Eroii uitaţi. Nea’ Grigore, unul dintre românii care au eliberat Ardealul

Un hunedorean “adoptat” de oraş la bătrâneţe a trăit în şapte luni şi trei săptămâni de război cât alţii în 10, sau chiar 20 de vieţi. A văzut iureşul rusesc cu ochii lui. Şi-a văzut prieteni dragi omorâţi în timp ce era umăr la umăr cu ei. A văzut ororile războiului petrecute în spatele liniei frontului. A trăit, vreme de şapte luni şi trei săptămâni, fiecare minut cu teama că va fi ultimul din viaţa lui. A participat la mai toate momentele-cheie ale Armatei Române petrecute după 23 august 1944. A avut o şansă dintr-un milion să supravieţuiască şi să trăiască 92 de ani. Dar şansa a fost a lui, iar noi am avut norocul să putem sta de vorbă cu el. Se numeşte Georghe Ivan Grigore şi îşi petrece cea mai mare parte a fiecărui an în Hunedoara, la fiul său cel mic.

Nea’ Grigore este de loc din satul Potigrafu, judeţul Prahova. Pe 20 mai 1944 a fost încorporat şi repartizat la “Regimentul 3 călăraşi purtat” din Bucureşti. N-a ajuns însă în Capitală. De câteva săptămâni bune, în urma bombardamentelor din aprilie 1944 efectuate de aviaţia Aliată, tot regimentul s-a relocat la Nisipoasa, în judeţul Prahova. “Nu mai era loc la Nisipoasa. Pe noi ne-au cantonat la Bordeni. Ne scoteau la instrucţie pe islazul comunei doar de la 6 la 9 dimineaţa, că dup-aia veneau avioanele americanilor şi bombardau tot ce vedeau”, îşi începe bătrânul istorisirea.

Măcelul de la Oarba de Mureş

Grigore Ivan Gheorghe îşi spune povestea cu atâta patos încât nu-ţi dai seama când trec orele

Gheorghe Ivan Grigore povesteşte apoi că, la miezul nopţii dintre 22 şi 23 august 1944, comandantul unităţii intră prin dormitoare şi le ordonă ostaşilor: “Vă-mbrăcaţi urgent şi mergem să-i dezarmăm pe nemţi”. “Nemţii aveau mai toate magaziile lor în pădurea Păuleşti şi acolo s-au retras ca să opună rezistenţă (trupele germane nu voiau să scape din mână rafinăriile şi câmpurile petrolifere din zona Ploieşti – n.red.). Am luptat cu ei 12 zile. Noi dădeam cu ce aveam, ei trăgeau cu ce aveau. Şi aveau armament mult mai bun ca al nostru. De la bun început eu am fost ochitor-trăgător la brand de 60 de milimetri. 12 zile am tras încontinuu. Atunci au început să moară camarazi de-ai mei. Din leatu’ meu au murit copii ai căror părinţi nici măcar n-au apucat să-i vadă îmbrăcaţi militari”, spune amărât bătrânul. Până la urmă asediul din pădurea Păuleşti se termină odată cu suplimentarea forţelor Armatei Române în zonă şi cu sosirea trupelor sovietice. Astfel s-a încercuit pădurea, dar parte din trupele germane, în grupuri răzleţe, au reuşit să scape spre Valea Prahovei. “Noi am plecat în urmărirea lor. Populaţia care aflase cam ce se întâmplă, mai baricada drumul pe ici pe colo, ca să-i facă pe nemţi să nu se retragă prea uşor. Au mai fost ceva încleştări pe Vale, dar nu importante. Măcelul a fost la Oarba de Mureş!”.
Aici cronicile militare spun că sovieticii au ordonat Armatei Române atacarea frontală a fortificaţiilor germane, deşi logica militară ar fi impus atacuri pe flancuri, mai ales că trupele germane erau net inferioare numeric, dar, totuşi, bine dotate şi pregătite. Se spune că, de fapt, ruşii ori voiau să se convingă că românii într-adevăr luptă alături de ei, ori doreau să se răzbune. Peste 11.000 de soldaţi români au pierit la Oarba de Mureş în cele 20 de zile ale bătăliei. “Trebuia să trecem Mureşul printr-un loc în care apa curgea foarte repede. Nemţii ne lăsau să trecem râul, după care începeau să tragă cu proiectile fusante, de-alea care se sparg în aer la câţiva metri înainte să atingă pământul. Când nu trăgeau cu proiectile, de sus de pe deal ne luau cu armele cu lunetă. Noi nu prea puteam să-i localizăm pe lunetişti, că eram mai mereu în mişcare, în atac. Ei erau în defensivă. Ne aşteptau cum îşi aşteaptă vânătorul prada. Ne-mpuşcau ca pe păsări.”

