Călin Hodor, omul care şi-a făcut birou din natură

Articolul a fost vizualizat de 2,208 ori

“Eu nu ştiu nimic mai bine sau mai puţin bine! Ştiu un singur lucru: să stau pe teren şi să mă uit după animale. Asta este profesia mea – sunt zoolog de teren şi mă ocup cu studiile de natură”, mărturiseşte serios Călin Hodor, cel mai bun şi mai simpatic biolog pe care îl puteţi întâlni pe meleagurile patriei. A făcut parte din prima echipă a Parcului Naţional Retezat, una de elită, şi continuă să facă ce a învăţat: să urmărească şi să protejeze viaţa vieţuitoarelor din natură, biroul său de lucru.

“Inelarea” unui pui de cormoran nu e treabă uşoară, dar e o chestiune aproape de rutină pentru pasionatul biolog

“Inelarea” unui pui de cormoran nu e treabă uşoară, dar e o chestiune aproape de rutină pentru pasionatul biolog

“Am renunţat la cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea, am început o treabă pe cont propriu. A fost o chestie tristă. Teribil…”. Vocea biologului care nu se teme de nimic pe teren tremură de emoţie când pomeneşte de Retezat. Călin Hodor de-abia îşi stăpâneşte amintirile: “Aşa au fost vremurile, a trebuit să mergem mai departe, să mă duc în partea privată, să devin consultant pentru diferite companii şi, bineînţeles, pentru proiecte europene”. Cine i-a cunoscut colegii din Administraţia Parcului Naţional Retezat, îl înţelege: Erika Stanciu, Florina Crişan, Arthur Hebel, Lucian Canacheu, Grigore Opriţoiu, Corina Jampa şi rangerii Hombre şi Bibi, respectiv Florin Hălăştăuan şi Daniel Mihai Bal. “Nu atât Retezatul m-a făcut să mă emoţionez, fiindcă iubesc în egală măsură şi Delta Dunării şi pădurile din sudul României, ci echipa. E vorba de echipa cu care am lucrat atunci. Nu numai că îmi amintesc de colegii mei, dar nu-i uit vreodată”. Ei bine, dacă alină cu ceva, să ştii că şi ziariştii care i-au cunoscut duc dorul trupei cu care filmam capre negre, acvile, marmote şi lebedele la “patinaj” pe apa din apropierea sediului APNR. O echipă care ne-a arătat Retezatul drept o minune a lumii, iar Călin ne-a spus care e rostul fiecărei gâze, ne-a arătat cum se fac iarna bulgări pentru hrănit păsările, cum se construieşte un cuib pentru un pârş orfan, ori cum să scapi de veveriţele care nu vor să plece de pe cracii eliberatorilor. A plecat din echipa de la parc în 2007 şi şi-a deschis propria firmă. Subiect – natura: “E cel mai important lucru să te duci la muncă, în vacanţă. Uite! Eu nu am niciodată nevoie de concedii, de week-end-uri. În afară de nevoia de a fi cu familia, nu simt niciun fel de nevoie de zi liberă sau nu simt neplăcerea de a merge la serviciu. Poate, atunci când am de scris rapoarte şi trebuie să stau la calculator, atunci da, recunosc, dar, în rest, e în regulă”. Pe Călin, nu l-am văzut de vreo câţiva ani: “Când lucram la Parcul Naţional Retezat, împreună cu colega Florina Crişan, aveam o relaţie destul de bună cu presa şi făceam o grămadă de activităţi care implicau şi prezenţa ziariştilor. Din păcate, a trebuit să plec de la Retezat”. A rămas însă acelaşi biolog gata să-ţi explice că orice specie are rostul ei în lume.

Cu siguranţă, biolog

Călin Hodor îşi aduce aminte cu mare drag de anii în care a lucrat în Parcul Naţional Retezat

Călin Hodor îşi aduce aminte cu mare drag de anii în care a lucrat în Parcul Naţional Retezat

“E foarte fain! Şi nici nu ştiu face altceva. Pentru mine, e foarte simplu: ori fac asta, ori trebuie să primesc ajutor social de la stat”, povesteşte Călin Hodor. La cât de meşter e la toate românul, mai că nu-ţi vine să crezi că biologul nostru nu se pricepe cât de cât şi în alte domenii: “Cu siguranţă, nu!”, te contrazice el categoric, dar râzând: “De fapt, am noroc cu soţia care mă ajută la schimbat becuri şi alte chestii prin casă, că altfel ar fi un dezastru. Aş sta pe întuneric!”. Povesteşte atât de fain, încât îl crezi pe cuvânt. Ba, mai mult, eşti convins că nu i-ar displăcea să stea pe întuneric: “Vorbesc foarte serios! Mi-ar plăcea să exagerez, dar, nu! Nu ştiu decât să urmăresc animalele, să le înţeleg şi să încerc să le ajut, întotdeauna din diferite poziţii pe care le-am avut în decursul scurtei mele vieţi de până acum”. Călin priveşte o fotografie în care ţine între palme o mică pasăre ca tăciunele:

