E vremea grâului în satul românesc, a zilelor de seceriş când holdele îşi clatină cosiţele înspicate în adierea molcomă a valurilor de vânt. Miroase a copt. Dacă acum combinele duduie în lanuri şi ridică praful peste lume, acum câteva zeci de ani, în aşezările hunedorene încă se mai lucra cu secera şi coasa, iar, la sfârşit, întreg satul celebra munca şi cununa de grâu.
Doar bătrânii de la sate mai ştiu cum să alcătuiască minunata cunună din spice de grâu
Nu degeaba iulie se numeşte în calendarul popular „Luna lui cuptor” – e timpul „fierbinţelilor şi a coacerii”, o lună consacrată secerişului. Dacă pe Valea Mureşului, zeci de combine lucrează în lanuri de dimineaţă până seara, în satele de munte, acolo unde holdele sunt “într-o lăture”, ţăranii au păstrat secerile pentru locurile unde maşinăriile nu pot intra. E o muncă istovitoare, iar după câteva minute de tăiat spice, transpiraţia se amestecă lesne cu praful din firele de grâu. Pentru pielea delicată,
păiuşurile sunt ace care străpung carnea şi se agaţă de haine. Mişcările mâinilor se învaţă uşor: stânga apucă zdravăn paiele-n mănunchi şi le îndoaie o “ţâră-nainte”, iar dreapta cu secera taie firele cât mai de jos. Cele mai înalte fire se aleg şi se strâng în două buchete, câte unul pentru fiecar mână. Apoi, imediat lângă spice, se trec unul peste altul, ca să faci legătura cu care se prind apoi restul firelor într-un snop. Odată încercată trăinicia, legătura se aşează pe mirişte cu braţele deschise – deasupra ei se strâng mănunchiurile secerate aşezate una peste alta într-un soi de “X”. Când e îndeajuns grâu, legătura se strânge bine peste grămada de spice şi, ca să o îndeşi bine, culegătorul apasă straşnic cu genunchiul, în timp ce pumnii înfăşoară capeţii legăturii în nod. Pentru mâinile încercate de ţăran, e floare la ureche, dar palmele de orăşean capătă răni din primele minute. “Nu-i lesne să pui pita pe masă”, râd oamenii obişnuiţi cu munca de pe câmp. Apoi, snopii se aşează ori în picioare, ori culcaţi în grămezi. “Oi, io! De pe o holdă faci câte 50-60 de pari de grâu şi într-un par intră 30 de snopi”, explică Aurelia Homorodean. Chiar dacă folosesc şi combine pentru recoltat, vechilor ţărani nu le place: “Păi, când secerăm cu mâna, adunăm tăt firul. Se pierde tare puţin. Acuma, când bagi combina, jumătate aproape rămâne pă câmp, bucate pentru şoareci şi vrăbii. Mai mare păcatu’, da’ ce să-i faci? Şi bătrâneţile-s grele…”, zice femeia în timp ce se căzneşte cu secera.
