“L-am găsit pe Rareş!”

Poveste cu final fericit! O familie a apucat să-şi strângă din nou în braţe micuţul după mai bine de 12 ore de căutări. Erau în staţiunea Geoagiu Băi, când copilul de 2 ani şi 9 luni a dispărut din sala de mese, de sub supravegherea bunicii. Părinţii l-au căutat înnebuniţi pe Rareş şi au alertat autorităţile. Zeci de localnici şi rude au sărit în ajutorul familiei Cherciu, ai cărei membri se gândeau deja la ce e mai rău.

Rareş, în siguranţă, la 12 ore după ce a plecat “hai-hui” prin pădurea de lângă Geoagiu Băi

“Era îmbrăcat în tricou alb şi o pereche de pantaloni scurţi albaştri, cu dungă galbenă. E blond cu ochi căprui. Cherciu Rareş Ştefan, îl strigăm Rareş. A fost cu noi şi l-a luat soacra mea. Stă aici la hotel şi l-a luat să mănânce cu ea. A dispărut în cinci minute, l-a văzut pe scări o fetiţă şi de atunci nu l-a mai văzut nimeni”, spune mama care are deja ochii umflaţi de plâns şi zdrobeşte în degete un şerveţel cu care îşi şterge lacrimile. “Copilul meu nu pleacă singur, mi-e teamă să nu fi căzut undeva, să nu-l fi luat cineva. Nu ştim…”, şopteşte Claudia Cherciu. “E un copil energic, nu stă cinci secunde. E jucăuş, dar nu stă singur şi nu stă ascuns. În jurul hotelului, au căutat şi politiştii, am căutat şi noi, de frică să nu fi căzut…”, spune mama şi clatină capul a neputinţă. “Ne e niciunde”, zice şi mângâie fotografia de pe ecranul telefonul de unde îi zâmbeşte frumos copilul. Oftează de ţi se rupe sufletul. După ore bune de la începerea căutărilor, mama lui Rareş e sfârşită. Împreună cu soţul a venit în staţiunea hunedoreană dintr-un sat din Gorj, Stârceşti, pentru câteva ore şi au rămas la ştrand. Micuţul a ajuns la hotel cu bunica pentru masa de prânz. Un moment de neatenţie şi Rareş s-a făcut nevăzut. “L-o rugat să mănânce, nu o mâncat şi i-o dat o prăjiturică. Avea cheia în mână şi o plecat de lângă bună-sa. După 10 minute, imediat o plecat după el, dar nu l-a mai găsit. După asta a venit doamna care stătea cu bună-sa în cameră şi zice: «Vai, c-am pierdut copilul cu cheie cu tăt!» Toată lumea s-o pus pe căutat, au sunat poliţia, dar nu l-au mai găsit”, povesteşte Elena Bogdan din judeţul Alba. Un alt martor explică: “Eu am fost lângă ei şi o dispărut dintr-o dată. Ăl mic nu prea şedea omeneşte la masă, o ieşit afară pe o uşă din spate, bună-sa o mai stat vreo două – trei minute şi o plecat după el. Zice-să că l-o văzut o fetiţă cum o plecat pe scări. O fi luat-o la vale, că şi câinele poliţiei tot în jos caută”.

Ipoteze negre

Bunica l-a căutat prima dată prin hotel, apoi pe scări, apoi a alertat pe toată lumea. De la 13,30, îl caută continuu. Politişti, dar şi jandarmi au pornit pe urmele lui Rareş, cu câini de căutare. Zeci de oameni ai legii, jandarmi şi simpli cetăţeni au cotrobăit peste tot prin staţiune. Nu au găsit nici urmă de copil, nici pe străzi, nici în ştrand, la piscină. Mama izbucneşte în plâns, în timp ce tatăl are ochii plini de lacrimi în timp ce caută în telefon fotografii cu cel mic. Gheorghe Cherciu ne explică: “E sociabil. Ar merge cu cineva dacă i se spune că o să meargă la mami şi tati. E posibil să-l fi luat cineva. Dacă rămâne singur, cred că ţipă, urlă. E un copil energic, nu stă locului”. Unii îi ocolesc pe părinţii scăldaţi în lacrimi, alţii încearcă să-i aline. Ca jurnalist eşti nedumerit şi nu înţelegi de ce parcarea Hotelului Aida nu e plină de trupe de intervenţie. “Nu e deloc ca-n filme”, glumeşte cineva. Vedem camerele de supraveghere de pe hotelul vecin, dar ni se spune că nu funcţionează. Colegii de la TV spun însă altceva – se vede ledul şi atunci cei de la Hotelul Aida îl sună pe proprietar. Între timp, câteva echipe poliţist – jandarm umblă prin pădure şi strigă copilul. În ştrand se anunţă continuu dispariţia băiatului – sunt peste patru mii de oameni care aud mesajul. Ziariştii se străduiesc să transmită semnalmentele şi fotografia copilului în redacţii, iar cei de la hotel pun la bătaie o sală cu Internet, apă şi cafea pentru cei aduşi aici de dispariţia lui Rareş. Se emit ipoteze – copilul ori e rănit, ori e răpit. Nu explică nimeni de ce nu sunt filtre de poliţie pe drum, de ce pădurarii nu sunt convocaţi sau de ce nu sunt chemaţi şi salvamontiştii.

