Nou şi vechi în sat, la trecerea dintre ani

Adunaţi de Crăciun, la o poveste, ţăranii din Boiu nu se lasă îndemnaţi prea mult în a-şi istorisi vechile trăiri din noaptea dintre ani. La sat, 31 decembrie e timpul în care moare anul vechi şi se naşte cel nou. E un eveniment însemnat şi, ca oricare lucru de însemnătate din viaţa ţăranului, este vestit de zgomotul clopotelor care răzbate pe tot hotarul, din sat în sat.

“La doişpe noaptea, tăţi ficiorii şi fetele mergeau la biserică şi să trăgeau clopotele. În sat, nime nu să culca până nu trăgea clopotu’! Când auzeau clopotu’, tăţi erau în drum şi ascultau feciorii care cântau din turnu’ bisericii: «Mulţi ani trăiască!». Cum turnu-i înalt să auzea cântecu’ păstă tăt satu’. Aşa să zicea: să adunau ficiorii la biserică de îngropau Anu’ Vechi şi trăgeau ca să vie Anu’ Nou. Era chiar la doişpe, între ani. Şi acuma să cântă tăt la fel”, zice Artenie Homorodean, “a lu’ Jderu”, care, la cei 83 de ani ai lui, a prins multe din străvechile obiceiuri ale satului înşirat pe o vale-ngustă, la poalele muntelui. “Ieşeau oamenii să pupau, să îmbrăţişau, era mare veselie. După aia, tăţi să adunau de pe la case, la casa jocului, un loc unde să făcea hora ţărănească, jucau şi uite aşe trecea noaptea”, adaugă o vecină, Valeria Manea. A doua zi, era rostul copiilor să plece cu jocul: mergeau cu “Mulţi ani trăiască”, de la casă la casă şi primeau bani, nuci, alţii se purtau cu pluguşorul: “Ce mai bumneau din biciuri… Vaaaai! Răsuna satu, tătă ziua. Ştiai atunci că dădeau după ce-o mai rămas din Anu Vechi ca să-i facă loc la ăl nou”, zice Aurelia Homorodean. Satul trăia atunci o perioadă magică, plină de credinţe şi voie bună – aveai voie să faci de toate, atât timp cât nu făceai rău: “Să faci tăt lucruri bune, să-ţi meargă bine tăt anu”, zice Maria Meda, “a lu Mugurel”. Şi ce nu aveai voie să faci? Þăranii stau un pic pe gânduri, se uită nedumeriţi unii la alţii şi vecina gazdei îşi aminteşte: “Să nu mânci carne de găină, numa de porc că ăla adună, da’ găina cu râcâitu iei tăt împrăştie!” Oamenii râd şi unul dintre bărbaţi întreabă: “Ştiţi voi ghicitoarea asta: unu ară, patru-mping, doi să uită, doi ascultă, unul face: fichi-fichi”, zice Ion Meda, mişcând mâna precum limba unui vechi pendul. Ştiu toţi că-i vorba de porcul sacrificat de Ignat care ajunge bucate numai bune pentru masa întinsă pentru trecerea dintre ani.