La grâu, cu secera
Seceratul pare simplu, dar îi umple palmele de răni şi bătături oricărui “orăşean” care face asta pentru prima dată
Bătrânii nu ştiu a spune care vremuri au fost mai bune – cele de acum, când stai în drum şi aştepţi combina să deşerte grâul din pântece, sau timpul vechi, când neamurile se strângeau la lucru, pe holdă. Bărbaţii tăiau cu coasele, femeile adunau spicele ori greblau, în timp ce copiii făceau legăturile. În urmă, venea de obicei gazda, care lega snopii şi apoi îi aşeza pe par. Parcă şi soarele atunci era mai îngăduitor cu oamenii şi nu-i alunga la amiază către case. Era o veselie… Se cânta: „Câtu-i dealu de-a lungu/ Ară badea cu plugu,/ Şi-mi ara şi-mi semăna/ Şi din gură cuvânta: Face-te-ai, grâule, face! Ca mândruţa care-mi place!/ Te-ai face, grâule, nalt, / Ca mândruţa mea la stat! Şi să stai la secerat/ Ca mândra la sărutat. /Şi să stai şi la clăit/ Ca mândruţa la iubit!”. Obiceiurile erau asemănătoare pe vremuri în mai toate satele de munte: “Pe la noi, pe la Hărţăgani, se obişnuia ca oamenii bogaţi să cheme lumea la seceratu’ grâului, la adunatu’ porumbului, la săpatu’ crompirilor, la strânsu’ mazării. Înainte cu o săptămână, cei mai bogaţi chemau neamurile şi vecinii într-o anume zi, dacă o sta vremea. Dacă ploua, amâna claca şi acolo se adunau toţi seara, după ce gazda pregătea mâncarea şi îi împărţa: la coasă mergeau bărbaţii, femeile mergeau la seceră. Noi am păstrat obiceiu’ că ne place, mai povestim, mai trece vremea, lucrăm, cântăm, zâcem strigături şi ne petrecem până dimineaţă”, povesteşte Gheorghe Diniş din Hărţăgani. Şi acolo se cânta: „Bădiţă, sărutu tău/ Să mi-l dai bade mereu/ Să mi-l dai seara pe lună/ Să mă stâmpăr la inimă…”
„Cununa grâului”
Pe vremuri, cununa de grâu era dusă-n sat de copii. Mai ales la sat, acum, nu prea mai sunt copii
Şi mai era un obicei care astăzi, pe vremea combinelor, s-a pierdut: „cununa grâului”. Când te apropiai de „gata”, din cele mai faine spice din ultima postată a lanului se împletea o cruce de grâu. „După ce se găta cu seceratul, oamenii duceau cununa acasă şi o ţineau tăt anu pe grâu, în hambar. Primăvara, se scotea odată cu grâul de semănat şi se ducea pe câmp şi se îngropa în holda în care punei dintâi grâu”, povesteşte Aurelia Homorodean. Dar înainte de a ajunge acasă, cununa trebuia văzută de săteni. „Cununa grâului” se dădea de obicei unui copil din familie care o duce în mână, pe drum. Oamenii care vedeau ştiau că e semn că s-a terminat secerişul şi munca cerea răsplată şi ofrandă de apă: „Aiii! Câte udături mi-am luat când eram copil! Ne aşteptau pe la porţi oamenii cu vasele cu apă şi le aruncau pe noi. Ne turnau găleţile de zece litri, de nu ştiam cum să fugim mai iute şi să ne ferim deoparte”, povesteşte Marius Motoveleţ, devenit acum tânăr fermier. Pe vremuri, nu era gospodar care să nu facă o cunună a grâului. Etnologii susţin că obiceiurile secerişului s-au născut din credinţa în existenţa unui spirit al grâului care, în timpul seceratului, s-ar ascunde în ultimele spice. Ţăranul credea că acest spirit trebuie protejat, mai ales că el însemna sfârşitul unui ciclu vegetal, dar şi renaşterea, adică asigura viitoarea recoltă. Nicolae Bot scria în prefaţa de la antologia “Cântecele cununii”: „Spiritul grâului se refugia în timpul seceratului, după mentalitatea arhaică, în ultimele spice, motiv pentru care acestora li se acorda o atenţie specială. Ca urmare, sfârşitul seceratului era marcat de ample manifestări ceremoniale, impregnate de credinţe şi practici ritualice. Bogăţia lor s-ar putea explica prin aceea că erau înţelese ca rituri de sfârşit, marcând încheierea unui ciclu vegetal, dar, în acelaşi timp, şi ca rituri de început, căci vizau permanentizarea rodului viu şi transferul său de la o recoltă la alta”. Udatul cununii se produce din abundenţă nu doar prin sat, dar şi la casa gazdei: “La români, spune Nicolae Bot, dintre toate actele ritualice de la cunună, udatul are vitalitatea cea mai pronunţată şi răspândirea cea mai mare (…
. Principala semnificaţie a udării cununii este asigurarea rodului bogat prin provocarea ploilor la vreme, dar şi sporul în grâul secerat”.
