O colecţie demnă de un muzeu

Cu toţii adunăm amintiri şi – ca să ne putem colecţiona viaţa – ne facem fotografii. Le postăm şi le păstrăm. Dincoace de noi, un hunedorean are o pasiune mai puţin obişnuită: Dan Tămaş colecţionează aparate de fotogra­fiat. La 57 de ani, bărbatul are deja sute de camere foto. Aparatele au fost cumpărate de-a lungul mai multor ani din târgurile de vechituri din ţară sau străinătate, ori au fost primite de la prieteni.

Dan Tămaş şi unul dintre cele mai performante aparate foto din istoria industriei de profil

„Nu am nici cea mai mică idee de unde vine această pasiune. Chiar nu pot să spun de unde vine. Există şi nu cred că un colecţionar poate să spună de unde i-a venit pasiunea pentru ceea ce colecţionează. Şi asta, cred, este valabil pentru oricine, indiferent câtă cultură ai, ce-ai făcut, dacă lucrezi în domeniu sau nu activezi în branşă. Sunt colecţionari de «n» mii de feluri şi nu cred că cineva poate să spună de unde sau momentul când a început”, se justifică artistul colecţionar. Nici nu mai ştie exact de pe unde le-a adunat: “Aparatele le-am achiziţionat de peste tot, mai nou, au început să vina ele singure la mine şi e chiar frumoasă partea asta a poveştii. În general, le găsesc şi le cumpăr din târguri, târguri de antichităţi – Negreni, Cluj, Hunedoara şi aşa mai departe. Oriunde găsesc un târg de vechituri prin Europa, pe unde am umblat, primul lucru la care m-am uitat au fost aparatele de fotografiat. E bucuria mea”. Îl crezi, pentru că sentimentul i se citeşte în privire. La el în casă, peste tot, se rânduie şiruri întregi de aparate, mai vechi sau mai moderne. “E greu de spus câte aparate am, pentru că nu am reuşit să le inventariez pe toate. Am şi dubluri, tripluri chiar, la unele modele. Am în jur de 450 – 500 de aparate. Şi nu, nu am de gând să mă opresc aici. În niciun caz nu o să mă opresc din adunat”, promite colecţionarul. Şi la fel ca majoritatea colecţionarilor din ţară are o singură proble­mă: sunt atât de multe apa­rate şi prea puţini bani. “Nu am reuşit să stabilesc o me­die, de genul – câte aparate îmi intră anual, pentru că nu pot de fiecare dată sau la fiecare ieşire să cumpăr. Uneori sunt trist pentru că nu găsesc niciunul. Pur şi simplu nu le găsesc! Alteori iau zece, dar, de regulă, cumpăr două-trei. Nu pot să merg în târg în fiecare sâmbătă. Nu am bani în fiecare sâmbătă şi asta e”, spune bărbatul, întorcând privirea ca şi cum ar încerca să-şi ascundă durerea din suflet. “Nu sunt ieftine. Le negociez cât pot, dar… sunt pe bani”.

Lecţia de istorie

Din colecţia hunedoreanului nu lipsesc aparatele cu bliţ “antic”

Pentru că este un maestru tehnician al micuţelor maşinării, aproape toate aparatele de fotografiat au fost reparate şi conservate, aşa că marea majoritate sunt în stare de funcţionare. Şi totuşi, ce are de gând să facă cu ele? “Aparatele?” întreabă colecţionarul uimit parcă de îndrăzneala de a le socoti la un loc, pe toate. Dimpotrivă, spune mimica lui: “Fiecare aparat are povestea lui, doar poveştile aparatelor se încheagă, se leagă între ele, pleacă de undeva, de dinainte de Daguerre (inventatorul „daghereotipului” – n. red.). Pleacă de dinainte de 1.800, de la sistemele optice de desenare, pleacă de la came­ra obscură a lui Da Vinci şi până încoace. Poveştile astea undeva se leagă, într-un mod frumos: ce a derivat, din ce, unde a fost impasul, care a fost motivul politic sau geopolitic care a determinat evoluţia unui aparat… În acest domeniu, la fel ca în oricare alt domeniu, a fost o concurenţă de genul: noi suntem primii, noi suntem cei mai buni, un furt de patente, împrumuturi. Leika pot să fie mândri că toţi au furat de la ei. Înseamnă că au fost foarte buni!”, explică Dan Tămaş şi musai să îl asculţi fascinat pe omul cu sufletul tulburat de mirajul fotografiei. Printre exponate întâlnim aparate vechi de zeci de ani, mărci renumite, aparate foarte performante pentru acei ani, cum ar fi Kodak, Roliflex, Leika sau Zenit. “Sunt nume foarte bu­ne, care au pierdut teren în timp, au rămas însă doar nu­me extraordinare. Hasselblad nu a vrut să fure de la nimeni, nu a vrut să împrumute de la nimeni. E povestea aia frumoasă cu Victor Hasselblad din al Doilea Război Mondial, când au venit la el reprezentanţi ai armatei cu un aparat de spionaj de pe un avion inamic. Au zis: “Puteţi să ne faceţi aşa ceva?”. Victor s-a uitat la aparat, s-a gândit un pic şi a zis: “Nu, nu pot să fac asta. Vă pot face ceva mai bun!”. După câţiva ani, acel ceva mai bun – care iarăşi a fost precursor la o grămadă de aparate Zeiss, Konika, Kievul rusesc – a ajuns pe lună. Ori, de ce reclamă mai ai nevoie pentru un aparat din seria 500 decât să pui pe cutie o poză a lunii făcută de pe lună. Da? Nu, nu mai e nevoie de nicio reclamă. Asta este o poveste, dar Victor Hasselblad nu a inventat, nu în sensul propriu al cuvântului, aşa cum a făcut-o Oskar Barnack, în 1913”. Pentru necunoscători,Oskar Barnack este un inginer german considerat tatăl camerei cu film de 35 mm. Cel mai vechi aparat de fotografiat din colecţia lui Dan Tămaş este un Kodak din anii 1920.