SCHIMBARE DE DIRECŢIE

Sprea seară, lucrurile par să se închege: se face comandament de căutare. Apare inspectorul şef al IJP, comisar şef Liviu Dumitru, se formează echipe şi se pleacă în toate direcţiile. Din nou, nimic. Trec orele şi nervii părinţilor cedează. Mama are ochii pierduţi. Tatăl copilului, Gheorghe Cherciu, plânge disperat în parcarea hotelului. Pentru bunică, persoana care l-a pierdut, este chemată ambulanţa. Ajung câinii de scotocire de la Sibiu şi se fac planuri – fiecare conductor este repartizat unui jandarm care ştie zona: “Haideţi să începem de aici, de aproape, de lângă cabană. Îl strigăm pe numele de copil, Rareş. Aveţi staţii, da? Să fie contact între ele! Stabiliţi-vă între voi zonele de căutare. Băieţii mei ştiu ce au de făcut, se caută în orice gaură de canal, orice loc unde se poate ascunde. Când îl strigaţi, folosiţi un ton blând. Ne găsim prin staţie şi nu mergem foarte departe – un kilometru depărtare de punctul ăsta!”. Oamenii legii împreună cu zeci de voluntari o pornesc la vale. Se umblă prin parcuri, pe firul apei, pe lângă fântâni, se deschide chiar şi un ştrand pentru ca oamenii să cerceteze piscina. Localnicii cărora li s-au alăturat şi turişti se sfătuiesc pe unde să mai mergă, în ce râpe ar fi putut cădea un micuţ: “Hai să căutăm, să ne despărţim, nu găsim nimic dacă stăm locului”. Abia la miezul nopţii o veste redă speranţa tuturor. Pe nişte camere de supraveghere se vede micuţul care se îndreaptă nu în jos către staţiune, ci în sus, către pădure. Brusc, toată lumea urcă pe deal. Zeci de localnici pleacă şi ei şi se încearcă acoperirea tuturor cărărilor. Se caută în disperare, peste tot. Apare şi elicopterul cu termoviziune de la Inspectoratul General de Aviaţie, iar aparatul zboară în cercuri peste împrejurimi. Echipele de jurnalişti se apucă şi ele de căutat. Operatorii TV au un atu şi îl folosesc – lumina puternică de la lămpile camerelor. Se caută pe toate cărările care pornesc din drumul ce urcă pe lângă hotel. Găsim doar deşeuri şi resturi de construcţii. La cele câteva case din drum, ba e beznă totală, ba oamenii ies să vadă ce se petrece.

