Editorial: Titanicul scufundat de pasageri

Începând de la cel mai mic cătun din România până la însuşi Bucureştiul cel mereu “înfloritor”, ţara asta e ca un Titanic a cărui cală este făcută şvaiţer de 99,99 la sută dintre pasagerii lui. 

Mai întâi sunt cei care stau pe punte, pasivi, nu merg niciodată la vot, nu-i interesează nimic, dar absolut nimic, în afară de propria bunăstare, sau propria supravieţuire şi care, la auzul veştii că Titanicul se scufundă spun, cu o inconştienţă indusă mişeleşte de starea de confort personal, “Nu-i nimic, să se scufunde, că doar nu e al nostru”.

Apoi sunt cei care sunt semi-pasivi. Merg la vot din patru-n patru ani şi-l aleg “p-ăla care-a zis-o mai bine”, ori “p-ăla care-i mai frumos”, sau “p-ăla care dă găleţi de plastic, făină şi ulei”. Nu se uită deloc la cine e în spatele “ăluia” şi-l trimit, jos, în cală, chipurile, să facă motoarele Titanicului să meargă mai bine.”Ăia” aleşii ajung în sala motoarelor, fură motorina, o vând la sfert de preţ, desfac axul elicei şi-l scapă din mâini. Sub greutatea tubului de metal special, cala se sparge. Uite-aşa apare o gaură cât o casă la pupa Titanicului. Apoi vin alţi “aleşi”, trimişi tot din gaşca aceea care a câştigat alegerile sub pretextul unei remanieri guvernamentale, trimişi de categoria semi-indiferenţilor deveniţi majoritari din cauza placidităţii total-indiferenţilor amintiţi mai la-nceput. Aceşti alţi “aleşi” se laudă că ştiu ei cum să repare gaura cea mare ca să nu se scufunde nava. Şi se pun pe treabă: încearcă să acopere gaura aia blestemată cu bucăţi de tablă din învelitorile motoarelor. În scurt timp constată că tabla nu-i suficientă şi se apucă să dea găuri în zona opusă a Titanicului, tot în cală, zicându-şi că mai multe găuri mici sunt mai uşor de gestionat decât cea mare, din coada navei. Dau de zor cu ciocanul şi cu dalta şi, uite-aşa, apare o “sită”. Apa năcăleşte şi aici, iar Titanicul dă semne că-ncepe să se rupă în două. În acest moment, “aleşii” iau tot ce pot lua cu ei şi pleacă. Îşi dau demisia şi-i lasă pe “ceilalţi” să rezolve problema. “Ceilalţi” preiau puterea de decizie, salvează ce se mai poate salva, dar tot sunt găsiţi vinovaţi de primele categorii de alegători, indiferenţii total şi semi-indiferenţii. Supravieţuitorii, mulţi, puţini, câţi or fi, ajung pe alt Titanic şi povestea se repetă.

Se prea poate ca parabolele anterioare să fie neclare, motiv pentru care cred că e necesar să reformulez în termeni mai clari: în 1990 am fost cu toţii fervenţi susţinători ai celui care spunea “nu ne vindem ţara”, Ion Iliescu. Zece ani mai târziu, tot cu Ion Iliescu preşedinte, nu ne vindeam ţara, ci o dădeam, o parte, la fier vechi, cealaltă o vindeam pe câte un dolar bucata. Au venit, în 2004, liberalii şi pedeliştii. Au reuşit să acopere mare parte din găurile date calei Titanicului de către pesedişti, dar s-au înţeles până la un punct: un preşedinte de ţară care se hrăneşte din conflict a făcut ca fuziunea PNL – PDL să nu se întâmple atunci când ar fi fost cel mai firesc să se întâmple – în 2005 sau 2006. Echipa de intervenţie a devenit apoi incompletă, iar criza mondială s-a suprapus situaţiei. În 2012 au revenit urmaşii lui Iliescu la guvernare. Suntem în 2015 şi vedem acelaşi film în cazul Complexului Energetic Hunedoara pe care l-am văzut în urmă cu 15-13 ani, când combinatele de la Hunedoara şi Călan erau puse definitiv pe butuci, iar mineritul de fier de la Teliuc şi Ghelari la fel. Când l-am văzut pe Andrei Gerea vânzându-le fantezii minerilor de la Petroşani, parcă l-am văzut pe Ovidiu Muşetescu (să-l ierte Dumnezeu) în biroul primarului Hunedoarei, Remus Mariş (despre care îmi place să cred c-a fost deja iertat de Dumnezeu), spunând baliverne, în 2002. Un lucru nu reuşesc nici acum să-l înţeleg: cu ce a greşit Hunedoara acestei ţări, mai ales că, secole la rând, i-a livrat metalul cu care putea să astupe găurile din cala Titanicului?