Ia este la modă, dar ţesutul se pierde

Ia, străvechea bluză românească, este, din nou, la modă, în timp ce tradiţia realizării ei aproape s-a pierdut în judeţ. Devenii care au ajuns de Sânziene la “Sărbătoarea iei” şi-au putut face cumpărăturile de la câteva femei din Alba care ţes încă pe vechile războaie. Mulţi au plecat acasă cu costume autentice, pe pânză ţesută în casă şi îmbodobită cu motive tradiţionale.

Aurelia Matei a venit la Deva din Gârda de Sus, judeţul Alba, pentru a ne arăta cum se ţese ia românească

Aurelia Matei este din comuna Gârda de Sus, judeţul Alba. A adus la Deva zeci de costume populate ţesute au­tentic, aşa cum se lucrau pe vremurile vechi în satele moţeşti. Şi, chiar dacă nu toţi au cumpărat, multă lume a trecut şi le-a admirat autenti­citatea: “Aici avem războiul de ţesut şi la război pregătim pânza pentru costumele populare tradiţionale: urzim bumbacul, trecem lâniţe prin spată, după care ţesem şi facem pânza. Aicea lucrăm simplu, prin că­lcători, se aranjează firele prin iţe – câteodată facem să fie un fir sus, după aia, jos. După ce pregătim pânza, o împăr­ţim în bucăţi”. Spre încânta­rea multora, moaţa s-a aşezat la război şi a ţesut bucăţi bune de pânză sub ochii plini de lacrimi ai femeilor care îşi aduceau astfel aminte de mâinile şi meşteşugul bunicilor. “La noi se poartă cămaşa cu ciupag, cusătura specifică moţilor: facem creţele, pe dos, dintr-o pânză de 80 de centimetri, până ajungem la 12 centimetri. După aceia, pe faţă se coase, pe fir. Se merge cu cusătura şi se face modelul tradiţional”, explică femeia care a învăţat să ţese de la bunica ei: „Mama mea bună”, zice ea şi zâmbeşte larg. „Ea mi-o spus atunci când o fost mireasă: „Nu ştiţi voi ce neaoşă am fost! Am avut o cămeşă dintr-asta cu ciupag!” Şi eu îi ziceam: „Du-te mamă, că nici nu ţi-ai tivit-o!” Am zis aşe că acolo, jos, să desfăceau firele. Apoi ea mi-o spus că aşa-i tradiţia, să nu tivească cămeşa, că pe-acolo iasă boala din organism”, zice femeia din Gârda. Când e de ţesut, nu se joacă: „Am trei războaie: unul acasă, unul aci şi altul la stână. L-am pus pe bărbatu-mie să facă, ca să am unde lucra, dar nu merg vânzările cum trebuie. Eu lucrez şi trei luni la un un costum din ăsta şi muncă de-aia din zori până-n întuneric”. Are de vânzare ii la preţuri excelente, dar şi costume populare complete la un preţ de două mii de lei. Lucrează cu atenţie, pe motive tradiţionale, cu fir roşu sau negru: „No, ia uitaţi-vă ce încreţituri! Ştiţi cum le fac? Se numără firele: patru sus, patru jos, şi se merge cu cusătura peste ele dintr-un capăt în altul al pânzei. După ce se face aşa, se trag aţele şi ea se adună şi se fac creţele. Peste ele coasem cu aţă răsucită. Aţa să răsuceşte cu fusul şi se lasă pe ghem vreo trei săptămâni, ca să steie aşa, să nu se desfacă cum o mai fost. Dacă n-o ţii, să desface la cusut. La noi, în zona Apusenilor, cum o fost zonă auro-argintiferă, femeile aveau mai demult fir de aur. Pe cusătură se punea atunci şi o linie făcută cu fir de aur. Acuma, noi, dacă nu mai avem aur, punem un fir galben”. Doar realizarea ciupa­gului durează între două săptămâni şi o lună, pentru că fiecare încreţitură este tratată, la cusut, ca un fir. La final, cămeşa este o capodoperă.

Cu războiul, prin târguri

Aurelia Matei vine în târguri cu costumele ei şi războiul de ţesut în desăgi, ca să arate lumii cum se ţese în Ţara Moţilor, în ţinuturile unde “nu se mai face mălaiul”. Mai de­mult, toate materialele textile folosite pentru costumele ţărăneşti – lâna, cânepa şi inul – erau obţinute în gospodărie. O femeie torcea într-o iarnă cam 60 de fuioare de lână sau cânepă. Din acestea, femeile făceau pânză pentru pantaloni, cămăşi, lepedee, straiţe sau ştergare. Mai târziu, femeile mai apucă să ţese doar din bumbac, material care se numea “jolj”. Aurelia spune zâmbind că războiul este locul unde se simte cel mai bine. Vechea ţesătură din lână se numea la moţi “pănură”, din care se făceau ciorecii şi ţundrele. “Pe vremuri, nu era femeie să nu ştie să ţeasă, tot portul popular era făcut de mâna ei, fiecare trăgea să iasă în lume cu ceva mai frumos”. Aurelia face parte din Asociaţia Artă şi Tradiţii Meşteşugăreşti Alba (ATMA), care printr-un proiect finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional a reuşit să redea comunităţii portul tradiţional al satului din secolul al XIX-lea. Moţii de azi au redescoperit portul străvechi de sărbătoare al satului.
S-a realizat un film documentar cu întregul proces al rea­lizării costumelor prin tehnici tradiţionale şi s-a publicat şi o carte despre portului tradiţio­nal de la Gârda de Sus. Aurelia Matei a fost actorul principal alături de alţi meşteri populari: cojocari, ţesători şi opincari. La standul ei, tinerele s-au înghesuit să admire, să pipăie materialul şi, în final, unele au cumpărat câte o ie. Bunicile au ales de pe tarabă siropul de muguri de brad – unul gros şi de culoarea amurgului – în timp ce copiii şi bărbaţii au preferat piesele meşterite în lemn, precum păhăruţele sau mini buciumele cu 20 de lei.

