Hunedoara a apărut pe harta filmului european

Articolul a fost vizualizat de 1,727 ori

Vreme de trei zile, Hunedoara a fost capitala filmului european: zece filme din nouă ţări au rulat, în perioada 29-31 mai, în cadrul primei ediţii a Festivalului Filmului European. Festivalul a inclus alte patru mari oraşe din ţară: Bucureşti, Craiova, Târgu Mureş şi Iaşi. Municipiul Hunedoara este cel mai nou oraş pe harta festivalului, găzduind pentru prima oară o ediţie locală a acestui eveniment de tradiţie.

de Ada Beraru, Ciprian Iancu

Călin Hera, Costin Tinca şi Amalia Enache, cei trei hunedoreni care au reuşit să aducă la Hunedoara  Festivalul Filmului European

Călin Hera, Costin Tinca şi Amalia Enache, cei trei hunedoreni care au reuşit să aducă la Hunedoara
Festivalul Filmului European

Proiecţiile celor zece filme s-au desfăşurat pe parcursul a trei zile, la Casa de Cultură din Hunedoara şi la Castelul Corvinilor, în aer liber, în curtea interioară, iar intrarea a fost liberă. La Hunedoara, festivalul a inclus două producţii noi şi foarte apreciate („Aferim!” şi „De ce eu?”) şi câte un film din Polonia („Ida” – deţinătorul Oscarului din acest an pentru cel mai bun film străin), Germania („Între două surori”), Franţa („Pasolini”), Suedia („Reuniunea”), Grecia („Duşmanul meu”), comunitatea Valonia-Bruxelles („Gustul coacăzelor”), Austria („Fisuri în beton”) şi Italia („Sfântul GRA”). Deschiderea festivalului a avut loc la Casa de Cultură, iar Seara de Gală a oferit hunedorenilor producţia anului 2015 în România, filmul „Aferim!”. Premiera peliculei a avut loc la Berlin, iar Radu Jude a fost recompensat cu Ursul de argint pentru cea mai bună regie. Gazda Galei de deschidere a fost Amalia Enache, iar proiecţia a avut loc în prezenţa actorului Alexandru Bindea, aceasta fiind urmată de o sesiune de întrebări şi răspunsuri. Festivalul Filmului European a ajuns anul acesta la cea de-a XIX-a ediţie şi este organizat de Institutul Cultural Român, împreună cu reprezentanţa Comisiei Europene în România, în parteneriat cu Primăria Hunedoara şi Castelul Corvinilor, cu sprijnul ambasadelor şi ale centrelor culturale europene. „Suntem mândri că oraşul nostru se află într-o companie atât de selectă şi că începe să se afirme ca oraş cultural şi ne bucurăm că, prin intermediul festivalului, le-am putut oferi hunedorenilor filme bune, europene”, a declarat Costin Tinca, directorul Muzeului „Castelul Corvinilor”, în timpul conferinţei de presă organizată ca avanpremieră a evenimentului.

Hunedoara are un nou destin: unul cultural

Călin Hera, unul dintre organizatori, hunedorean la origine şi persoana căreia i se datorează, în mare parte, prezenţa la Hunedoara a Festivalului European al Filmului, spune că oraşul care dă numele judeţului ar putea să devină un reper anual pentru organizarea festivalului, iar destinul industrial al Hunedoarei ar putea fi înlocuit, în anii care vor urma, de un destin cultural: ”Eu şi prietenii mei din Hunedoara avem mare încredere în ceea ce îndrăznesc să numesc destinul cultural al Hunedoarei. Ştim cu toţii ce a însemnat Hunedoara industrializată, o perioadă în care toată lumea din exterior, cel puţin, vedea oţel şi fier, dar cei care au trăit aici ştiau că era un pic mai mult decât atât. Eu am făcut liceul la Hunedoara şi, în perioada în care Combinatul era number one în oraş, de la distanţă, în perioada în care ne reglam ceasul după sunetul sirenei, ne-am bucurat de foarte multe experienţe culturale. Faptul că ne aflăm într-un loc în care totul e foarte frumos, Castelul Corvinilor, poate să ajute, că creeze bucuria de a aduce oamenii laolaltă. Pe lista lungă au fost mai multe oraşe, dar discuţiile au mers mai departe doar acolo unde a existat un interes şi o preocupare. Oamenii din Hunedoara au fost interesaţi de această idee, iar oraşul avea nevoie şi merita să fie pe lista acestui festival, în condiţiile în care Castelul poate să ducă pe umeri foarte multe evenimente culturale. În plus, este bine de ştiut că filmele care au putut fi văzute la Hunedoara nu pot fi descărcate de pe Internet”, a precizat Călin Hera.

