Ultimul fluierar se pregăteşte de retragere

Dintre toţi locuitorii care au mai rămas prin partea hunedoreană a Munţilor Apuseni doar Petru Mateş se mai ocupă cu fabricatul fluierelor. Duce mai departe o tradiţie de familie cu amărăciunea nedisimulată a meşterului care nu are cui lăsa secretele meseriei. În câteva ore bune de lucru, mâinile sale îndemânatice transformă orice ramură de alun, sânger, răchită sălbatică, paltin sau chiar prun în cel mai folosit instrument muzical al poporului român: fluierul.

Lui Petru Mateş i-a luat un an întreg până să-şi facă fluierele să şi cânte,
dar acum toate piesele sale respectă orice rigoare muzicală

Satul Dumbrava de Sus, comuna Ribiţa, judeţul Hunedoara pare desprins din poveşti. Pe vale, casele sunt, cât de cât, mai adunate, însă pe culmi aproape că mănânci o pâine de la una până la cealaltă, după zicala din bătrâni. Într-o căsuţă de pe un versant de munte îşi duce zilele şi Petru Mateş. Rareori pleacă departe de casă. Nu are de ce, pentru că la târgurile meşterilor tradiţionali cu durată mai lungă nu prea mai este chemat, iar la cele de o zi sau două zice el că “nu se merită”. “Vând un fluier pe zi. 50 de lei e preţul. Dacă vând două abia de-mi scot banii de drum. Plus că n-am nici maşină, aşa că tră’ să mă rog de unu’ şi de altu’. Mai bine stau acasă şî vând la cine-mi bate-n poartă”. Iar clienţi care să-i bată-n poartă are rar, unul, maximum doi, la vreo trei-patru luni. Are 63 de ani, dar nu are pensie. Trăieşte doar din ce-i oferă pământul şi meşteşugul: “În tinereţe am fost angajat la Uzina de Utilaj Minier şi Reparaţii Crişcior. Am lucrat până-n 1990. Dup-aia, părinţii mei s-or cam betegit. Mi-am dat sama că nu poci să-i las sânguri. Am venit acasă de tăt. Făceam naveta câte patru ceasuri pă zâ vara şî câte şasă iarna. Nu mai mergea treaba aşe. M-am lăsat de servici şî m-am pus numa pă agricultură. Aveam, cu mama şî cu tata, oi mai multe, vaci, porci. Tata o murit acu-s 25 de ani. Mama l-o urmat la câţva ani dup-aia. Am rămas sîngur, că însurat am fost numa’ tri luni. Nu mi-o plăcut să fiu ginere, străin la alţî-n casă, aşe că…”. Aşa că acum Pe­tru Mateş mai pune câte-un cartof în pământ, îşi mai ajută vecinii şi rudele la muncile agricole, primeşte în schimb de toate, de la roşii şi castraveţi (de la vecinii cu solarii) până la făină şi ulei şi… supravieţuieşte. Din banii câştigaţi din vânzarea fluierelor îşi plăteşte abonamentul la televiziunea prin satelit şi, o dată la câteva luni, îşi mai încarcă cartela la telefonul mobil pe care-l ţine într-un pahar de plastic prins cu un cui de un par din curte, în locul “cu ăl mai bun sămnal”, aparat pe care, zi de zi, îl închide la ora 18.00. “Sara îi pintru televizor. M-o sunat unu’ de m-o ţânut juma’ de ceas, o dată, de poveşti ş-am perdut ce voiam să văd. De-atunci, am întors foaia”, explică zâmbind meşterul.

Meserie reînvăţată la 40 de ani

Petru Mateş spune că meşteşugitul fluierelor l-a interesat doar în copilărie şi după ce a rămas şomer. I-a fost greu să o ia de la capăt fără îndrumarea bunicului şi a tatălui, cei la care văzuse, când era mic, cam cum se făceau fluierele. De făcut le-a făcut destul de repede, prin 1990 şi ceva, când s-a reapucat de treabă. De făcut să şi cânte fluierele i-a luat însă un an şi mai bine. “Pe la vreo cinci ani, când începusem să mai înţeleg şi eu cum merg lucrurile prin gospodărie, moşu’ meu mi-o arătat prima dată cum să face. La noi în casă s-or făcut fluiere din moşi-strămoşi. Mereau cu ele la târg, la Avram Iancu, păstă munte, şî le vindeau de veneau de-acolo cu bucate destule. Le dădeau cu un leu sau doi. Erau bani mulţ’ pă vremea aia. Atunci tăt satu’ făcea fluiere de le ducea la târg. Acuma am rămas numa’ io, iară-n zona Bradului, tăt aşe, numai io mai îs”. Petru Mateş spune că tatăl şi bunicul lui nu ornamentau fluierele, ci le vindeau aşa, simple. Ciobanii de pe atunci nu erau pretenţioşi. Acum, însă, “marketingul” contează şi când e vorba de obiecte tradiţionale. “În 2001 un domn profesor de la Deva, Mircea Lac, m-o văzut la un târg şî mi-o spus cum să făceau pă vremuri ornamen­tele. N-o fost mare lucru, da’ mi-o prins tare bine, că-s mai faine acuma”, spune meşterul care a refuzat şi refuză-n continuare să-şi dea marfa spre vânzare unor intermediari: “Or venit la mine, le-am dat, s-or dus cu ele la târg ş-or zâs că ei le fac! Apăi aşe ceva io nu accept”, spune hotărât fluie­rarul.