Spre Ungaria, prin Carei

“Când am ajuns în Ardeal, ieşea lumea la poartă să ne dea câte ceva de mâncare. Ştiau şi ei că suntem vai de noi”. Când venea mâncarea, venea, când nu, răbdau, o zi, două, trei.
Mi-aduc aminte cum ne ziceau ardelenii: “Ţucu-vă picioarele voastre de români că tare v-am aşteptat, că tare ne-au mâncat ungurii ăştia”. Unii mai ţineau ascunsă după poartă şi câte-o găleată cu vin şi ne mai plasau rapid câte-o cană”.
Nea’ Grigore s-a trezit apoi la Câmpia Turzii, într-un alt moment fierbinte al războiului purtat pe teritoriul României: “Fiind ochitor-trăgător la brand, eu şi încărcătorul meu stăteam la 300 – 400 de metri în spatele liniei I şi susţineam înaintarea. Să nu credeţi că noi eram mult mai feriţi decât ceilalţi. Veneau avioanele nemţeşti până la 5 metri de sol, razant, şi aruncau grenadele de zici că le dădeau drumul cu sacul”, spune bătrânul. A fost apoi prezent şi la Carei. Despre acest moment pare că nu-şi mai aminteşte prea multe. Mintea-i zboară direct spre momentul trecerii Tisei: “Nemţii au rupt toate podurile. Noi eram pe-un mal, ei pe celălalt. O lună întreagă am stat acolo până să putem trece. Ne trimiteau noaptea să distrugem câmpurile de mine de pe celălalt mal. Ne puneau în bărci de cauciuc şi ordin “înainte”. Nemţii ne reperau şi-ncepeau să tragă. Camarazi cu care eram umăr la umăr cădeau împuşcaţi, lângă mine-n barcă. Ne-am tot chinuit aşa pân-au venit ruşii cu nişte maşini amfibii, au trecut cu ele Tisa şi-au rupt linia nemţilor”.
În Ungaria a ajuns în Debrecen şi Mişkolc, după care, regimentul său făcând parte din Armata a 4-a Română, s-a îndreptat direct spre Cehoslovacia: “Să ştiţi că, de la Piteşti, până-n munţii Tatra tot pe jos am mers, cu tălpuţele-astea două. Ce maşini, neică?! Degeaba eram la regiment de cavalerie purtată! Când au venit ruşii ne-au luat toate cele 360 de maşini pe care le aveam şi ne-au spus: «Rumânski, pă jos!»”.

În Cehoslovacia, aproape ca acasă

Când a ajuns în fosta Cehoslovacie, Grigore Gheorghe a avut un şoc. Prin toate localităţile prin care a trecut singurii bărbaţi pe care-i vedea erau ori bătrâni peste 60 de ani, ori ologi, ori orbi. “Când au trecut spre Rusia, nemţii au luat aproape toţi bărbaţii în putere cu ei. I-au pus să facă diferite munci, pe front. Femeile de-acolo erau tare necăjite. Ele ne-au tratat ca şi când am fi fost de-ai lor. Când mai ieşeam în refa­cere, ne cazau, ne spălau hainele şi ne hră­neau. La intrarea-n casă ne dezbrăcau, ne dădeau ce haine mai aveau ele pe-acolo, iar p-ale noastre le puneau la fiert. Eram plini de păduchi. Băgam mâna sub braţ şi scoteam păduchii cu pumnul, de parc-aş fi scos un pumn de grâu. Ce mâncau ele ne dădeau şi nouă, chiar şi carne. Cu pâinea era o problemă. Nu aveau mai deloc”, spune vetera­nul.
Nea’ Grigore îşi aduce aminte că la scurt timp după intrarea în fosta Cehoslovacie, a participat la capturarea fabricii de camioane Tatra. Apoi spune că a luptat şi pentru capturarea fabricii Skoda. Cele mai grele misiuni au fost cele de eliminare a rezisten­ţei opuse de nemţi pe culmile muntoase: “Acolo în munţi dormeam unde-apucam. Aveai foaia de cort şi aşterneam crengi de brad şi ne lungeam pe ele. Da ce, dormeai? Şe­deai câteva minute, iară erai chemat la post. Să ştiţi că dacă nu erau cehoaicele, nici noi nici ruşii nu-i scoteam pe nemţi din Munţii Tatra. Din prima zi au venit la noi şi ne-au spus «Aveţi încredere în noi că vă ajutăm, că tare rău ne-au mai chinuit nemţii ăştia, şi când au mers spre Rusia şi când s-au întors». Ne luau şi ne duceau pe tot felul de poteci prin munţii ăia, de mai mereu reuşeam să-i încercuim pe nemţi, sau să le cădem în spate. Era zăpada de doi metri şi pădurile alea parcă nu se mai terminau. Fără cehoaice nu cred c-am fi scos-o la capăt acolo”.