Amalia Enache a fost gazda evenimentului

Sala Casei de Cultură din Hunedoara a fost aproape plină la deschiderea Festivalului Filmului European, unde hunedorenii au putut să urmărească „aventura” zapciului Costandin, care, însoţit de fiul său, Ioniţă, caută un rob ţigan, care a fugit de pe moşia boierului său. În acest film regizorul Radu Jude atacă problema rasismului din Ţara Românească, la 1835, printr-o poveste amuzantă, dar şi cu un oarecare efect moralizator. „Mă bucur enorm, deşi am prezentat foarte multe gale, la Ateneul Român, la Operă, am introdus mari artişti, a fost şi preşedintele Iohannis, dar niciodată nu am fost la fel de emoţionat la modul ăsta plăcut, pentru că sunt acasă. Am putut să observ evoluţia oraşului în timp, pentru că, venind să-mi vizitez familia, vin frecvent acasă, iar oraşul este incomparabil cu ceea ce era aici acum 20 de ani. După valul de efervescenţă industrială, în care toată lumea avea pe cineva care lucra în combinat, perioada de tranziţie a adus o altă realitate aici, momente legate de oraşul nostru, pe care mi le amintesc, pentru că atunci eram reporter: foarte mulţi oameni şi-au pierdut locurile de muncă şi au fost nevoiţi să plece în străinătate. Era un oraş asaltat de second-hand-uri, dar acum lucrurile prind culoare. Poate dumneavoastră nu vă puteţi da seama, pentru că sunteţi permanent aici, dar eu observ casele mai îngrijite, au apărut locuri noi, cafenele, ceea ce dau un alt stil al oraşului. Eu am deschis, şi anul trecut şi anul acesta, Festivalul Filmului European, iar propunerea de anul acesta de a veni cu Festivalul la Hunedoara a fost foarte pe sufletul meu. Mă bucur că Hunedoara şi Castelul Corvinilor devin tot mai vizibile, de ceva ani sunt foarte multe evenimente, printre care şi un festival medieval… Mă bucur foarte mult, pentru că în perioada liceului Castelul era cumva uitat, iar Hunedoara este un oraş care merită o revigorare”, a declarat, pentru REPLICA, vedeta TV Amalia Enache, amfitrioana Galei de deschidere a Festivalului Filmului European.

Castelul, ca un magnet

Castelul Corvinilor a reuşit să învingă serile friguroase şi să atragă peste 600 de spectatori la cele două proiecţii în aer liber

Castelul Corvinilor a reuşit să învingă serile friguroase şi să atragă peste 600 de spectatori la cele două proiecţii în aer liber

