2011 ar fi trebuit să fie anul în care ar fi trebuit să ieşim din criză. Ghinion. N-a fost să fie. Se anunţă un 2012 şi mai sumbru prin cronicile economico – politice ale unor publicaţii respectabile, însă cine mai poate face previziuni foarte clare?
Ş-apoi, şi dacă s-ar găsi cineva care să le facă, cine să le traducă într-un mod cât mai corect pentru ca acestea să poată fi înţelese, iar lumea să reacţioneze în consecinţă? “Se pare că ieşim din criză chiar la anul”, spunea Băsescu în campania electorală pentru prezidenţialele din 2009 (Mi-a venit să râd atunci. Acum nu-mi mai vine). 2010 a fost un an şi mai greu decât precedentul. Speranţele s-au reportat spre 2011. Pe la noi au fost câteva semnale că lucrurile se mai îndreaptă. Bugetarul s-a împăcat cu soarta, angajatul din privat i-a mulţumit lui Dumnezeu că încă mai are un loc de muncă, iar cel care şi l-a pierdut s-a dus acolo unde a găsit ceva de lucru. Fiecare s-a descurcat cum a putut.
Pe când am fi fost tentaţi să credem că, într-adevăr, ieşim din criză în 2011, a venit tăvălugul datoriilor suverane (sau cum s-or fi chemând ele corect) în Europa. Grecii, despre care toată lumea spune că sunt leneşi (deşi unele statistici îi indică drept printre cei mai productivi din Europa), s-au bătut în stradă şi, până la urmă, au fost nevoiţi să se recunoască învinşi. Premierul jucăuş al Italiei a fost schimbat în doi timpi şi trei mişcări. Mai apoi, tandemul Merkel – Sarkozy a încercat să găsească o soluţie şi a venit cu una brută, nedetaliată.
Dacă am învăţat ceva pe parcursul ultimilor doi-trei ani este că veştile despre burse, despre evoluţia PIB-ului, ori a cursului valutar şi aşa mai departe sunt extrem de importante, mai ales atunci când sunt proaste. Asta pentru că ţapul ispăşitor, până la urmă, este tot contribuabilul. Lui i se diminuează salariul şi el este pus să plătească biruri mai mari, “mascate” prin majorări de accize la benzină, ori trântite-n plex prin creşteri de TVA. Când veştile despre burse, curs valutar şi PIB erau bune, ştiam din start că n-o să beneficiem evident de pe urma acelor evoluţii. Câte jeep-ane pentru care schimbarea unui singur far costă 1500 de euro nu s-au cumpărat prin ministere sau consilii judeţene? Câte rânduri de mobilă nu s-au schimbat prin instituţiile publice (iar capitolul “achiziţii de mobilier” continuă să apară cu sume considerabile în bugetele instituţiilor publice pe 2012, de parcă numărul funcţionarilor ar creşte, sau cei deja existenţi ar rupe câte două scaune pe lună)? Sau, de câte ori s-a ieftinit benzina după ce preţul mondial al barilului a scăzut, ori cursul de schimb a devenit mai avantajos pentru posesorii de lei?
Cu fiecare veste proastă însă, au apărut şi efectele nefericite pentru cei mulţi. Iar efectul cel mai evident este această psihoză a crizei cu care ne luptăm fiecare dintre noi de vreo trei ani încoace. Parcă nici nu ne mai vine să urmărim veştile din ce în ce mai proaste despre ce urmează. “Poate că asta se şi urmăreşte” ar zice un adept al teoriei conspiraţiei, “să ne facă să nu ne mai intereseze deloc ce şi cum se întâmplă, ca să facă ei ce vor”. Asta s-a şi întâmplat, oarecum, pe vremea-n care eram ademeniţi cu credite cu buletinul, purtătoare de dobânzi comunicate doar pe jumătate. Mai ştiţi câte huleli populare îşi atrăgea Mugur Isărescu prin 2004 – 2005 când încerca să ne spună că nu e deloc bine ce facem? Atunci nu ne-a interesat ce fac “ei” şi n-am avut nici mare grijă cu ce am făcut noi, iar acum plătim cu vârf şi îndesat.
Şi, totuşi, se apropie un alt an pentru care trebuie să ne facem măcar un plan. Planul meu este să nu-mi mai fac niciun plan, în afară de a-mi propune ca în momentele dificile să-mi aduc aminte de Boaca de la Târsa, un personaj cum rar mai întâlneşti în această lume nebună. Este vorba despre o femeie care nu mai coborâse la oraş de vreo 30 de ani, credea că ciocolata e o chestie otrăvitoare şi care nici în 2009, când am întâlnit-o, nu era convinsă că Ceauşescu nu mai este “şăfu’ ţării”.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.