Arminden enduro la Ghelari (galerie foto)

Sute de rideri din toată Europa au transformat pentru a şaptea oară o comună din Ţinutul Pădurenilor în capitala moto a continentului. În cele trei zile ale EnduroPANORAMA 2015, traseul i-a purtat pe motociclişti pe poteci, drumuri forestiere, cariere scoase din exploatare, prin munte şi pe văi, iar ploaia a aranjat traseul cu savuroase turte de noroi. Nimic nu a mai contat din moment ce, în ziua de start, organizatorii au comandat timp frumos şi voie bună.

Anul acesta, de 1 Mai, pădurenii din Ghelari au sărbătorit mai mult decât străvechiul “Arminden”. Vreo 600 de străini au descălecat în comună şi, mai de voie, mai de nevoie, s-au îmbodobit şi ei cu frunză verde. La cască.

Pe motor şi după motor

În tabăra competiţiei de hard enduro e buluc, iar zgomotul îţi antrenează sângele de Ziua Muncii. Numai că, la ţară, e ziua de Arminden, când gospodarii pun la porţi ramuri verzi de stejar sau fag. Se spune că, dacă vrei să fii sănătos, e bine să-ţi petreci ziua afară din casă. Unde mai pui că Armindenul este “sărbătoarea boilor” şi doar aceştia trebuie lăsaţi să se odihnească. Restul, la treabă!

Convocaţi de Moto Clubul Haita, enduriştii vin la Pensiunea Panorama şi vorbe din toată Europa însoţesc bârâitul motoarelor. După o săptămână de asfalt, m-am săturat: îi cer organizatorului un loc la “specială”, acolo unde puşcă noroi din roţi. Remus vine şi el, pe jos, mai bine de cinci kilometri, pe un drum foestier rupt tot de TAF-uri. Ne nămolim din primi paşii. Măcar nu sunt vipere… După primii kilometri, auzim motoare şi mărim pasul, de teamă că pierdem primii rideri. Aproape fugim când din urmă ne prind doi organizatori, tocmai în CP-ul lui Cosmin Olariu, unul dintre lupii tineri ai Haitei, poreclit “Prafhao”. Paul Grecu, şeful Haitei, ne spune ce le-a pregătit concurenţilor: “La fel ca în fiecare an: râuri, păduri, poteci, «tzichi, tzachi», foarte frumos. Solul e perfect, a plouat marţi şi miercuri, a udat cum trebuie să nu se facă praf. Nu e nici uscat, nici ud, e solul perfect pentru hard enduro”.

Ca să ajungem la timp, Ursu’ Grizzly mă duce cu motorul lui, în timp ce Sorin Sandu, “Soso”, se oferă să-l transporte pe fotograf. Numai că Remus, nu şi nu, preferă să alerge în spatele motorului. Mă simt ca Don Quijote cu Sancho Panza. Când ajungem, eu sunt plină de noroi aruncat de roţi, Remus e leoarcă de transpiraţie. Paul ne explică cum stă treaba cu speciala lui pe cascadă: “Aici e o porţiune faină doar pentru clasa A şi B, profesioniştii şi experţii: urcă o pantă foarte rea şi au o coborâre cu multe smocuri de piatră şi vin foarte tare aici în turnantă, fac dreapta, au 90 de grade, trec pe lângă pietrele astea şi întorc. Stânga asta e criminală aicea în cascadă. O să vedeţi cu siguranţă nişte căzături”. De-abia aştept. Remus îşi caută locul potrivit. “Uite-l!”.

Săriţi de pe specială

Philipp Scholz trece uşor peste “specială” şi vine Brandauer, organizatorul de la Erzberg. Riderul întoarce motorul din mici sărituri pe roata din spate: “Fiecare are tehnica sa. Următorul se dă jos şi vine pe lângă ea. Pac! Şi a plecat! Să vezi că-l depăşeşte pe cel din faţă”. Grizzly e în extaz: “Come here! Mamă, ce tare vine ăsta, ce nebun e! Bravo, bravo”, aplaudă organizatorul. “Să vezi aici, la B, ce-o fi! Ai văzut ce greu coboară ăştia? Ăia îi dau tare, zic că-s şmecheri”. După o vreme, Paul urcă lângă o întăritură de pietre, tocmai la timp pentru a se feri de doi motociclişti care vin umăr la umăr, la vale: numărul 31 îşi depăşeşte adversarul. Chiuie când ajunge jos, aruncă rapid o privire în sus, ambalează, întoarce nervos, în arc, iar motorul zvâcneşte sub el. Sar pietre şi şuvoaie de pârâu. Paul Grecu strigă la concurenţi tocmind lemne în capătul de turnantă, de parcă ar pregăti un ţarc pentru cai, nu un traseu de cai putere. Ajung şi cei de la clasa B: vin la vale mai mult pe câlcâie, decât în şa. Un rider se dă peste cap spectaculos, aterizează dur pe spate şi vine către hău. Grecu urlă: “Ho! Ho!”. Bărbatul atârnă pe jumătate deasupra râpei.