A doua zi a festivalului înseamnă public răzleţ în Casa de Cultură. Or fi ele filmele bune şi foarte bune, dar orele de proiecţie sunt cu totul nepotrivite pentru hunedoreanul care la 13.30 nici că s-a întors de la cumpărăturile pe care doar sâmbăta le poate face, la 15.00 abia dacă a terminat “programul administrativ” de prin casă, la 16.30 e încă în refacere după o zi de sâmbătă mai obositoare ca una de lucru, iar la 19.00 abia dacă-şi aduce aminte că-n oraş e festival de film european. Toată amorţeala asta dispare odată cu lăsarea serii. În jurul Castelului încep să roiască taxiuri şi oameni. La 20.50 grupuri – grupuri, mai ales tineri, se îndreaptă grăbiţi spre intrarea în Castel. În curtea interioară nu mai e niciun loc liber, iar organizatorii aleargă de zor să aducă scaune în plus, măcar vreo 50 pe lângă cele 250 deja ocupate. Soarele apune. Amalia Enache reapare în faţa publicului hunedorean şi explică foarte succint tema filmului “De ce eu?”. Anunţă şi prezenţa lui Emilian Oprea, deţinătorul rolului principal, ascuns pe undeva după o coloană dintre curtea interioară şi pasajul ce duce spre fântâna castelului. Are emoţii mai ceva ca la o premieră de teatru în care, normal, e protagonist. Două ore şi cinci minute, pe un frig pătrunzător aproape nimeni nu se mişcă de la locul lui. Povestea recentă, traumatizantă, a procurorului cinstit pe care un sistem corupt până la măduvă încearcă, mai întâi “să-l dea pe brazdă”, apoi să-l anihileze în cel mai brutal mod cu putinţă, captivează asistenţa. Filmul se termină în aplauzele publicului. Tot pe fundal cu aplauze, Emilian Oprea îşi face curaj şi se înfăţişează în faţa spectatorilor. Răspunde emoţionat întrebărilor: “Nu, Victor Ponta nu a fost cu nimic implicat în moartea lui Panait”, sau “Cristian Panait nu e un personaj, ci un model”, sunt câteva dintre convingerile exprimate în faţa hunedorenilor de cel care s-a declarat onorat că a putut duce astfel mai departe povestea unui “om frumos din toate punctele de vedere”.

A treia zi de festival şi a doua seară cu proiecţie la castelul Corvinilor. Istoria se repetă la Casa de Cultură, dar, din fericire, şi la Castelul Corvinilor. Aici rulează “Ida” – deţinătorul premiului Oscar pentru cel mai bun film străin. 300 de spectatori, un moment prelungit de linişte meditativă imediat după ultima linie a genericului, aplauze şi o stare de bine. Nu ştie nimeni exact ce anume au aplaudat hunedorenii: filmul sau festivalul? Sau şi una şi alta.

Alexandru Bindea aduce la Hunedoara “Dineu cu proşti”

Alexandru Bindea

Alexandru Bindea

Ada Beraru

Proiecţia filmului de deschidere, „Aferim!” (în limba turcă înseamnă „Bravo!”), a avut loc în prezenţa actorului Alexandru Bindea (foto), aceasta fiind urmată de o sesiune de întrebări şi răspunsuri. Săptămânalul REPLICA redă pentru dumneavoastră un fragment din dialogul maestrului cu publicul hunedorean:

De ce aţi ales un rol secundar în acest film?

Din cauza unei probleme de sănătate care nu îmi permitea să urc şi să cobor atât de des pe şi de pe cal. Am ales rolul preotului care, deşi secundar, mi s-a părut că aduce culoare filmului. De altfel, sunt convins că, aşa cum spunea profesorul meu, Dem Rădulescu, un personaj secundar bine jucat este sarea şi piperul unui film.

Ce au însemnat pentru dumneavoastră filmările pentru “Aferim!”?

Am lucrat cu nişte oameni extraordinari, imaginea filmului este senzaţională! Stop-cadrele pot deveni adevărate tablouri! Efortul de a lucra la filmul acesta a fost enorm, în condiţiile în care filmul s-a turnat în numai 23 de zile în Munţii Măcinului, în Dobrogea, în zona Horezu, pe lângă Buzău şi între Bucureşti şi Giurgiu, în mlaştina de la Călugăreni. Producătorii străini au foarte impresionaţi când au auzit cât de scurt a fost timpul în care s-a filmat pelicula.

Când plănuiţi să reveniţi la Hunedoara?

Văzând sala de teatru a Casei de Cultură, care este neaşteptat de frumoasă, cred că voi vorbi cu impresarii, şi n-o să vă pară rău, pentru că intenţionez să aduc la Hunedoara “Dineu cu proşti” – şi nu e nicio aluzie (râde!). Dacă vreodată vedeţi afişul ăsta, veniţi să-l vedeţi, pentru că spectacolul este unul de zile mari, care nu trebuie ratat. Din distribuţie fac parte: Horaţiu Mălăele, Ion Caramitru, Medeea Marinescu, Teodora Mareş şi alţi colegi.

