumul la 14 octombrie.
Rommel a cerut câteva minute de gândire. «Pot să iau maşina voastră şi să mă duc în linişte undeva?» – l-a întrebat pe Burgdorf. «Nu sunt sigur că pot să mânuiesc pistolul cum trebuie». Burgdorf adusese otravă: «Acţionează în trei secunde», i-a spus el. Fără să-şi trădeze emoţia, feldmareşalul şi-a luat apoi adio de la soţie şi fiu. Scena finală a fost relatată mai târziu de şoferul maşinii, cu care au plecat cei trei ofiţeri. La câteva sute de metri de casă, şoferul şi Maisel au coborât din automobil. Peste cinci sau zece minute, Burgdorf i-a chemat înapoi. Rommel horcăia pe bancheta din spate, în agonie. După ce Rommel a murit, şoferul i-a aranjat, plin de respect, trupul într-o poziţie decentă şi i-a pus pe cap cascheta” – sursa Wikipedia.
Conform site-ului descoperă.ro “… după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial Rommel a fost complet reabilitat. Combatanţii din Afrika Korps nu au fost niciodată învinuiţi de crime de război, Rommel a ajuns singurul general german din al Treilea Reich căruia i s-a dedicat un muzeu, iar în anul 1970 un vas distrugător de clasă Lutjen a fost numit Rommel în memoria celui care a fost, probabil, cel mai destoinic general german din al Doilea Război Mondial”.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.