“Aicea sunt cu nişte pui de cormoran. Din păcate, acesta a fost împuşcat în Bulgaria, la 200 de kilometri de locul în care a fost inelat”, apoi îşi revine urgent când îţi arată un alt cadru în care mai mulţi bărbaţi, pe malul apei, urmăresc “fauna” şi notează în caieţele: “Uite, ăsta e serviciul meu. Aici mă duc eu, la birou”. Are 42 de ani, o barbă grizonată, ochi vii şi poartă o şepcuţă ciudată, o “cipilică” ce te face să crezi că aparţine altui neam. Dar nu, e cât se poate de român, însă are manifestări atipice – nu se plânge, stârneşte buna dispoziţie, ba chiar vede jumătatea plină a ţării: “Mi-ar plăcea să arate unii şi ce e foarte fain pe munte, ce a rămas neatins şi să se focalizeze mai puţin la aşa numitele dezastre care se promovează excesiv, după părerea mea. Retezatul nu e distrus. Când ai ajuns la munte şi te învârţi cu camera, deja tot ce filmezi e frumos. Dacă cauţi exclusiv lucrurile rele, le poţi filma pe alea, dar chestia asta cu munţii raşi în totalitate, cu 60% păduri dispărute sunt prostii fără margini. Poate o fi real pentru cei care stau pe Facebook şi văd postări cu câteva parchete de exploatare şi cred că asta înseamnă muntele. Nu! În România, cum ieşi afară vezi o mulţime de specii, chiar stă foarte bine cu natura şi chiar cred că, în România, speciile de păsări sunt în creştere numerică faţă de acum 30 de ani. În România, natura nu e ceva care se află pe marginea prăpastiei. Există bineînţeles probleme, sunt unele greşeli, dar nu e dezastru”.

Castori de Mureş

Misiunea îl duce când la mare, când în Deltă, când la munte, când pe lunca vreunui râu

Misiunea îl duce când la mare, când în Deltă, când la munte, când pe lunca vreunui râu

A ajuns la Deva, din nou, datorită animalelor. De data asta, datorită… castorilor: “A fost un proiect al Institutului de Cercetări şi Amenajări Silvice, al laboratorului de cinegetică de la Braşov, care a avut un proiect de reintroducere a acestei specii, care a dispărut din România – şi nu numai – din cauza vânătorii excesive pentru blană. S-a dezvoltat foarte, foarte bine post reintroducere. Probabil cea mai mare populaţie de castor post reintroducere este între Arad şi Mintia. De fapt, Mintia cu barajul ei, se pare că reprezintă un baraj şi pentru mărirea arealului acestei specii, dar deja sunt semne şi în amonte de baraj că există castori. Dar aici sunt semne că e cea mai mare populaţie de castori, castori care sunt comuni acum şi pe Olt şi pe Ialomiţa, au ajuns şi în Deltă”, explică biologul, fericit să vorbească despre revenirea acestei specii care se adaptează rapid în zonă: “Noi vorbim de trei familii de castori, pentru că cele trei familii au fost găsite pe «amprenta» autostrăzii. Două dintre familii aveau barajele chiar pe traseul autostrăzii şi a trebuit să fie distruse, dar castorii s-au mutat la 70-80 de metri de la locul cu pricina. Ultima familie este una a cărei prezenţă a fost semnalată de un pasionat al naturii care munceşte la Mintia şi aşa a şi putut să-i vadă. Ei stau foarte aproape, pe un canal de echilibrare, iar frontul de lucru este undeva la 15 metri de ei – castorii muncesc noaptea la baraj, muncitorii lucrează ziua la autostradă”. Concluzia e simplă: “Se lucrează pe schimburi”. E un caz fericit: “Ce e foarte fain e că nu sunt deranjaţi: cei care sunt «implicaţi» direct nu sunt afectaţi. Am reuşit să surprindem imagini: fiecare cu ale lui – unii hidrotehnicieni, ceilalţi constructori de drumuri. Aici e foarte important că cel care construieşte drumul a înţeles importanţa analizei cu corectitudine a biodiversităţii potenţial afectate şi respectă cerinţele furnizate de specialişti”. Şi nu e singurul caz: “Am găsit nişte locuri în care broaşte, amfibieni, au început să se reproducă în nişte bălţi create artificial din cauza lucrărilor la autostradă, iar constructorul a înţeles să lase bălţile alea în pace, bălţi care ar fi trebuit acoperite zilele trecute. Vor fi lăsate în pace încă două-trei luni, până când larvele se vor metamorfoza şi vor pleca puii de broască din bălţile respective. Doar după aceea urmează să fie acoperite”.