Emilian Oprea, despre “De ce eu?”

“E un manifest despre cum să spui «NU» atunci când trebuie”

Emilian Oprea

Emilian Oprea

Ciprian Iancu

Actorul care l-a întruchipat pe Cristian Panait în “De ce eu?”, Emilian Oprea, s-a aflat la Hunedoara pe durata ultimei etape din acest an a Festivalului Filmului European. E o figură mai puţin cunoscută în cinematografie: e încă foarte tânăr, are doar 38 de ani şi, în plus, s-a dedicat mai mult teatrului, până acum. “De ce eu?” (unde numele personajului principal este schimbat din “Panait” în “Panduru”) este însă filmul care, cu siguranţă, îi va deschide calea şi spre cinematografie. Deşi extrem de emotiv, Emilian Oprea a răspuns cu brio provocării unui interviu spontan:

În ce mod personajul jucat de tine iese din tiparele largi, generale, ale filmului românesc, sau ale filmului în general?

E o diferenţă mare între teatru şi film, iar când ai un om care a existat destul de aproape de momentul actului actoricesc (au trecut doar 13 ani de la moartea lui Cristian Panait), cel puţin pentru mine, lucrurile au fost cu totul altfel. Nu au avut nicio legătură cu tehnica actoricească, în filmul ăsta. A fost o presiune frumoasă pe care am resimţit-o. Nu-mi era frică de critici, ci conştientizam că am o îndatorire faţă de cei care i-au fost aproape, cei care l-au cunoscut: mama lui, mătuşa lui, prietenii lui, studenţii pe care-i avea.

Ştim că te-ai documentat personal. Ai încercat să afli cât mai multe despre Cristian Panait. Cum a mers documentarea asta?

M-a ajutat mult şi Tudor Giurgiu (regizorul filmului – n.r). El s-a apucat de documentare mai aplicat, în urmă cu vreo şapte ani. Nu ştia atunci când anume o să facă filmul. Eu am aflat de dorinţa asta a lui de a face film după cazul Cristian Panait cu vreo trei-patru ani în urmă. I-am spus că nu cred că o să facă filmul ăsta, pentru că ştim foarte bine cine era la putere atunci. El a fost mult mai încrezător decât mine. Parte din materiale el mi le furniza din presă. Presa a fost baza, presa care a scris atunci, imediat după moartea lui. A mai fost un “boom” prin 2005, când s-a reluat un pic povestea. Cu cât ne apropiam de momentul filmării, începeau să ne iasă oameni în întâmpinare. Am vorbit cu un domn procuror, fost coleg de birou de-al lui. M-am întâlnit cu doi studenţi de-ai lui.

Era vorba de oameni care voiau să vorbească, mai erau lucruri importante rămase nespuse?

Pe mine mă interesa să aflu mai multe lucruri dincolo de Cristian Panait şi de cazul în sine. Mă interesa el ca om, cum era el în “civilie”. Doream să aflu tot ce puteam să aflu despre el. Din păcate, eu nu l-am cunoscut. Îmi pare foarte rău că nu am cunoscut un om atât de frumos. Aveam nevoie să ştiu mai multe despre el. Am văzut doar acea filmare care se poate lua şi de pe YouTube, cu percheziţia de la Oradea, la domnul Lele acasă, şi un mic fragment la ProTV când el vorbea despre un alt caz.

Cu două zile înainte de filmare ne-am întâlnit cu o fostă iubită de-a lui care, efectiv, şi pe mine şi pe Tudor Giurgiu ne-a bulversat în sensul frumos. A venit cu multe detalii, unele chiar picante, despre relaţia lor. Cristian Panait era un om iubit de femei. Când te documentezi despre un procuror care a avut nişte cazuri grele, care a păţit ce-a păţit, uiţi, la un moment dat, că el era, totuşi, un băiat de 29 de ani.

Cum ai ajuns la procurori? Toată lumea-i ştie pe procurori drept o castă mai puţin comunicativă. Mai ales că, bănuiesc, era vorba despre un magistrat încă activ, nu pensionat.

