Editorial: Ce bine era pe vremea lu’…

Am auzit, de foarte multe ori în ultimii ani, sintagma de mai sus, cel mai adesea completată cu numele „iubitului conducător”. Şi nu o dată le-am dat şi eu dreptate celor care spuneau lucrul ăsta. E adevărat, unele lucruri erau mai bine organizate „pe vremea lu’”, altele mergeau mai bine, era un respect pentru dascăli, pentru medici, pentru intelectuali, pe vremea când facultăţile nu le făcea toată lumea şi oamenii nu aveau câte două-trei serii de studii universiatare şi doctorate plagiate.
Era vremea când se construia mult: casa în care stau este un produs al epocii comuniste, cu bunele şi cu relele ei, strada mea a fost trasată şi asfaltată prima oară de „comunişti”. O epocă în care au fost realizate o mulţime de proiecte: unele megalomane, altele îndrăzneţe, altele de-a dreptul eficiente şi utile.
Cu toate acestea, a cădea în capcana nostalgiei după vremurile apuse, căci omul are darul de a înnobila cu o aură diamantină trecutul, uitând darurile prezentului, a uita greutăţile acelor zile, toate absurdităţile specifice regimului (nu că „democraţia” românească nu ar ar veni la pachet cu o serie întreagă de „calamităţi”), a uita teroarea, politica pumnului în gură, cozile pentru o amărâtă de sticlă de lapte „spălat” la ora patru dimineaţa, ar însemna să te dezici de adevăr.
Nu voi uita niciodată anul 1988. Aveam şapte ani şi am stat la coadă ca să cumpăr o cutie cu jeleuri. „Băgaseră” alimente la magazinul de lângă bloc şi lumea din cartierul în care locuiam s-a repezit buluc să cumpere ce era de apucat. Pe mine oamenii mari m-au tot împins cu coatele, până m-au aruncat afară din coada de aproape 100 de persoane care se formase.
Am rămas, aşadar, pe dinafară, tristă nu pentru ce se întâmplase, ci pentru că sufletul meu de copil se simţea ruşinat în faţa ­a­ces­tei indiferenţe, eufemistic vorbind, a unor adulţi, în faţa unui copil neajutorat. Da, ştiu… erau şi ei îndreptăţiţi: aveau la rându-le copii acasă. Copiii lor. Iar aceştia erau, fără îndoială, mai importanţi decât eram eu, copilul altora. A fost pentru prima oară în viaţă când, deşi pierdusem ceva, căci n-am mai apucat să mânânc din acele jeleuri niciodată, ci am salivat, doar, uitându-mă pe furiş la alţi copii, care „apucaseră”, a fost – aşadar – pentru prima oară când nu de „victimă” mi-a părut rău, ci de agresor.
Regimul reuşise să facă din aceste persoane, vecinii mei de bloc şi de cartier, ceea ce dorise – „oameni noi”: nişte fiinţe pe jumătate oameni, pe jumătate fiare, gata oricând să facă aproape orice pentru a supravieţui. Este unul dintre motivele pentru care, deşi eu însumi regret anumite lucruri care au dispărut odată cu regimul mult blamat, sunt pentru păstrarea adevărului, exact cum a fost. Cum este.
Sunt pentru o viziune în care, deşi România este o ţară măcinată de corupţie, totuşi majoritatea oamenilor care au un vis astăzi şi-l pot îndeplini, indiferent care ar fi acesta. Se pot câştiga bani, se pot realiza proiecte, se pot face astăzi studii aproape oriunde în lume… Practic, dacă vrei, poţi deveni orice, poţi trăi exact aşa cum vrei. Trebuie doar să-ţi fixezi o ţintă, să fii curajos şi perseverent şi să faci tot ce poţi ca s-o atingi!
Şi, dacă te uiţi în urmă cu nostalgie, să faci asta calm şi echilibrat, fără parti-pris-uri şi patimi, nu pentru a plânge şi pentru a avea ocazia să te văicăreşti. Doar pentru a învăţa din non-sensul, spaima, greşelile, dar şi din luminile şi bucuriile trecutului, cu bunele şi cu relele de „pe vremea lu’…”, când eram copii, când eram tineri, când era pe cât de frumos, pe atât de greu, doar că am uitat.