“Cântecele cununii”
În funcţie de zone, forma cununii variază, iar cercetătoarea Maria Cuceu spune că, iniţial, exista “mănunchiul ritual”, un buchet simplu de spice, legate şi uneori împodobite. Cu timpul, acest mănunchi a căpătat alte forme: crucea, „care reprezenta o multiplicare şi o suprapunere de mănunchiuri sau vârste”, buzduganul, un conglomerat de mănunchiuri, şi chiar cununa sau coroana. Nicolae Bot explică: “Pentru a ocroti spiritul grâului, refugiat în ultimele spice, se pare că, în forma cea mai veche, atât la noi, cât şi la alte popoare, acestea se lăsau pe holdă nesecerate, cu credinţa că, astfel, se transmite puterea de rod la noua recoltă. Într-o fază următoare, au fost tăiate şi aduse acasă sub formă de mănunchi sau snop, iar apoi, în ultima fază, sub forma unui obiect ritual (cunună, cruce, peană, buzdugan), pentru a fi apărate de
distrugere şi, probabil, pentru a se putea împărtăşi din puterea lor şi gospodăria (…. Prin urmare, spicele nesecerate ar reprezenta forma originară, cununa etc. – forma cea mai evoluată a lăcaşului puterii de rod a grâului”.
Demult, ţăranii ştiau o mulţime de strigături şi cântece care însoţeau sărbătoarea secerişului. “Cântecele cununii” ne-au rămas datorită culegătorilor de folclor: “Stăpână, stăpână,/ Gată cina bine/ Că cununa-ţi vine,/ Cunună de flori/ Cu secerători,/ Fete şi feciori,/ Cunună-nspicată/ Din holdă tăiată,/ Chiar de pe răzor,/ Din grâu roşior,/ Cunună de spice/ Acum îţi aduce, / Ţi-o aduce-un june;/ Pune masă, pune/ Şi te-ntoarce-n casă/ Şi pune pe masă/ Un colac frumos,/ Trupul lui Cristos./ Stăpână, stăpână,/ Nu fi supărată,/ Holda-i secerată./ (…) /Fete şi feciori/ Şi ei îţi aduce/ O cunună cruce, / Crucea lui Cristos, / Tot din grâu frumos,/ Din grâu roşior,/ Tăiat din răzor/ De fete fecioare,/ De secerătoare,/ Fete-au secerat/ şi juni au legat,/ Bărbaţii au clădit/ Şi ţi-am isprăvit./ Stăpână, stăpână, Nu fi supărată,/ Holda-i secerată”.
Obiceiuri “spicuite”
Cum grâul a fost întotdeauna cea mai importantă cultură pentru ţăranul român, temerea principală a oamenilor era ca nu cumva să îşi piardă recolta. Este motivul pentru care calendarul popular este ticsit cu zile în care este evitat lucrul, cu speranţa de a nu trezi cumva mânia divinităţilor răspunzătoare de producerea grindinei sau a incendierilor grânelor. „Suntem oameni de grâu. Ne naştem din grâu, suntem botezaţi cu grâu, nuntim în grâu, ne seceră moartea în grâu, înviem tot în grâu. Pătimim ca grâul, cu lacrima schimbată în grâu, cu sângele şi sudoarea făcute grâu. Vom fi îngropaţi în morminte de grâu strălucind, cu coroane de grâu pe oasele capului. Vom fi în întregime grâu. Oameni de pâine, anonimi de grâu, în cimitirele noastre unduind subteran, suntem lanuri de grâu bătute de vânt sub pământ, ne coacem ca pâinea în sicrie arzând. Intrăm în gura Domnului cum şi el ne intră în gură”, scria Şerban Anghelescu în “Cartea de grâu”, un volum pe care l-a coordonat împreună cu Cosmin Manolache şi Lila Passima. Iar calendarul lunii iulie abundă de interdicţii. Pe 8 iulie, am avut “Pricopul” sau “Precupul”, despre care etnologul Irina Nicolau scria în “Ghidul sărbătorilor româneşti”: “Aflat în miezul verii, când atenţia oamenilor era îndreptată spre roadele pământului, Pricopul asigură, ca şi Drăgaica şi Sf. Petru, coacerea semănăturilor. În cazul nerespectării sărbătorii, el poate trimite grindină sau incendii pârjolitoare”. În tradiţia populară, Sfântul Procopie este cinstit pentru că apără recoltele şi casele de trăsnete, fulgere şi grindină, are puterea de a face câmpurile să rodească şi transformă piatra în picături de apă înainte de a cădea pe pământ. La ţară, Pricopul are un rol important în coacerea cerealelor, apărându-le de primejdiile meteorologice. Celor care treieră în această zi, sfântul le aprinde paiele care ard până la ultimul fir. În Apuseni, oamenii cred că, pe cei care nu-l respectă pe sfânt îi iau pe sus două vânturi puternice, numite Harcodan şi Dornados.