Cu un alt procuror, mai tânăr, m-am întâlnit doar pentru detalii tehnice, astfel încât să nu fac greşeli la filmare. Şi când am jucat un rol de medic am rugat nişte prieteni să-mi arate exact cum se completează o fişă medicală sau o reţetă. Eu am vorbit doar cu fostul lui coleg (de birou – n.red). Tudor a mai vorbit şi cu alţi procurori. Eu am simţit din partea lor o mare dorinţă să ne ajute să iasă filmul ăsta. Am simţit-o cumva aşa, ca pe o revanşă. Au fost foarte hăituiţi, mai ales în perioada aia. Eu atunci terminasem facultatea şi stăteam, aşa, ca-ntr-un glob de sticlă: teatru-acasă, teatru-acasă. Nu mă interesa politica. Nici nu cunoşteam cazul Panait. De fapt, toată generaţia mea era scârbită, după marea dezamăgire din 1996. A fost marea dezamăgire, pentru că era pentru prima oară când noi am votat. A fost bucuria aia enormă că am schimbat ceva şi…

Cât a durat perioada ta de pregătire a rolului?

Cel mai intens am lucrat două luni înainte de începerea filmărilor. N-aş fi putut face rolul fără documentarea asta. Eu, din păcate, nu semăn cu Cristian Panait. El era un bărbat înalt, frumos. N-am dat probe pentru rolul ăsta. L-am şi întrebat pe Tudor Giurgiu de ce s-a gândit la mine. Pur şi simplu mi-a spus că eu sunt potrivit. Şi mi-a mai spus “singurul lucru pe care-l ai în comun cu Cristian Panait sunt ochii”. E o chestie foarte ciudată. După ce am terminat filmul am întâlnit-o pe mama lui şi mi-am dat seama că unii oameni proiectează-n mine ce vor să vadă. Sau poate că le e foarte dor de el, de Cristian Panait. Mama lui îmi spunea “ai ochii lui Cristian”.

Rolul ăsta ţi-a schimbat cumva percepţia asupra sistemului în care trăim noi ca simpli cetăţeni, chiar şi tu, ca simplu cetăţean?

Documentându-mă şi aflând toate lucrurile astea despre el, dar şi despre alţi procurori… Au fost mulţi alţi procurori care s-au sinucis, alţii despre care se crede că “au fost sinucişi”, alţii care au fost atât de atacaţi încât au părăsit sistemul. Unii şi-au revenit foarte greu, alţii sunt avocaţi sau altceva. Am impresia că în anii ăia România era o junglă. Oamenii ăştia conduceau totul. De-asta le este foarte greu să-nţeleagă acuma ce se întâmplă cu DNA-ul şi cu toate arestările astea. Pentru că ei erau atât de bine înfipţi, au subjugat absolut totul, încât lor nu le vine să creadă că-i ridică cineva. Şi eu, acum, când stau şi mă gândesc la cât de puternici erau ei, mi se pare că mafia italiană e un joc de glezne.

Nu ai un strop de teamă din cauza reminiscenţelor junglei de care vorbeai?

Mi-ar părea rău să se meargă pe aceeaşi direcţie şi să nu se ajungă la o normalitate, la un firesc. Am o anumită teamă pentru că tinerii, cei mai capabili, pleacă sau nu intră în politică, iar cei care vin (ca tineri politicieni – n.red.) sunt şcoliţi tot de politicienii din garda veche.

Dac-ai fi simplu român, de ce ai merge să vezi filmul “De ce eu?”

Pentru că e o fărâmă de istorie contemporană. Deşi s-a întâmplat acum 13 ani. Nu-ţi poţi imagina că lucrurile puteau sta aşa. Adică noi, ăştia, un pic mai “bătrâni” suntem destul de loviţi, încă purtăm cicatricile pe noi. Bucuria mea ar fi ca filmul să fie văzut de cât mai mulţi tineri. Mă bucur că mi-am umplut pagina de Facebook cu prieteni foarte mulţi, mai mult de jumătate dintre ei fiind studenţi la drept. E cumva şi un manifest despre cum să spui “Nu” atunci când trebuie.

About Redacţia REPLICA