Planuri de colecţionar

Când umblă cu aparatele sale din colecţie ori, şi mai emoţionant, le deschide, tehnicianul umblă precum mamele cu pruncii fragili. „Probabil că o să le şi expun, dar e foarte dificil să expui aşa ceva: aparatele sunt vechi, sunt fragile, unele au probleme şi nu ştiu dacă le voi putea restaura chiar pe toate şi recondiţiona în măsura în ca­re mă pricep. Să le văd distru­se, să văd că se trage de ele, să le văd căzute sau scăpate din mână… Mi se rupe sufletul”. Se gândeşte totuşi că locul lor este într-un loc unde pot fi admirate şi de alţii: “Mă gândesc că va fi un muzeu particular, probabil că va fi primul. De fapt, nu am pretenţia să fie un muzeu. Deocamdată este o colecţie. Le e destinată mansarda. Sus, pe 100 de metri pătraţi vor fi numai aparate, câte vor încăpea. Dacă nu mai intră acolo, le voi găsi eu alt spaţiu. Cu precauţiile necesare pro­babil le voi expune. Mă gândesc la o sală în Castel, de la Cluj mi s-a propus ceva, acum câţiva ani: am încercat să facem ceva acum vreo doi ani, ne-am gândit la un mic muzeu şi ar fi fost primul de acest fel din România. A funcţionat, dar ca un muzeul ad-hoc sezonier. Aveam un număr limitat de aparate, vreo 20-30. În Cluj sunt mulţi colecţionari şi în Universitate sunt destui buni”. Şi pentru că aparatele sale au poveşti, artistul se gândeşte să le dedice şi o carte: “La un moment dat, când colecţia va fi inventariată, am să încep şi să scriu, să descriu legătura dintre aparate, evoluţia lor, să o prind în forma unei cărţi. O am demult în plan, dar deocamdată am alte priorităţi. Vreau în primul rând să termin cu şcolile şi după aceea om vedea ce pot să fac”.

Specializat în fotografie

Dan Tămaş deţine atât una dintre primele camere video mobile, un magnetoscop, cât şi camere digitale moderne. Imaginea sugerează cât de mult a evoluat tehnologia imaginii în doar cinci decenii.

Pasiunea pentru fotografie şi-a lăsat amprenta definitiv asupra vieţii lui. Dan Tămaş este tehnician la departamentul de fotografie al Universităţii de Artă şi Design din Cluj. Mai mult, este doctorand în arta fotografică la aceeaşi universitate: “Îmi vine bine, pentru că se suprapune cu perioada în care îmi fac doctoratul, tot în fotografie. Lucrez cu studenţi tot cu fotografie, am mereu contact cu cadrele didactice din domeniu şi toate zonele din Universitate. Mă bucur că am avut nebunia, la vârsta mea, să încep. Nu mă aşteptam – a fost ceva chiar pe loc, o decizie de o clipă. Uneori o astfel de decizie e importantă. Probabil că aş fi regretat foarte mult dacă nu aş fi făcut pasul ăsta”. Artistul plastic hunedorean Radu Roşianu îl cunoaşte pe colecţionar de-o viaţă: “Probabil din maternitate, mai ales că suntem de aceeaşi vârstă şi am copilărit împreună. Am trăit împreună bucuriile tinereţii, satisfacţiile maturităţi şi ne-au legat până la urmă nişte afinităţi, unele sentimentale, afinităţi de preo­cupări. Şi eu sunt artist ca şi Dan şi ne-am condiţionat unul pe altul, ne-am influenţat reciproc, în desăvârşirea pregătirii ştiinţifice.
Cred că pasiunea de colecţionar a lui Dan e, de fapt, un produs al sufletului, al spiritualităţii lui. Acest specific de colecţie este doar unul din aspectele dragostei lui pentru obiect, pentru frumos, pentru istoria obiectului în sine, lucruri care, până la urmă, fac deliciul colecţionarului în primul rând. Scopul de a expune aceste minunate obiecte, care are fiecare în parte istoria lui, dar şi o frumuseţe a sa prin partea me­canică, felul lui de a se manifesta. Există lucruri de o este­tică absolut impresionantă. Ce are el nu se limitează doar la o colecţie de aparate foto sau de unelte specifice fotografiei, domeniu care este şi meseria lui de bază în acest moment”. Prietenul său a văzut cum pasiunea pentru fotografie, dar şi trăirea ei alături de profesionişti, într-un centru universitar, i-au schimbat viaţa hunedoreanului: “Pasiunea lui se extinde şi la altfel de obiecte care se manifestă prin frumuseţea lor. Şi, cu toate acestea, fotografia rămâne pe primul plan, pentru că este şi meseria şi profesia lui de bază, iar Dan este doctorand la fotografie artistică. El face fotografie artistică de foarte bună calitate. Plecând de la pasiunea lui pentru aparat, pentru obiect, a făcut fotografii la un nivel mediu, dar contactul cu mediul ştiinţific, profesional, în domeniu, l-a schimbat radical. I-a schimbat şi via­ţa. În acest moment, artistul din el şi-a găsit suportul de meserie pentru manifestarea plenară a demersului plastic”.