În oraş, la graniţa timpului

Anul Nou este cel mai sclipitor moment al timpului pământesc: întreaga omenire sărbătoreşte încheierea unui ciclu şi naşterea unui nou timp. Este momentul în care cerul se acoperă de artificii, paharele se umplu cu şampanie, iar oamenii se îmbrăţişează. Este un timp al superstiţiilor, al judecăţii şi al dorinţelor pentru noul an.

"Revelionul urban" e o sărbătoare relativ nouă, comparativ cu felul în care era marcată, la sate, trecerea dintr-un an în altul

“Dintre nopţi, cea mai puternic şi explicit marcată de ideea de timp este cea dinspre 31 decembrie spre
1 ianuarie. Noapte în care nu se doarme, Revelion. La oraş, […] şampanie, jocuri de artificii, exuberanţă, paiete. […] La sat, noaptea aceasta este o verigă, mijlocul unui lanţ compus din douăsprezece zile şi douăsprezece nopţi, perioadă în care oamenii lasă totul deoparte şi se ocupă cu toată seriozitatea de Timp. Îl restaurează, îl regenerează, într-un cuvânt fac tot ce se poate să-l repare – pentru că există semne clare că timpul s-a stricat. Dacă n-ar face-o, s-ar sfârşi lumea. Fără oameni, Timpul ar muri”, scrie Irina Nicolau, un etnolog înzestrat cu har de mare povestitor.

La sat, se stinge focul, ca să închizi un ciclu, şi se reaprinde pentru a da naştere unui nou timp – lumea întreagă este în mişcare pentru că cine leneveşte va fi leneş tot anul. Este, de fapt, un timp inundat de superstiţii: acum, vitele pot vorbi între ele, comorile ard, iar oamenilor le va fi bine de ţin în buzunare bani, la trecerea dintre ani. “Se spune că, în noaptea de Sfântul Vasile, cerul se deschide de trei ori pentru câte o clipă. Oamenii cu noroc apucă să-l vadă pe Dumnezeu aşezat, împreună cu Sfântul Nicolae, la o masă luminată”. Sfântul Vasile este cel mai tânăr dintre sfinţi “pe măsură ce timpul îmbătrâneşte, îmbătrânesc şi sfinţii”, explică etnologul.

Secolul Revelionului

Satul sărbătoreşte Revelionul târziu “şi sub influenţa factorilor de modernizare”, crede etnologul hunedorean Marcel Lapteş: “cel existent astăzi în calendarul astronomic a fost exacerbat de ideologia regimului comunist drept sărbătoare laică, iar, ca urmare, zilele de 1 şi 2 ianuarie au fost declarate special “libere”, nelucrătoare. Sărbătoarea “Revelionului”, deşi foarte răspândită acum, este relativ tânără – are doar “o sută şi ceva de ani”, a descoperit Adrian Majuru, care scrie că “Bucuriile iernii aveau altă tonalitate faţă de ceea ce trăim astăzi: la periferiile oraşelor şi târgurilor îngropate în nămeţi ori acoperite de straturi de noroi şi pline de băltoace adânci, sărbătorile treceau cu repeziciune”.

Doar departe, în centrele sclipitoare ale marilor oraşe româneşti “lumina şi voioşia răzbăteau din fiecare casă. […] Aici, sărbătorile erau gustate în saloanele restaurantelor sau varieteurilor închiriate din timp, iar toaletele pregătite la rândul lor, de luni de zile, îmbrăcau o lume selectă, unită de veselia împreurărilor, dar şi de interese”. La începutul secolului trecut, în oraşe, exista obiceiul ca naşul să-şi adune finii la o petrecere unde se mânca şi se dansa, iar, după 12 noaptea, copiii mai mari treceau cu sorcova, mai întâi la naş, apoi pe la restul invitaţiilor. Pentru urări, primeau bani. Adrian Majuru crede că Revelionul a început să fie descoperit între cele două războaie mondiale: “Revelionul, practic, ultima revedere din an a celor dragi, prilej de a petrece, şi prima întâlnire din noul an, devenise un obicei al protipendadei româneşti din a doua parte a secolului al XIX-lea, dar obiceiul a coborât şi către clasa medie la finalul secolului al XIX-lea, pentru a se generaliza după Primul Război Mondial”.

