Părintele Pantelimon, fotograful lui Dumnezeu

Călugăr, iconar al Mănăstirii Oaşa din Munţii Şureanu şi fotograf mereu în căutare de frumuseţi, un adevărat fenomen prin valul de simpatie pe care l-a născut în rândul tinerilor, părintele Pantelimon a terminat Facultatea de Arte şi Design Timişoara. A coordonat mai multe ateliere de fotografie, având invitaţi câţiva dintre cei mai buni fotografi români: Dinu Lazăr, Sorin Onişor, Dragoş Lumpan şi Mihai Moiceanu. În urmă cu câteva zile, ieromonahul Pantelimon a susţinut atelierul de fotografie de la Deva, ajuns la ediţia a XIII-a, şi a vernisat o expoziţie cu fotografii panoramice. Tema evenimentului: „Imaginea – putere, frumuseţe, magie”.

Deşi spune că nu este pasionat de fotografie, părintele Pantelimon a coordonat mai multe ateliere, având invitaţi câţiva dintre cei mai buni fotografi români

Stă în faţa clasei Colegiului Naţional „Decebal” din Deva, transformată în studio şi atelier, smerit, cu privirea în pământ şi vorbeşte publicului venit să-l asculte, păstrându-şi echilibrul, pacea şi măsura. Modelul lui „pământesc şi ceresc” este părintele Teofil Părăian. Sala e arhiplină. Atelierul de fotografie este deschis tuturor celor pasionaţi de imagine, artă şi fotografie. Dar, deşi părintele Pantelimon se află aici în calitate de fotograf, la atelierul de fotografie au apărut, doar ca să-l vadă şi să-l asculte, de mare drag, simpli hunedoreni, necunoscători într-ale fotografiei. Pe părinte îl ştiu „de pe Internet” şi „de la televizor”. I-au citit articolele şi i-au sorbit cuvintele, l-au văzut în emisiunile televizate, unde părintele Pantelimon a vorbit simplu şi curat, cucerindu-şi audienţa pentru totdeauna cu înţelepciunea şi harul lui. Oamenii care au venit să-l asculte în această seară sunt nu doar fotografi de excepţie, ci şi simpli iubitori de frumos. De frumos şi de bine, „kalofili”, căci în limba greacă termenul („kalos”) defineşte, în acelaşi timp, binele şi frumosul. Şi, fără îndoială, pe însuşi Dumnezeu.

Natura care vindecă

Absolvent de arte, părintele spune că n-a ştiut mare lucru despre fotografie până când, monah fiind, nu a făcut un curs de specializare. Dincolo, în micul paraclis amenajat în clădirea Colegiului „Decebal”, unde se desfăşoară evenimentul, se regăsesc fotografiile de excepţie ale părintelui Pantelimon, peisaje care-ţi taie respiraţia, aduse la mărimea unei coli de hârtie tocmai din matca lor, munţii cei albaştri în care tânărul monah trăieşte fericit, alături de liceenii şi studenţii care se strâng, plini de bucurie, cu ochii luminaţi lăuntric, în jurul lui şi al celorlalţi călugări de la Oaşa. Oameni cărora Dumnezeu le-a făcut un mare, un foarte mare dar. „Fotografie am învăţat să fac destul de târziu, în momentul în care am organizat la mănăstire nişte workshop-uri şi au venit la noi nişte traineri. Atunci am învăţat gramatica fotografiei. Gândul inocent, din copilărie, cu care am plecat pe calea aceasta a frumosului pe când eram doar un băiat care desena, a fost că arta ar trebui să înnobileze viaţa oamenilor, iar frumosul să aducă un plus de bucurie, un plus de viaţă”, mărturiseşte părintele Pantelimon.

În palmele lui Dumnezeu

Se stinge lumina şi hunedorenii veniţi la atelierul de fotografie urmăresc un film realizat de tânărul ieromonah. Spune că nu e pasionat de fotografie. Părintele doar s-a hotărât să ţină un jurnal în imagini, o cronică a vieţii monahale de aici, cu toate splendorile naturii: munţi când verzi, când albaştri, fân cosit, clăi, soare, lumină, nori, călugări deasupra lumii, ciobani, o muzică arhaică, urcând din străfundurile fiinţei şi tineri, foarte mulţi tineri, care aleargă spre Oaşa ca spre Raiul de pe Pământ, mai ales de Paşte şi de Crăciun, atunci când „bucuria devine insuportabilă”. Pe toate le-a unit părintele pe peliculă, într-un amestec emoţionant de sunet, lumină, culoare şi trăire curată şi-adevărată.

Drumul cerului, poienile raiului

Unul dintre “personajele” din fotografiile ieromonahului este ceaţa, element de compoziţie şi de mare taină a artei fotografice de la Oaşa

Bucuria urcă în spectatorii care privesc cu răsuflarea tăiată până sus, pe urmele monahilor, dincolo de Transalpina, drumul cerului, prin poieni de o frumuseţe nepământeană, prin păşunile alpine, acolo unde călugării aceştia minunaţi, rupţi de lume, dar trăitori în palmele lui Dumnezeu, şi-au făcut cuib de rugăciune şi de credinţă. Îi însoţim la muncă, la coasă şi la fân, alături de tinerii care se grăbesc să părăsească marile oraşe pe unde fac facultăţi, ca să respire bucurie pură, alături de aceşti bărbaţi. „Un urcuş pe care nu îl pot defini, dar care ajunge să îi definească”, un urcuş vorbind despre cuminţenia sufletului ortodox românesc, un drum până în cer, căci părinţii de la mănăstirea Oaşa trăiesc cu credinţa că „este nevoie de mai mult cer în viaţa noastră”. Ieromonahul Pantelimon îi poartă apoi pe spectatorii frânturii de lume cu care-a venit spre ei prin obştea de la Oaşa: „cel mai greu este să faci unul din mai mulţi, pentru că toţi trebuie să devină unul, să devină un întreg”.