“Sânvăsâlie”, ziua micilor magii

“Să puneu farfurii pe masă, toate cu fundu’n sus, şi sub iele să aşezau diferite lucruri: chiaptăn, cărbune, pită, bani, fuior, vinars…”, povesteşte Aurelia, a lu’ Jderu. “Tăte bine să adunau fetele la câteva gazde, că iereau atunci mulţi oameni pe la casă, nu erau duşi la oraş. Gazda punea farfuriile cu tăt felul de obiecte şi poftea fetele înăuntru… ele nu vedeau ce să pune. Asta era în sara de trişunu, Revelionu’, cum s-ar zâce acum. Asta ne era petrecerea atunci, ne adunam la câte-o casă şi ne râdeam tăţi de ce găseau fetele de măritat sub farfurii”, vorbele pleacă domol de la om la muiere şi fiecare mai întăreşte povestea cu ceva: “Intram şi merea fiecare din noi la vreo farfurie, ridica şi vedea ce-are dedesubt: după ce găsea, aşa îi era sortitul – dacă găsea chiaptăn, să zicea că îşi lua bărbat colţat, dacă era oglindă, era fălos, dacă găsea păhăruţul, îi beutor, dacă ridica şi vedea cărbune, era bărbat negru, pita însemna bărbat bogat, dacă găsea fuiorul, era bărbos, dacă era creion, îşi lua om deştept, cu şcoală”, istoriseşte “a lu’ Dărăbuţ”. “Ş-apăi, erau şi băieţii cu ele acolo şi vedeau, da’ ei nu ridicau farfuriile, numa’ să râdeau de fete, mai jucau, să petreceau, aşa trecea seara de Ajun”. Îndatorirea gazdei era să pregătească şi masa cu bucate: cârnaţi, pece, curechi cu găluşte şi, ca dulciuri, cozonaci.

“Aviau şi muzică, erau ţâgani cu laută, jucau de s-omoreau şi, aiii, ce să mai râdeu tăţi”, povesteşte Aurelia, cu braţele împletite peste piept şi gândul aiurea, în urmă cu zeci de ani, în vremea tinereţii. După noaptea de petrecere, în prima zi a noului an, femeile care îşi făceau calendar de ceapă cu o zi înainte, să duceau şi să uitau curioase să vadă cum va fi vremea în proaspătul an. Calendarul de ceapă se făcea de fiece gospodină: “Se tăia ceapa în jumătate şi să alegeau doişpe foi, se aşezau pe un fund de lemn şi să puneau într-o casă unde nu prea umblai. Alegeau foile care arătau aşa ca o ulceauă şi puneau în ele o ţâră sare. Fiecare foaie era pentru o lună anume: ianuarie, februarie… Să zicea că sarea lasă apă, după cum a fi luna ‘ceea – de iera cu multă apă, era ploioasă, de n-avea nimică, era secetă”, explică Artenie şi vecina trage linie: “Aia ne era prognoza cu ploaia şi timpul. Şi era cam aşe, să ştiţi că să potrivea calendaru’ cu timpul”. În prima zi din an, ţăranul “ghicea” o samă de lucruri pe baza unor observaţii făcute acum: “Să zicea că ce-ţi vinea în dimineaţa de Anu’ Nou prima dată în casă, – bărbat sau femeie -, aia îţi fătau oile: miele ori berbecuţi. Şi iera mai bine să fie mială”, râde a lu’ Mugurel. În schimb, nu era bine, dacă ieşeai pe drum şi primul întâlnit era o femeie. Asta e un lucru de care şi acum să feresc boienţii: “Io, tri ani la rând, tăt muieri am văzut dimineaţa de Anu Nou şi nu mi-o fost bine. Păţit cum îs, anu’ ăsta am văzut de departe că poartă cişineu şi am ocolit – dacă mă credeţi – am urcat prin grădini şi am coborât dealu’ până la cursă, să nu mai am ghinion”, zice “Nelu, a lu’ Boldor”, unul mai tânăr, plecat la poveşti şi la colindat.