Căutând la lumina licuricilor

E trecut de miezul nopţii. Se merge la pas vioi prin pădure, se strigă, se luminează potecile cu lanterne, cu lumini de la ecranele mobilelor. Nimeni nu crede însă că un copil de nici trei ani ar putea răzbi pe potecile accidentate de pădure, pline de crengi, pietre, urzici şi mărăcini. Şi totuşi, nimeni nu se opreşte. Undeva, la doi kilometri în pădure, un grup de tineri găseşte o săndăluţă a lui Rareş, prinsă între câteva crengi. Te întrebi: “Cum Dumnezeu a ajuns până aici?”. O tânără din Sibiu crede: “Copilul şi-a prins aici piciorul, a tras şi i-a rămas săndăluţa între crengi”. Atinge cu mâna păpucelul prins între ramuri mai groase decât mâna ei: “La ştrand au anunţat că s-a pierdut un copil. Am venit şi-am început să căutăm, ne-am tot învârtit pe lângă Vila 7, nu am găsit nimic. Şi acum am urcat de nebuni în sus. Câţiva localnici au zis că pe aici trebuie să fii urcat. A venit şi poliţia cu căţei”, explică fata. Se caută mai aprig – oamenii se împart de-a lungul pădurii, încearcă să se organizeze: “Mereţi tăt în sus, e acolo o păşune mare de unde se vede fain releul. Mem tăţi la deal, până ajungem lângă cealaltă pădure şi acolo ne înţelegem. O trupă de acolo, una pe aici. Merem împărţiţi”, se sfătuiesc tinerii din staţiune. Zăresc un licurici şi găsesc că asta e un semn bun. “Am lampă!” Cu el în palmă, scrutez pădurea şi imaginea îmi va rămâne ca amintire toată viaţa – cât vezi cu ochii, întunericul e presărat de luminiţe care se mişcă vioi şi de peste tot se ridică voci care strigă: “Rareş! Rareş!” Entuziasmul celor din echipele de căutare e copleşitor. Localnici, jandarmi şi poliţişti pornesc la drum pe coastele dealului, pe drumuri abrupte, pe cărări şi poteci pline de crengi şi mărăcini. Nici nu contează că e beznă şi nu toţi au lanterne. În depărtare, câteva fulgere rup bezna – semn că se apropie furtuna. Unii caută la lumina telefoanelor mobile. Cameramanii se folosesc de lămpile de la camerele de filmat. Glasuri care îl strigă pe Rareş se aud de peste tot.

“Hai – hui”

Oamenii sunt leoarcă de transpiraţie. Sute de metri de goană, pe întuneric, printre crengi, pietre. Se aud icnete, câteva sudălmi, dar nimeni nu se opreşte. În jurul orei 1,30, nişte strigăte anunţă vestea bună. Toată lumea fuge prin noapte, să vadă minunea. Rareş este în sfârşit în braţele tatălui, acum fericit. Gheorghe Cherciu străluceşte de bucurie, în timp ce micuţul îi ţopăie în braţe şi icneşte de surpriză când vede elicopterul care încă îl caută. De pe versanţi, zeci de oameni coboară fugind în calea lui. Mulţi îl ating ca să se asigure că este bine. Un tânăr îl întreabă unde a fost şi piticul răspunde: “Hai-hui”. Pe Rareş, l-a găsit un jardarm montan de la Postul Costeşti. Plutonierul major Petru Bruzan devine eroul serii: “Era pe burtă, aşezat în iarbă. Când am întors lumina lanternei spre el a ridicat capul. Nu era speriat. Doar a strigat «tati» şi «mami»”, explică bărbatul, zâmbind din tot sufletul.
Oamenii din echipele de căutare mai că se strâng în braţe de fericire. După aceste momente, toţi sunt prieteni. În astfel de momente, solidaritatea umană e palpabilă. În momentul în care se vede înconjurat de oameni, cu voci calde, care îl alintă, micuţul îşi strânge încântat pumnişorii şi întinde pe feţişoara mică un zâmbet larg. Tremură de încântare. Unul dintre băieţi îi zice: “Ne-ai făcut să umblăm ceva după tine”. Copilul zâmbeşte iar şi spune: “Da, da!”. Spre uimirea tuturor, Rareş a fost găsit la aproape 3 kilometri de hotelul de unde a plecat: “Foarte mult pentru nişte picioruşe de doi ani. Nu m-am gândit înainte că un copil poate urca pe acolo. După ce un băiat a găsit păpucelul, m-am convins că a urcat singur copilul”, spune unul dintre căutători. Aventura lui a mobilizat autorităţile: “Intervenţia a beneficiat de suportul de specialitate al Centrului Chinologic Sibiu, au fost folosiţi câine de căutare şi scotocire, antrenaţi pentru astfel de cazuri”, spune Laura Bradu, de la IJP Hunedoara. A fost găsit la timp: nici nu ajungem bine la hotel, că se porneşte vijelia. După o masă copioasă, cel mic era gata să povestească cum a umblat el prin pădure: “M-au bătut copacii peste faţă. Poc, poc peste faţă. Eu nu!”. Toată lumea pufneşte în râs şi micuţul adaugă în graiul lui: “Nu-mi plac copacii”. Familia Cherciu a plecat către casă, nu înainte ca tatăl să mulţumească tuturor pentru mobilizare şi ajutor. Cu ochii plini de lacrimi: “Vă mulţumesc foarte mult pentru participare, tuturor: prietenilor care au venit de la Timişoara şi Petroşani, tinerilor care au urcat în pădure, instituţiilor statului, jandarmilor, care l-au şi găsit. Mulţumesc foarte mult!”.