Grâul nostru cel de toate zilele
Se spune: “Când seceri la grâu, să laşi un peticel numai cât cuprinzi cu braţul – numit «barba lui Dumnezeu» – în mijlocul lanului, că aşa e bine”. De fapt, grâul se întâlneşte în aproape toate obiceiurile româneşti în cele mai multe zone etnografice, chiar dacă a mai ajuns la noi doar sub forma sa prelucrată a pâinilor şi colacilor rituali, mai rar în folosirea spicelor bogate în boabe de grâu. Aşa că respectarea sfinţilor care protejează grâul era obligatorie. De temut era şi Sfântul Ilie, un sfânt năprasnic, care mai are în jur şi o familie numeroasă. Toţi fraţii, surorile şi slujitorii lui îi duc la îndeplinire poruncile, provoacă arşiţă şi incendii devastatoare în luna lui Cuptor. Pârliile, Panteliile şi Păliile sunt surorile lui Sântilie – ele ard câmpurile înverzite sau trupurile oamenilor. Panteliile sunt divinităţi meteorologice năvalnice serbate în 13 şi 27 iulie, iar Pârliile sunt trei făpturi îngrozitoare, care se răzbună cu incendii, dacă nu li se respectă zilele de 20-22 iulie, când femeilor li se interzic anumite munci. Pe 23 iulie, un alt neam este Opârlia sau Sfântul Foca, patronul arşitei incendiare. Demult era o sărbătoare respectată, mai cu seamă de cei care lucrau cu petrolul – în această zi nu se coace, toarce, nu se dă foc din casă şi este interdicţie la scăldat. Sfântul Ilie împreună cu fraţii şi surorile sale au primit în seamă perioada cea mai toridă a anului, dintre 13 şi 27 iulie. “Familia lui Ilie” provoacă în această perioadă, ca din senin, furtuni cu fulgere, tunete sau grindină, lucru care face din Sântilie cel mai important sfânt la verii, respectat şi temut, considerat patronul ploilor, al fulgerelor, dar şi al arşiţei. Chiar dacă nu e trecută în calendarul ortodox, ziua de 21 iulie îi aparţine lui Ilie Pălie şi se ţine ca apărare de boli la oameni şi animale, de trăznete, secetă şi foc. Avem în urmă mii de ani de adorare a grâului, scrie Şerban Anghelescu: “Alexandru cel Mare îşi punea oştenii să culce cu lăncile grâul care le stătea în cale ca un zid de apărare pe malul getic al Dunării. Nicolae Ceauşescu făcea vizite de lucru în lanuri de grâu socialiste ale victoriei. Iniţiaţii misterelor eleusine contemplau în tăcere un spic de grâu. Suntem oameni de grâu. De la îngroparea seminţelor murind spre rodul Învierii, până la coacerea pâinii împreună mâncate, suferinţele grâului torturat iniţiatic devin ale înălţării noastre în corp de grâu ucis şi fără moarte.”
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.