Matematică descoperită

Confecţionarea unui fluier “moţesc” durează cel puţin două zile

În timp ce povesteşte cu noi, Petru Mateş ia o ramură de paltin, o îndreaptă forţat cu ajutorul unei găuri date-ntr-un fel de masă bine fixată în curte, apoi o-ndreaptă spre noi şi ne spune: “Din asta ies două fluiere”. Ramura provine din paltinul de lângă casă, pe care-l tot curăţă din trei în trei ani ca să-i ofere alte şi alte ramuri numai bune de transformat în fluiere. Ia bu­cata subţire de lemn, o taie, după care o sfredeleşte “pe lung” cu un sfredel mai subţire. Urmează decojirea. “Lemnu’ tre’ să fie bine uscat, altfel n-ai făcut nimic”. Şi după ce coaja aparent usca­tă a bucăţii de lemn e îndepărtată, mai e lăsată o zi la uscat. A doua zi, tot longitudinal, este sferedelită din nou, cu un dispozitiv ceva mai gros decât primul. “Când lucrez, iau loturi de câte şasă, opt, zăce fluiere. Fac o operaţie sau două pă zi. Ca să nu tăt trec de la una la alta”, spune meşterul. După ce canalul principal al viitorului fluier este gata, bucata de lemn este frecată cu şmirghelul până când e fină, dreaptă şi, în acelaşi timp, perfect circulară. “Dup-aia tai «ochiul», gaura asta care face fluierul să sune, de lângă capătul pă care-l pui la gură. Dup-aia fac «dopu’» ăsta de lasă numa găuricea asta mică pentru aerul suflat. Apoi măsor fluieru’ şî-n funcţie de cât îi de lung ştiu unde trăbă date cele şasă găuri pentru degete. Îi meto­dă neînvăţată de la nime’. Sângur am descoperit-o. Să-i vedeţi pă studenţii la muzică de veneau la Sibiu, la Muzeul Astra, şî să minunau că ale mele fluiere chiar cântă pă note!”, râde nea’ Petru. Meşte­rul are notate pe o “coală” de lemn toate proporţiile necesare fluierelor, dispoziţia găurilor în funcţie de lungime şi aşa mai departe.
“Găurile să dau cu fieru’ înroşît, ca să nu rămână impurităţ’ şî să sune fals! Dup-aia iară dau cu şmir­ghelu’ şî mă apuc de crestat modelele. Când gat de
crestat, dau păstă modele cu sâmbure de nucă ars. Negreala aia rămâne în crestătură. Dup-aia spăl cu ulei de sămânţă de dovleac, că numa’ cu apă nu să duce. La final le dau cu lac şî gata-i fluieru’ “.

Ofertă diversificată, pe final de carieră

“După ce-am văzut cum să tăt laudă fomeile alea de pi la Suceava cu ouăle lor încondeiate, am făcut şî io, da’ de lemn. Pă vremuri tătă lumea avea-n casă un ou de lemn. Ale mele-s mai faine ca alea colorate. Nici nu ştiţi cât stau pă câte unu să-l lucrez. Mai fac şî ornamente, de pus aşe, în casă să fie fain!”, zice meşterul. Un ou de lemn ornamentat costă între 30 şi 50 de lei, iar ormanentele cu motive populare, între 10 şi 40 de lei, în funcţie de dimensiuni. Bărbatul face şi cruci ornamentate din lemn, dar nu reuşeşte să le vândă prea uşor: “Popii-s zgârciţi. Aşteaptă să le dai lor degeaba. Au bani, da’ n-ar da
niciunu’ de la ei”.
Anul trecut, Petru Mateş a fost ultima dată la un târg al meşterilor populari. La Deva n-a mai fost din 2009, iar la tradiţionala sărbătoare a moţilor de pe muntele Găina, din 2008. Două târguri i-au rămas la suflet: cel de anul trecut, de la Hunedoara, şi cel de la Muzeul Astra, din Sibiu: “La Hunedoara o fost fain că m-or ajutat cu transpor­tu’, am avut masă şî cazare şî tare m-am bucurat c-am văzut castelu’ (Castelul Corvinilor, în a cărui curte exterioară a avut loc manifestarea – n.red.). La Sibiu, la Astra, o fost şî mai fain. Am stat o lună acolo. Am vândut de vreo 3.000 de lei, bani cu care m-am descurcat dup-aia aproape doi ani. La alte târguri nu mai are rost să merg nechemat. Şî dacă mă duc, aşe, de capu’ meu, vin jandarmii şî mă scot afară. Apăi asta nu-i treabă!”.
Fluierarul din Dumbrava de Sus mai spune că n-are cui lăsa meşteşugul. A încercat să le insufle nepoţilor din partea verişorului său, care locuieşte-n sat, dragostea pentru fluiere. Spune cu amărăciune că n-a reuşit. Apoi suflă greu şi adaugă: “Mai fac fluiere un an, doi, cât oi mai putea. Dup-aia să facă ăia de la Deva, care primesc salarii bune să păstreze tradiţiile”.