Ia, propusă pentru patri­moniul UNESCO

Din păcate, în satele hunedorene, prea puţine femei mai scot din poduri vechile războaie de ţesut, aşa că, în timp ce ia revine la modă în forţă, meşteşugul realizării ei, prin tehnici tradiţionale, riscă să se piardă. Duminică, la Nucşoara, Asociaţia de Turism Retezat, împreună cu Fundaţia ProPark, organizează “Şezătoarea Sălăşenilor”, unde femeile din satele din zonă, de la poalele Retezatului, le vor arăta turiştilor cum se coase: “Facem şezătoarea asta de ceva vreme, dar nu avem nicio solicitare să scoatem războiul de ţesut. Dacă oamenii vor vrea, ne-am aminti cum se ţese, dar e mai greu de făcut rost de material. De mai bine de 20 de ani nu am mai folosit războiul”, spune Marinela Ştefănic, specialista satului în coaserea iilor. Femeia spune că bluzele care se găsesc în multe ma­gazine sunt departe de mo­delele tradiţionale şi crede că româncele nici nu mai ştiu foarte bine cum arăta ia ţărănească. Ca să salveze ia, Ioana Corduneanu, crea­toarea comunităţii “Semne Cusute”, din care fac parte multe femei care cos ie românească după modele străvechi, a lansat o petiţie prin care propune introdu­cerea iei în Patrimoniul UNESCO. Astfel, ia ar putea fi prima haină din lume in­clusă în patrimoniul mondial: “Este haina sufletului nostru, cămaşa de sărbătoare a româncelor din toate timpurile, capodopera lor colectivă. Ele au scris cu acul pe pânză, brodând poveşti în coduri, semne universale mai vechi decât literele şi culori cu mesaj. Nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării, fără un rost: tabloul iei ilustrează viziunea femeilor asupra lumii şi defineşte rolul lor în ea. În ordine firească, cerurile se aşează pe umeri, în altiţe, ca nişte epoleţi încărcaţi de stele, sori, vârtelniţe sau păsări. Mai jos, în încreţ, pământul roditor pulsează de viaţă şi de energie în formă de romburi şi spirale. De-acolo izvorăsc şi râuri, curgând la vale pe mâneci, drept sau costişat. Asta dorim noi să fie cunoscut, recu­noscut, protejat şi inclus în Patrimoniul Imaterial UNESCO: ştiinţa de a concepe o ie şi măiestria de a o realiza”, scrie pe pagina comunităţii.

Ia de patrimoniu

Cine vrea să se alăture iniţiativei, poate semna petiţia: http://www.petitieonline.com/signatures/petitie_pentru_introducerea_iei_romanesti_in_patrimoniul_unesco/. Până
a­cum s-au strâns peste 10.000 de semnături, unele dintre ele chiar la Sărbătoarea Iei de la Deva: “Strângem semnături pentru ca ia românească să intre în patrimoniul UNESCO şi încercăm şi noi să dăm tonul oamenilor să semneze petiţia. Am adus în spectacol, în special, copii şi tineri care trebuie să se apropie de tradiţie, meşteri populari – doamne care încă ştiu să mai coase ia ţărănească, cea cusută cu poveşti, cu bucurii şi tristeţi. Sunt convins că fiecare cămaşă ţărănească are o poveste a ei”, spune ma­nagerul Ansamblului Profesionist “Drăgan Muntean”, Cristian Fodor. Mulţi dintre cei din public au purtat mândrii, unii pentru prima dată, iile româneşti. În spectacol, au atras atenţia fetele din Grupul folcloric Ziene-Sânziene al Liceului Ovid Densuşianu din Călan. „De Ziua Iei e mirific, în sfârşit se simte că e Ziua de Sânziene, când ceva din magia cerului şi a timpurilor imemorabile ajunge la noi, la sufletul nostru, nu doar prin ţinuta asta de pe vremea bunicilor, de costum popular autentic, ci şi prin sufletul plin de bucurie cu care au venit unii la sărbătoare”, spune coordonatoarea Violeta Deminescu, care şi-a împodobit fetele nu doar cu ii tradiţionale, dar şi splendide coroniţe de sânziene. Alături de solişti şi dansatori, mulţi deveni au venit îmbrăcaţi în ie: “Mă simt foarte bine, îmi place atmosfera, numai că frigul muşcă puţin. Am ia de la bunica mea şi o port pentru prima dată”, spune Miruna, o adolescentă din Deva, în timp ce, alături, în public, o altă deveancă poartă o ie ţesută superb, cu fir roşu: “Port o ie foarte veche, cusută manual şi sunt mândră că o purta bunica. Mă simt chiar special”. Aşa s-a sărbătorit ia în sute de oraşe din ţară şi, datorită româncelor din diaspora, şi în lume. A doua zi cei care au iniţiat propunerea ca ziua de 24 iunie să fie dedicată Iei scriau: “Vă mulţumim că aţi onorat cel mai frumos simbol identitar al României. IA este mă­iastra noastră, brand de ţară, ADN cultural, iubire şi dor infinit!”.