Copilul bine crescut

Sylvia Hodor nu are nicio problemă cu animalele sălbatice, chiar şi cu cele mai puţin agreabile (în opinia majorităţii)

Sylvia Hodor nu are nicio problemă cu animalele sălbatice, chiar şi cu cele mai puţin agreabile (în opinia majorităţii)

Munca de birou a biologului e fascinantă şi plină de poveşti frumoase. Într-o fotografie, Călin ţine atent în palmă un pui de pasăre: “L-am inelat acum trei ani şi l-am găsit anul ăsta cu pereche. E căsătorit! L-am logodit acum trei ani şi anul acesta am reuşit să citesc inelul. Chiar dacă a fost foarte speriat atunci când l-am prins, i-a mers bine. Uite, uite cât e de frumos”, exclamă Călin cu un entuziasm molipsitor. Din 2009, s-a mutat cu familia la Braşov: “Ei, asta-i problema: eu nu prea stau pe undeva. Lumea mă întreabă: «De unde eşti de loc?» Şi eu le zic: «Din maşină!»”. Merge mult, tot în locuri frumoase: “Eu umblu tot timpul. Am o mulţime de proiecte: din zona Devei, voi pleca în Banat să supraveghez bufniţe, pe umă plec în Dobrogrea să pun inele colorate la cormorani şi, din Dobrogea, plec în Maramureş unde am un proiect în munţi. De fapt, acasă… nici sentiment de acasă nu mai am sau să am dor de casă… Nu! Şi nu am avut niciodată”. Într-una dintre cele mai vechi fotografii ale sale, un tată ţine în braţe un bebeluş căruia îi citeşte mândru dintr-un manual în engleză despre păsări:

“Aici e Sylvia! Cu “y” ca un determinator, da!”. În alt cadru, ne-o arată pe Sylvia care studiază atentă un şarpe de casă – mai lung decât ea –, reptilă pe care fetiţa o ţine strâns în mânuţe, iar, dincolo, fetiţa ţine un şarpe de apă – o fotografie surprinsă la Histria, ne lămureşte Călin: “Vă închipuiţi că nu mai vroia să-l dea cercetătorului. Era un specialist din Suedia care i l-a dăruit şi care tot susţinea că i l-a dat ei. Ea mergea spre maşină şi Cristina, soţia mea, pleca cât mai departe de maşină. Sylvia vroia pur şi simplu să şi-l ducă acasă şi eu o tot întrebam «Da’ cum ţi-a zis, că nu ştie româneşte?» şi ea mi-a răspuns: «Ba da, mi-a zis: Ia-l tu! E al tău!»”. Cu un tată mereu în mişcare, cercetând natura, nu e de mirare că fetiţa a crescut frumos, fără teamă de animalele de care, de obicei, adulţii se feresc scârbiţi sau înfricoşaţi – îi plac şerpii, şopârlele şi broaştele. De atunci, Sylvia a crescut, dar şi-a păstrat pasiunea pentru şerpi: „Eu nu neapărat vreau s-o îndrum spre o pasiune, dar încerc să-i creez amintiri frumoase din copilărie şi ăsta e un lucru mai fain decât pierderea timpului la telefoane şi tablete”, explică biologul, pe care micuţa a şi început să-l ajute: „Mie nu îmi place să completez fişe şi le face ea în timp ce eu îi dictez ce are de scris. Sylvia are şi o fotografie care susţine vorbele tatălui, în care fata apare cu un pui de ciovlică pe malul unui lac din Dobrogea, bineînţeles, eliberat, după pupătura de rigoare: „Pupă şi şerpii. Îi fain. Acum mi-a spus că vrea să se facă inginer de roboţi şi mă aşteptam la asta pentru că îi plac matematica şi Star Wars foarte mult. Aşa că mai nou vrea să facă nave spaţiale şi roboţi. E o copilă extraordinară”. Şi pentru că, atunci când Călin Hodor este plecat, fetele lui rămân acasă, când se întoarce, le scoate la plimbate, tot în natură!

Tags: ,

About Laura Oană