Trec fracţiuni de moment. Disperat, riderul se ţine de un trunchi firav. “Stai, stai!”. Cu mâna întinsă şi zbierând din toţi plămânii, organizatorul îl ridică în ultima clipă. Respir în sfârşit: “Vai de capul meu!”.

Grizzly şi Soso stau la fereală, după lemne: le fac semne riderilor s-o lase mai moale. Cu câlcâiele înfipte în deal, enduriştii vin: ţin de motoare precum Dănilă Prepeleag de carul din povestea lui Creangă. Pădurea se umple cu endurişti care curg la vale: ba pe dungă, ba pe dos şi chiar peste cap. Staff-ul se încurcă în strigăte: “go!, go!” sau “ho! ho!”. Organizatorii trag de roţi, sprijină concurenţi, ridică motoare. Chinuit, Grecu are nostalgii: “Aţi văzut ce fain treceau ăia de la A…”. Sub un suedez motorul lunecă pe o rădăcină lungă şi străinul îşi plesneşte dorsala pe pământ românesc. Colegii săi de suferinţă măsoară cu ochii traseul minute bune şi cad la următorul pas. Altul alunecă pe câlcâie, se izbeşte de deal şi coboară o bucată, în tandem, cu motorul, cu cotul pe şa. Se doboară şi se coboară pe genunchi şi coate, cu faţa sau spatele. Un timişorean de la Regiment 13 dă cu motorul direct în fag, apoi îl cuprinde în braţe şi se prelinge pe scoarţă ca să nu zboare peste ţarcul de buşteni. Ăsta da, Arminden!

10 pe linie

La câteva zeci de metri mai la vale e traseul de “hobby”: mărunţiţă de roţi, poteca îţi fuge de sub bocanci. Pe motoare, se valsează scurt. Ajungem la o trecere frumoasă peste apă, perfect pentru cadre. Nu şi pentru haine. De sub motoare, sar valuri de apă. De pe noi, curge noroiul. Suntem aproape de închiderea zilei, lucru confirmat de închizătorul de traseu, campionul Haitei, Paul Harpa, alias Pictoru’: “A trecut toată lumea, nu avem ce mătura! Am auzit că un singur concurent s-a lovit. Văd că au făcut varză, sper să fie OK”. Paul Lazăr, “Cafei”, încuviinţează, cu ochii la tânărul care aşteaptă, cu clavicula ruptă, ajutorul. Către CP-ul lui Prafhao goneşte un ghem noroios: ATV-ul şi pilotul sunt leoarcă de mâl. Doar pe creasta căştii i-a mai rămas o urmă de alb. “Să mergi încet”, îl sfătuieşte Pictoru’ pe Zoli “Unguru”. “Eu mă duc încet da, ştii cum îi”, zice “salvatorul”. Se gândeşte la drumul forestier, care, după trecerea TAF-urilor cu lemne, are brazde de noroi groase cât butucii. O luăm înapoi, către maşină, încântaţi de imaginile din vale. Remus se aruncă în nişte urzici şi începe să cânte de oboseală: “Mărie şi Mărioară, ia un par de mă omoară…”. Nu ştiu cine-i Măria lui, dar eu de-abia mai ridic altceva decât bocanci îngreunaţi de noroi.

În jumătate de ceas, suntem precum o casă bătrânească: se desprinde lutul de pe noi. Atâta apă şi noroi! Ne-a plăcut la nebunie! În tabără, ceilalţi colegi din presă sunt curăţei şi ne privesc miraţi glodul până la genunchi, petele de pe piele şi încântarea de pe feţe. Două studente la jurnalistică în Cluj – Andreea Finyak şi Bianka Geberan – fac aici un reportaj, aşa că mergem în parcul moto pentru interviuri. Ghiţă de la Haţeg ar vorbi, dar îi trebuie tricou cu Haita. Între timp, le pune pe fete să-i filmeze cina: “Să se vadă că Haita pune şi carne în ceaun, nu numai mazăre”. Orbit povesteşte ceva cu un vis împlinit. Sergiu “Durere” apare în tabără pictat pe faţă de cei doi Tudori – Grecu şi Moti. Directorul de concurs, Felix Motanu’, e înnebunit – nici salvamontiştii nu dau de el – s-a ascuns să calculeze timpii riderilor. Apare între timp de la duş şi Sebastian, Fluturu’ Haitei, care le lămureşte pe fete ce-i cu zdrobeala de la enduro: “Păi, după o zi de dat pe dealuri te simţi eliberat”. A fost o ediţie frumoasă, câştigată, la A şi B, de cehi, fiu şi tată: David şi Zdenek Cyprian. După trei zile de concurs, Paul Grecu trage linie: “A fost ediţia perfectă, o să păstrăm trei clase de concurs, de acum. A ieşit de nota 10!”.