Revelioanele şi Moş Gerilă

Oraşul născoceşte obiceiul ca cei mici să primească daruri în această noapte: ori haine groase de iarnă, ori jucării din lemn sau plumb. În general, Revelionul se petrecea în familie, dar cei înstăriţi reţineau de pe atunci restaurante pentru petrecerea Anului Nou. Graniţa dintre ani era prilejul perfect pentru mici “surprize” între cei apropiaţi – de la vizite, la trimiterea unor muzicanţi la ferestrele prietenilor. Cei săraci însă, “mahalaua”, au descoperit Revelionul, laolaltă cu satul românesc, odată cu venirea la putere a comuniştilor, perioadă când petrecerile se fac ori în căminele populare, ori la cantinele uzinelor unde, de multe ori, pe scenă, urcă formaţii alcătuite din muncitori talentaţi.

Tradiţia se rupe însă în anii ’70, când preşedintele Republicii Socialiste România, Nicolae Ceauşeşcu, transformă aceste formaţii în brigăzi muncitoreşti, cu repertoriu limitat la… Cântarea României. “Frumuseţea finalului de an s-a prăvălit într-o bizară clandestinitate la începutul anilor ’80, într-un fel foarte asemănător cu ceea ce s-a întâmplat în anii ‘50″, concluzionează istoricul. Tot comuniştii îl inventează şi pe Moş Gerilă, pentru a şterge din memoria colectivă sărbătoarea credincioşilor de Crăciun. Aşa ajunge, în anii 70, bradul îmbodobit aproape în fiecare casă, iar cadourile pentru micuţi se extind şi la cei mari. Copiii nu au avut voie cu colindatul, se sărbătorea doar vacanţa de iarnă şi Revelionul, nu era pomenit niciun simbol al Crăciunului: “Brăduţu-i pom de iarnă-n casă/ Când urlă crivăţu-n câmpii/ Şi Moş Gerilă-n el ne-aşează,/ Cuminţi de suntem, jucării”. De pe prima pagină a Almanahului Copiilor din 1982, Nicolae Ceauşescu deschide un nou an: “Vă urez vouă, întregului tineret, tuturor copiilor patriei noastre, succese tot mai mari în muncă, în învăţătură, în însuşirea minunatelor cuceriri ale geniului uman! Să fiţi şi să rămâneţi întotdeauna revoluţionari, să fiţi întotdeauna de partea dreptăţii, egalităţii, păcii, a socialismului şi comunismului!”. În România “revoluţionară,” Moş Gerilă nu a mai apucat Revelionul 1990, când românii sărbătoresc noul an, în stradă, cu tricolorul.

Anul Nou, în lume

Şi pentru austrieci, Anul Nou este un timp al superstiţiilor şi prezicerilor. Ei au la masa de sărbători câte un bănuţ de care lipesc o buburuză de lemn. Austriecii cred că asta le aduce spor şi dragoste pentru anul ce vine.
De 1 ianuarie, Filarmonica din Viena găzduieşte tradiţionalul concert de Anul Nou.
La Paris, celebra Champs Elysees se umple de artificii, confetti şi oameni care ciocnesc pahare cu şampanie.
În Spania, de Anul Nou, fiecare spaniol înghite 12 boabe de struguri când orologiul bate ora 24.00, câte o boabă pentru fiecare bătaie a ceasului. Este un gest care simbolizează încheierea anului.
În Italia, obiceiurile erau mai “zgomotoase”: la miezul nopţii de 31 decembrie, toate vechiturile trebuiau aruncate pe fereastră. Astfel, odată cu noul an, în stradă “aterizează” haine demodate, oale şi cratiţe…
În Roma, în Piaţa San Pietro, la Vatican, pelerinii aşteaptă mesajul Papei.
Pentru evrei, sărbătorile de iarnă sunt o perioadă de rugăciune şi de pocăinţă cu două momente importante: Rosh Hashana, Anul Nou, ziua judecăţii, şi Yom Kipur, ziua ispăşirii, sărbători a căror dată variază de la an la an. Cel mai important lucru este iertarea aproapelui cu care trebuie să faci pace înainte de intrarea în noul an.
Şi pentru japonezi, Anul Nou “Shogatsu” este cel mai important eveniment al anului: acum familia se reuneşte, decorează casa şi se fac vizite la sanctuare şi temple. În noaptea de Ajun, mulţi japonezi vizitează templele budiste pentru a auzi clopotele bătând de 108 ori la miezul nopţii, bătăi care împrăştie spiritele rele ale vechiului an. Se mănâncă “toshikoshi soba”, adică tăiţeii anului nou, în speranţa că norocul familiei se va întinde ca lungile paste. Prima zi a anului este petrecută şi ea în familie, ori în rugăciune, pentru că mulţi japonezii se îngrămădesc în templele budiste sau în sanctuarele shintoiste. În Japonia, venirea Anului Nou se sărbătoreşte de mai multe ori: odată după calendarul gregorian – Marele An Nou – şi apoi după cel lunar, Micul An Nou, care începe cu prima lună plină a anului.