Căutând frumosul, căutăm, de fapt, împlinirea

“A fi tu însuţi înseamnă a fi după chipul lui Dumnezeu”, crede tânărul călugăr care, cu numai câteva apariţii în mass-media, a stârnit un val naţional de admiraţie şi de dragoste. Imaginile se succed cu rapiditate, hunedorenii admiră metocul mănăstirii Oaşa, situat la 8 kilometri de Luduş, părintele explică tehnicile, vorbeşte despre aparatura de ultimă oră pe care a folosit-o, despre filtre, diafragme şi aşa mai departe, adăugând cu modestie că nu are foarte multă cultură fotografică, însă dincolo de toate explicaţiile acestea profesionale şi smerenia monahului rămâne, tainică şi imposibil de pus în cuvinte, splendoarea, miracolul fotografiei în sine. Căci imaginea părintelui Pantelimon, asemenea unei icoane, nu este numai frumoasă, ci poartă în ea un balsam vindecător. Ieromonahul e convins că asta se întâmplă pentru că omul este într-un schimb de putere cu natura, în timp ce peste privitori – căci privirea e „capacitatea de a privi dincolo de aparenţe – curge ca un lapte ceaţa, care acoperă şi descoperă lumi de poveste şi-o viaţă despre care noi, mirenii trăitori în lume, ştim atât de puţin!

Frumuseţea profundă are în ea Adevăr

S-a cocoţat adesea pe munţi, în zilele de sărbătoare, când era dezlegat de ascultările monahale, ca să prindă urma lui Dumnezeu, un răsărit de soare deasupra norilor, ori ceaţa, ca un lichid amniotic, care l-a îmbrăcat pe el, aşa cum le-a îmbrăcat pe toate celelalte: păduri, păşuni şi munţii cu povârnişurile lor tăioase prăvălite-n cer: „Odată ţin minte că a venit o măicuţă la noi şi i-am zis să urce pe deal, că poate-şi va vedea mănăstirea. Când a coborât, am întrebat-o dacă a văzut-o. Şi atunci ea mi-a spus un lucru care mie mi-a plăcut mult şi pe care l-am ţinut minte: «Nu, părinte, nu mi-am văzut mănăstirea, dar am văzut facerea lumii». În multe dintre cadrele pe care le vedeţi în film şi le-aţi văzut în expoziţie am folosit ceaţa, care învăluie şi dezvăluie: şi ascunde, şi îmbracă şi dezvăluie parţial. Ceaţa este un corespondent al ideeii de taină şi mister, care acoperă şi linişteşte. Deşi este dificil, îmi place adeseori să conduc în ceaţă, pentru că totul e alb şi parcă înoţi în lapte, rupt de lumea aceasta. De altfel, natura este cea care îi aduce omului o putere. A trăi într-un mediu exclusiv citadin ar fi foarte frustrant.”

Vânătorul de Lumină

A privi înseamnă să ştii să contempli ceea ce vezi, crede părintele, şi, pornind de la elementele din lumea asta, să ajungi deasupra de ea: pornind de la ceaţă, să ajungi la Taină, pornind de la Cer să ajungi la Împărăţie, pornind de la Natură să ajungi la Rai, grădina paradisiacă. „Altfel, vezi, dar nu vezi… Dar ca să ajungi să vezi cu adevărat trebuie să te cureţi, pentru că există o frumuseţe înşelătoare, exterioară, parazitată de rău, căci răul are capacitatea de a se deghiza în bine, şi există o frumuseţe profundă, împletită cu adevărul. Spre exemplu, fotografia nud, foarte multă în prezent, seduce foarte uşor. Ea este, însă, un frumos deviat dinspre adevăr înspre plăcere. Atunci imaginea nu mai activează centrii spirituali, ci centrii instinctuali ai privitorului”. Părintele Pantelimon recunoaşte că, uneori, a urcat degeaba până deasupra lumii, pândind Frumuseţea acolo unde Cerul curge în tăcere peste pământ. Soarele nu şi-a arătat întotdeauna faţa lui strălucită, peste plaiurile de la Oaşa, ori deasupra metocului de la Luduş, aureolând ierburi, arbori seculari, mioare şi piscuri golaşe. A pândit însă răbdător, aducând cu el, din cer, în năvodul ochiului său de fotograf al lui Dumnezeu, peştii unei splendori nepământene: hrană vie pentru privire. A „vânat” splendoarea şi va face lucrul ăsta câte zile va avea, lăsând în urma lui, plină de culoare şi de vitalitate, o dâră strălucitoare de emoţie şi frumuseţe, cronica în imagini a unei mănăstiri rupte de pe pământ şi-aruncată în Cer, cu monahii ei de lumină cu tot.