Rănit din cauza locotenentului

Veteranul spune că a fost iubit de Dumnezeu şi-a scăpat şi din bătăliile din Munţii Tatra. Asta cu toate că şi aici, el era mai mereu cel care trebuia să repare firele telefonice. “Eram singurul neînsurat din pluton. Când se rupea firul, cine mergea? Grigore Gheorghe! Îmi zicea locotenentul «Măi Grigore, tu nu eşti însurat, n-ai copii. Doar n-o să-i trimit p-ăştia cu familie. Du-te tu şi, dacă mori, mori ca un erou». Puteai să zici ceva? Nu puteai să zici nimic. Dacă te-apucai să comentezi te trezeai direct cu ţeava pisto­lului în frunte. Mă luam şi mă duceam târâş, reparam firul şi mă-ntorceam”.
A avut noroc şi când a devenit ţinta mai multor lovituri de brand ale inamicului. A scăpat cu viaţă, spre deosebire de încărcătorul său. “Era 6 februarie 1945. Am tras din acelaşi loc 180 de lovituri. I-am spus locotenentului c-ar trebui să schimb locul, că mă reperează inamicul. Mi-a zis «Niciun pas înapoi, şi nici în stânga, nici în dreapta». Iau ţeava de brand şi-o arunc în zăpadă să se răcească. Era aşa fierbinte că mă temeam să nu explodeze vreun proiectil în ea. Dup-aia mă pun după un brad, în picioare, să-mi aprind o ţigară. Încărcătorul meu, nea’ Stancu-i ziceam, că era cu 13 ani mai mare ca mine, era jos, pe crengi, regla focoase. Dau să ridic mâna stângă să-i scot tutunul de la buzunarul de la piept şi cad loviturile nemţilor. Au fost cinci lovituri de brand de 120 de milimetri. Prima mi-a făcut piesa praf, fix pe ea a că­zut. A doua l-a omorât pe nea’ Stancu, iar pe mine m-a umplut de schije. M-a luat sergentul Iozu-n spate şi m-a dus la punctul de prim ajutor. Dacă nu făcea asta, acolo muream şi eu. Să ştiţi că mulţi soldaţi au murit în Munţii Tatra pentru c-au fost răniţi şi n-a avut cine să-i ducă la punctul sanitar”.
După ce a fost rănit, a fost trimis în ţară. Nouă zile a tot mers cu trenul până să ajungă la Spitalul “Regina Elisabeta” din Bucureşti, unde-a stat apoi internat un an şi opt luni. “Mai am o schijă-n mâna stângă. Pe-aia n-au putut-o scoate doctorii, că, dacă o scoteau, îmi rămâneau paralizate degetele. Dar nici acum nu pot să duc cu mâna stângă mai mult de cinci kilograme”, spune veteranul.

Mai mult în grija ­copiilor, decât a ­statului

Când s-a întors la Potigrafu, judeţul Prahova, a constatat că dintre toţi cei 33 de tineri chemaţi la oaste, doar el şi cumnatul său au mai ajuns acasă. Restul au murit. “Păi am fost neinstruiţi, măi copile? Nu te gândeşti că am fost luaţi pe 20 mai 1944 şi pe 23 august eram deja trimişi în luptă? Noi am fost aşa… mai mult carne de tun. Şi-n Tatra pe noi, pe români, ne trimiteau ruşii unde era mai greu. Ei stăteau mai mult în spate, în pază”, se revoltă un pic veteranul când îl întrebăm cum de a fost posibil aşa ceva. A muncit apoi, până la bătrâneţe, la CAP-ul din sat. Are o pensie de drept de 400 de lei şi una de ve­teran de 250 de lei. “Am auzit că se mai măreşte pensia asta, măcar acuma. Om vedea ce-o fi. Măcar acuma să se gândească cineva şi la noi, la cât am suferit, la câte-am îndurat. Oare nu se gândeşte nimeni cum e să stai în mijlocul câmpului, sau în mijlocul pădurii, în zăpadă fără mâncare, zile-n şir?! Ca să nu mai zic de pericole, de marşuri, de răni…”. Grigore Ivan Gheorghe stă acum mai mult la Hunedoara, la fiul său cel mic, Nicolae, iar când nu mai poate de dorul satului natal, mai merge câte-o săptămână – două la Potigrafu. Noroc că-i place oraşul: “E frumos, e liniştit şi oamenii-s puţin altfel aici”, spune bătrânul.

