Editorial: Noul Cod Fiscal. Un huzur pe datorie marca Ponta

Întrebaţi orice întreprinzător din România şi veţi primi răspunsul pe loc: DA, vrem reducerea taxelor şi impozitelor de ieri, nu de azi sau de mâine! În acelaşi timp, teoria şi parţial practica arată că reducerea fiscalităţii este una din pârghiile prin care autorităţile unei ţări pot stimula economia.
Şi atunci de ce s-a sucit preşedintele în cazul Codului Fiscal promovat de Guvernul Ponta?
De acord, e nevoie de relaxare fiscală! Dar chestiunea nu se face ca tăiatul cepului la butoi: tai impozitele şi aştepţi să se reverse preaplinul. În economie, dacă tai într-o parte, „puşcă” în alta. În cazul fiscalităţii, de exemplu, se induce o gaură în buget! Marele risc stă în faptul că Guvernul Ponta nu poate identifica resurse credibile cu care ar putea acoperi deficitul bugetar creat, apreciat la circa 14 miliarde de lei. E drept că fiscalitatea mică stimulează economia, dar nu poţi conta că o ridică la cer. Ori la noi de asta ar fi nevoie! Altfel efectele sunt devastatoare!
Din această perspectivă neclară, noul Cod Fiscal, aşa cum a fost el croit de guvernul domnului Ponta, poate deveni, pe termen mediu, paşaportul spre „Roexit”. De ce? Pentru că va induce o spirală a îndatorării tot mai greu de finanţat, cu final previzibil într-o încetare de plăţi, dacă economia noastră nu va creşte miraculos ca cea a Chinei, de exemplu! Şi nu va creşte! Noul Cod Fiscal seamănă astfel tot mai mult cu o tentativă de bancrută frauduloasă naţională provocată de guvernul PSD, ale cărei planuri privind pozi­ţionarea ţării între Est şi Vest sunt tot mai îngrijorătoare pentru cei ataşaţi de valorile Occidentale şi ale statului de drept. Este, dacă doriţi, o ruletă rusească jucată cu economia naţională, rusească şi la figurat, pentru că are evident o esenţă antieuropeană. Dovedeşte asta şi modul în care se raportează guvernarea la angajamentele României faţă de Bruxelles. Rămânând în contextul impunerilor economice, se vede clar că noul Cod Fiscal duce pur şi simplu la o depăşire planificată a ţintelor de deficit convenite de România cu Uniunea Europeană prin pactul de guvernanţă fiscală. Adică, ne îndatorăm mai mult decât ne-am asumat şi ne putem permite! Guvernul Ponta îşi asumă deschis că va face asta trecând peste legi votate în Parlamentul Romaniei şi angajamente luate la Bruxelles. O face în nota casei: cu cinism maxim, ascuns sub masca unui naţionalism fără valoare de piaţă în situaţia dată. Evident că precedentul Grecia impune Comisiei Europene să atragă atenţia României: „Aveţi grijă că vă duceţi în cap!”. Singurul care a luat în seamă aver­tismentul şi a putut face ceva a fost, se pare, preşedintele Iohannis. El a respins Codul Fiscal. Şi, la fel ca orice deci­zie nepopulistă care se ia împotriva unei măsuri popu­liste, gestul a fost însoţită de huiduielile coaliţiei de guvernare.
Aici suntem acum când ar trebui să răspundem la întreba­rea care rupe din nou socie­tatea românească în două: cine e, până la urmă, omul bun şi cine omul rău din această poveste fiscală?
Chiar dacă a tăiat adânc în propria popularitate, decizia preşedintelui de a respinge diminuarea taxelor şi impozitelor în varianta Ponta o apreciez ca o simplă temporizare în faţa unei pripeli guvernamentale periculoase pentru viitorul României. Adică, facem reducere de taxe şi impozite, că e bine, dar nu aşa, sărind din baie. De partea cealaltă, retorica premierului ne arată încă o dată ce gânduri separatiste umblă prin capul Domniei Sale. Domnul Ponta spune că „americanii”, „agenturile străine” şi omul lor de la Bucureşti, Klaus Iohannis, distrug şansa de dezvoltare a ţării. Demonizarea Europei, a Occidentului, „teoria străinului” fac parte şi la domnul Ponta din retorica unui premier despotic, care nu se descurcă deloc cu treburile ţării şi caută ţapi ispăşitori în afară pentru lipsa sa de succes la guvernare, ratarea politică sau dosarele penale care-l incriminează.
O relaxare fiscală e întotdeauna de dorit, dar cu o condiţie: să fie făcută de cineva cu cap, în respect pentru bunul simţ economic şi statutul nostru de stat membru UE. Ceea ce domnul Ponta ne propune este un huzur
i­respon­sabil pe datorie. Şi culmea e că domnia sa chiar crede că asta îl face mai simpatic.