Aurul dacic şi strigoii atrag turiştii în Ţara Haţegului

Centrul de informare turistică Terra Hatzak Legendarium se deschide astăzi, în parcul de agrement din comuna General Berthelot. Turiştii care vizitează judeţul Hunedoara vor putea să afle de la voluntarii organizaţiei SENS, care vor asigura permanenţa la centrul de informare, şase zile din şapte (cu excepţia zilei de luni, când va fi închis), toate poveştile acestei splendide zone şi vor fi îndrumaţi pentru a vizita cele mai frumose obiective turistice.

Terra Hatzak Legendarium este cel mai nou centru de informare turistică din judeţul Hunedoara
şi singurul care promovează toate legendele din Ţara Haţegului.

Dacian Muntean, reprezentantul Societăţii de Educaţie Nonformală şi Socială (SENS), spune că Terra Hatzak Legendarium (Casa Legendelor Haţegane) va fi deschisă pe tot parcursul sezonului estival, din 18 iunie, până în 18 septembrie. Vizitatorii sunt aşteptaţi aici în fiecare zi, de marţi, până duminică, de la ora 10 la 19, iar membrii organizaţiei le promit acestora o mulţime de suprize: materiale informative, cărţi cu legendele Ţării Haţegului, dar şi târguri lunare ale producătorilor locali. Aici haţeganii vor putea să-şi vândă produsele naturale, netratate chimic, iar turiştii se vor putea bucura de gustul delicateselor, de frumuseţea ţesăturilor şi a meşteşugurilor din zonă. Intrarea la Terra Hatzak Legendarium costă 5 lei pentru adulţi şi 3 lei pentru copii, studenţi şi elevi, dar va fi gratuită pentru localnici şi copiii mai mici de 5 ani. Fondurile vor merge în procentaj de 20 la sută către Primăria comunei General Berthelot, iar restul banilor vor fi folosiţi de organizaţia SENS pentru proiecte de dezvoltare a Ţării Haţegului.

Comoara lui Decebal, sub blestemul Streiului

„Anul 100. Se apropia toamna. Malurile râului Istri (n.r. Streiul de astăzi) fremătau sub paşii sutelor de robi bastarni, iazigi, macedoni, palmirieni, helveţi, britani, gali, hispani şi romani luaţi de daci în războaiele din 87 şi 88, după luptele de la graniţele de nord şi după multele incursiuni de iarnă de la sudul măreţului fluviu Istru. Multe zăgazuri de piatră şi lemn îndreptau apele repezi către altă albie, iar sub patul râului robii săpaseră camere uriaşe, pe care le întăriră cu piatră şi le închiseră în bolte, ca nu cumva apa să răzbească şi să strice lucrarea. Cu zeci de care aduseră, şase nopţi la rând, din cetatea de pe deal, cufere mari şi grele, vase uriaşe şi lăzi pline cu aur şi argint, exact ca acelea pe care, cu vreo două luni în urmă, le duseseră în peşterile din Kogaion, Muntele Zeilor. Multe, foarte multe măsuri de aur, atât de multe că unui om i-ar fi trebuit zile întregi doar să le numere. Şi toate fură ascunse în tainiţele săpate sub albia râului. În fiecare noapte când se mai umplea o tainiţă, Marele Rege Decebal era acolo. Lângă el, nelipsiţi, generalii Diegi, Bicile şi iscusitul Vezina, păstrătorul tainelor sfinte. Întotdeauna al 100-lea rob era dus pe malul apei, udat peste cap cu vin din cel mai bun şi apoi tăiat la gât cu o sabie de aur pentru ca sângele să se scurgă în apa curată, ca ofrandă zeului apelor, Istros. Apoi, el poruncea norilor să se deschidă şi punea legătura magică a blestemelor peste tainiţă. Era clar că niciun om nu va putea să afle locul, iar cei ce prin întâmplare vor găsi o tainiţă, cumplite necazuri vor suferi…”, povesteşte Dacian Muntean, reprezentantul Societăţii de Educaţie Nonformală şi Socială (SENS), şi pasionatul culegător şi povestitor al legendelor din Ţara Haţegului.

Şerpii de aur Şi monedele lui Lysimach

Potrivit acestuia, depozitarea comorilor în râu şi în peşteri era la acea vreme mai sigură decât este astăzi un depozit la o bancă. Cine, dintre daci, chiar de ar fi ştiut locurile, ar fi îndrăznit să îl deranjeze pe zeul apelor, Istros, ca să scoată de acolo comoara? Sau cine ar fi îndrăznit să intre în peşterile sacre ale lui Zamolxe, fără să atragă asupra sa blestemele zeilor? Deci, în afară de un străin, care nu punea preţ pe zeii dacilor, nimeni nu ar fi putut să fure comoara. Iar străinii nu ştiau unde să caute, plus că pentru a o scoate de sub râu era nevoie să schimbe cursul apelor, să sape şi să lucreze cu un număr mare de oameni… Dacian Muntean mai povesteşte că demult, în jurul anului 1542, undeva pe Valea Streiului, aproape de băile termale de la Călan Băi, nişte pescari români care urcaseră cu şeicile din Mureş, legând bărcile de un trunchi prăbuşit în apă, văzură cu mirare că din valuri sclipeşte ceva. Scufundându-se, dădură de o boltă stricată de rădăcinile lemnului, din care ieşiseră sumedenie de monede de aur. Găsiră astfel monede cu chipul regelui Lysimach, plăci ştanţate, „sloiuri” de aur şi podoabe, printre care şi „şerpi de aur”. Pentru că nu cunoşteau valoarea comorii găsite în albia râului Strei, ţăranii au plecat la Alba Iulia să întrebe argintarii cam cât au de câştigat de pe urma aurului găsit. Numai că, aflând despre acestea, Guvernatorul Transilvaniei, Cardinalul Martinuzzi, dădu ordine să li se confişte ţăranilor tot aurul şi să fie schingiuiţi până vor spune unde şi cum au găsit comoara. „Se povesteşte că Martinuzzi ar fi găsit încă foarte mult aur în albia râului, după spusele unora în cantitate de câteva sute de mii de monede şi că ar fi trimis şi împăratului Ferdinand I şi Papei de la Roma câteva mii de monede. Cu toate acestea, sau poate tocmai pentru imensa sa bogăţie, Cardinalul a fost – în cele din urmă – asasinat, la comanda împăratului Ferdinand şi cu acceptul ulterior tacit al Papei, în anul 1551 de către mercenarii generalilor Castaldo şi Sforza-Pallavicini, în complicitate cu secretarul său, Aurelio Ferrari, care însă nu mai găsiră, se pare, decât 4.000 de monede în palatul Cardinalului de la Vinţu de Jos”, adaugă Dacian Muntean.