Datu’ cu cheia

“Mai la urmă, că nu erau puşcători din astea, cum au acum, în noaptea de Anul Nou, fiecare ficior care pleca să cânte şi să tragă clopotele la doişpe noaptea îşi lua de acasă o cheie de pe la vreo uşă. Ştiţi că cheia, la un capet îi găurită, şi, pă ălalalt capet, are urechea de care-o-ntorci. Pe-acolo băgau o aţă ca s-o ţie şi de aţă legau un cui…”, povesteşte Homorodean şi apoi alt bărbat preia istorisirea: “Luau capetele de la chibrite, la zdrobeau cătranul ălă şi îl băgau pe gaura cheii. Þâneu de aţă şi dădeau cu cheia de ceva tare şi atuncea puşca. Praf să alegea de cheia aia. Crepa de multe ori!”, râd oamenii de amintiri. Şi ca să nu-i certe a lor: “Pă furiş le luau de acasă…” Un alt sătean, zice: “Mai ştiţi pe vremea de veniră comuniştii, erau aciia, la Cândeşti, copiii în drum şi, influenţaţi de ruşi, strigau lozinci: “Bastionul păcii e URSS! Jos cu cei ce vor război, pentru pace luptăm noi!” Şi Tonea lu’ Solomon, cu o cheie, da’ bună cheie, o tăt ras la ghiufe acolo, o tăt ras şi o dat cu ea de bolovanul ăla din drum, de la a li’ Vănduţ. Şi io vinit, Doamne, un dărab din cheie la Maia Ciutaia în gât şi odată o pornit-o sângele pă haia: Vai, vai, vai, vaiii!” Şi bătrânii pornesc iar pe râsete: “…şi pocni cheia taman atunci când hăia strigau: “Jos cu cei ce vor război…!” Oamenii râd acum, dar atunci, satului nu i-a fost tocmai bine: “Veni miliţia p-aci, îl luară pe Tonea, că ce s-o-ntâmplat, că or tras cu pistolu’. O durat până s-o lămurit omu’ legii că cineva o dat cu cheia”, zice a lu’ Mugurel: “Carbitul, ăla de puşcă la Paşte cu el, o apărut mai încoace…”

Petreceri vechi şi noi

“Zâua de trişunu ne adunam cu furca şi ne jucam «mâţă oarbă», zâua, nu noaptea, noaptea era altceva. Şi una era «mâţă oarbă» – să lega la ochii – şi trăbuia să le prindă pe hălelalte care ne ascundem. Şi pornea cu mâinile-ntinse şi pă care o prinde, aia era mâţă. Să fereau din calea ei, p-ici, prin casă, pe unde să puteau ascunde, după vreo ladă, o uşe… Ştiu că la unii ne jucam mult şi eu mă suiam pe camniţă, deasupra. No şi acuma ruşine, au ba, vă spui aşa cum îi: Mia lu’ Lăutaşu – fie iertată! – s-o băgat su masă şi n-o băgat de samă că i s-o ridicat rochia în sus şi haia o dat cu mâinile pă dosu’ ei: “Vai, trăznească-vă Dumnezău!” Şi Fia să uita la noi şi zâcea: “Mă, calce-vă, să vă calce… Mâine, poimâine, vă vin peţitorii şi voi vă jucaţi “mâţă oarbă”. Dorina Homorodean – fata gazdelor poveştilor – este altă generaţie şi îşi aminteşte că încă de pe vremea tinereţii ei lucrurile se schimbaseră: vechea “casă a jocului” devenise “Cămin Popular” şi tinerii se adunau aici să facă Revelionul: “Nu ne amestecam cu cei căsătoriţi, care aveau petrecerea lor. Noi ne adunam separat, fiecare ducea de acasă mâncare – pece, cârnaţi, mâieşi, cartofi – şi băutură, le puneam la un loc şi mai strângeam bani să plătim muzicanţii din Geoagiu. Şi jucam până dimineaţa”. Dar nimic din ce-i acum nu se compară cu sărbătoarea de aproape un veac când satul gemea de tineri – aşa vorbesc ţăranii între ei: “Vremuri faine am mai prins şi noi, jocuri, căluşeri, nu nebunia de acum: ştii, moşule, că acuma de Crăciun am primit un telefon – era unul de vorbea iute şi nu prea bine româneşte: mi-am dat sama într-un târzâu că îi japonezu’ de o filmat căluşerii noşti anu’ trecut. De-acuma ianu’ ne-o ţinut minte număru’ de telefon şi ne-o sunat să ne întrebe: “Căluşer este?”. “Nu mai ieste”, i-am zâs. I-am zis că nepotu’ o plecat la facultate. Mi-o tăt povestit el că îi la Căstău, filmează acolo şi o zis “Nu-i Căluşeru’ bătrânesc”. Bag samă că io fi plăcut mai mult cum or jucat ăi din Boi”.