Înotând în vin, prin crama lui Horthy

În cazul lui Nea’ Grigore, cel de-al Doilea Război Mondial a însemnat şi amintiri care să-i readucă zâmbetul pe chip. Cea mai importantă din această categorie, zice el, este păţania cu crama lui Horthy, liderul maghiar de dreapta. “Ajungem la Tokay. Nu ştiam noi nimic că ce-i acolo. Începem să căutăm de mâncare prin orăşelul ăla. Ungurii, ca să scape de noi, ne spun «Mergeţi la crama lui Horthy, c-acolo găsiţi de toate». Apoi, aflăm şi la ce casă e individul care are cheia. Sergentul nostru, Vasile Iozu, ştia şi ungureşte. Se duce şi constată că la casa respectivă era doar nevasta acasă. La început zice că bărbasu-i plecat cu cheia şi că nu ştie unde-i. Apoi, un alt ungur îi spune «Dă-i vreo două că te minte». Ungurii, ca şi pe la noi, se pârau între ei. Iozu nu o loveşte pe femeie, dar o zgâlţâie de două ori. Unguroaica zice, arătând spre o şură de paie vechi, la vreo 500 de metri: «Acolo-i ascuns». Mergem şi, ce să vezi? Niciun pai mişcat de la loc. Ce-i vine-n cap lui Iozu: dă foc paielor. Când ajunge focul la ungur, numa-l vedem cum iese din şură şi o ia la sănătoasa. Îl prinde Iozu, ne duce la cramă şi ne deschide. Era o cheie groasă cât două degete, la o singură uşă mare, de metal, pe care nu cred c-o spărgeai nici dacă trăgeai cu tunul în ea. Înăuntru numai butoaie mari de lemn, de vreo 200 de litri fiecare, unul peste altul, şi pe stânga şi pe dreapta. Pe mijlocul culoarelor era linie de vagonet. Dăm să ne luăm nişte vin. Apare un alt ungur şi ne zice «Vă duc eu la un vin bun. E vinul lui Horthy. Vin vechi de 108 ani.» Ştiţi cum era? Ca marmelada de gros. Tot în crama aia am văzut mere mari şi frumoase cum n-am mai văzut în viaţa mea dup-aia. La patru ore după noi, în cramă apar ruşii. Nu mai au răbdare să scoată vinul din butoaie cum se cuvine. Trag cu puşca-n ele, pur şi simplu, pun bidoanele la jetul de vin, le umplu şi pleacă. Nu trece mult şi-n cramă vinul era până la genunchi. Prăpăd au făcut ruşii şi acolo.”

Alte amintiri din război

– “Erau rusoaice multe înrolate. Cine se lua cumva de ele, era împuşcat pe loc. Ş-acuma le văd, cum erau ele îmbrăcate-n piele de căprioară. Ca să mai facem haz, le-ntrebam mereu unde merg, pe ruseşte, iar fiecare dintre ele, de fiecare dată, striga hotărâtă: «La Berlin! La Berlin»”.

– “Cine-a făcut rele în război să ştiţi că n-a scăpat. Am avut şi noi derbedeii noştri. Majoritatea erau golani dă Bucureşti care se dădeau la furtişaguri. Furau în special aur. Dar, cu mâna pe inimă vă spun, toţi au murit. N-a scăpat unul. Nici măcar nea’ Stancu, încărcătorul meu n-a scăpat. El, prin Ungaria, a tot adunat la stofe pentru ne­vasta şi fetele lui. Le-a dus cu el până-n Tatra, în raniţă, ş-acolo a rămas cu tot cu ele”.

– “Ştiu că unii, mai ales când au mers la ruşi, şi-au mai făcut drăguţe. Eu eram cava­ler, ce-mi trebuia mie aşa ceva?! Nea Stancu îmi tot zicea că după ce se gată războiu’ îmi dă una dintre fete de nevastă, că mă face ginerele lui. Eu îi tot ziceam că tot ce vreau este să ne mai dea Dumnezeu înc-o zi şi-nc-o zi şi tot aşa până scăpăm”.