Banii dacilor cumpără bunăvoinţa turcilor

Reprezentanţii Casei Legendelor haţegane mai povestesc că doi dintre pescari au scăpat şi, încărcând repede în câteva butoaie aur cât au putut într-un timp scurt, ca să nu fie prinşi, au plecat cu carele peste munţi, în Moldova, la Petru Rareş, unde aurul le-a fost luat, iar domnul moldovean a plătit cu el bunăvoinţa sultanului Suleyman. O altă poveste spune că tot pe atunci, la jumătatea anilor 1500, după ce familia Kendeffy redevenise proprietara fostei cetăţi de pe dealul Orlea, de la Subcetate, nişte iobagi ai contelui care aveau sarcina de a duce piatră din râul Strei sus, în cetate, pentru a întări zidurile, au avut surpriza de a găsi, pe când scoteau pietrele mari din râu, o tainiţă boltită sub albia Streiului din care au scos peste 40.000 de galbeni cu chipul regelui trac Lysimach, podoabe şi „sloiuri” de aur. Se părea că au găsit o parte din comoara regelui Decebal, ascunsă de daci sub anticul râu Sargeţia. Aurul a fost confiscat, însă, iobagilor şi a ajuns la contele Kendeffy, dar nici el nu s-a bucurat prea mult de comoară, pentru că, nu după mult timp, soţia sa, despre care se povesteşte că l-ar fi avut amant pe crudul general de mercenari Castaldo, din cetatea Devei, i-ar fi spus acestuia, iar generalul a confiscat-o la rândul său, în interesul imperiului habsburgic şi al său personal. Toate datele despre aceste evenimente sunt menţionate în mai multe lucrări: „Minuni şi enigme în ţinutul Hunedoarei” – de Gligor Haşa, „Hronica Românilor”, a lui Gheorghe Şincai, cu citarea lui Wolfgang Lazius şi volumul „Comori Ardelene”, semnat de Iulian Marţian.

Legenda lui Lupu, vârcolacul

O altă legendă a locului, pe care vizitatorii vor putea să o afle la Terra Hatzak Legendarium, spune că Lupu era un cioban de vreo 30 de ani din satele dinspre Retezat, închis la fire. Nu vorbea mult şi avea o privire ruşinoasă atunci când se afla în preajma oamenilor. Doar copiii îi plăceau. Stătea uneori şi se uita de pe deal la joaca pruncilor din vale, sprijinit în boata lui de cioban. Odată chiar le-a făcut copiilor o bulboană de scaldă. Nimeni nu îl înţelegea, iar unora le era chiar frică de el. Poate de aceea nici nu mai spera el să se aşeze undeva la casa lui, ci mergea cu oile lui pe munte, să se bucure de singurătate. Până într-o zi când un alt cioban îl găsi căzut de pe o stâncă, cu ţeasta sfărâmată şi muşcat la o mână. Îl duse în sat, dar degeaba. Nu se mai putea face nimic pentru el, aşa că neamurile chemară popa. De la o vreme, ciobanul cel nou de la stâna din munte începu, însă, să spună poveşti foarte ciudate. Cică un lup, mare şi cenuşiu, venea în fiecare seară şi se aşeza în spatele stânii, păzind, alături de câine, oile şi alungând urşii de pe lângă stână. Şi alţi oameni începură să povestească despre un lup mare, cenuşiu, care trecea seara către munte, pe la marginea satului şi care venea înapoi dimineaţa devreme, pe când plecau pruncii la şcoală. Spuneau că merge ascuns în umbra gardurilor şi priveşte pieziş, iar când se apropie vreun om sare la el să îl sperie, numai pe copii îi lasă în pace şi doar îi priveşte cum se depărtează către şcoală. Cineva a zis că numai Lupu, ciobanul, se mai uita aşa pieziş şi lui îi plăcea să se uite de sus de pe deal cum merg copiii la şcoală, aşa că luară câteva ţepuşe, vreo două lopeţi şi o cazma şi plecară să dezgroape leşul ciobanului şi să săvârşească lucrarea de dezlegare de ar afla că el era strigoiul. Lada se deshise greu, dar în ea corpul lui Lupu era întors pe jumătate, neputrezit şi cu un zâmbet pe chip. Se însera, aşa că sătenii nu mai aşteptară mult. Îl împunseră cu ţepuşele, îi umplură gura cu usturoi şi îi turnară pe frunte apă sfinţită. Închiseră apoi lada şi aruncară din nou pământ peste. Aranjară frumos crucea şi bătătoriră pământul. Ciobanul nu a mai văzut niciodată lupul, însă de atunci urşii au făcut pagube nenumărate la stână…