Cheile Crivadiei, „canionul” umbrelor (GALERIE FOTO)

Unul dintre cele mai frumoase mini-canioa­ne hunedorene, Cheile Crivadiei, rămâne – ascuns printre păduri umbroase – şi unul dintre cele mai puţin cunoscute. Este situat în locul unde se termină Ţara Haţegului şi începe Valea Jiului, iar puţină lume îi cunoaşte splendoarea. Turnul Crivadiei, a cărui ruină tronează deasupra sa, se piteşte de ochii „muritorilor”, „tainic”, la nici cinci minute de marginea şoselei. 

În unele locuri Cheile Crivadiei se îngustează atât
de mult încât abia poţi să treci

Inima verii. Şoseaua aleargă fierbinte prin lunca verde, printre coline înverzite, prin­tre câmpuri în care porumbul aşteaptă însetat stropii binefăcători de ploaie. Nicio aţă de vânt, niciun curent, nicio adiere sub cerul albastru şi norii albi ca de vată de za­hăr, care curg nepăsători pe deasupra noastră. Dacă n-ar fi goana maşinii de teren care ne poartă cu repeziciu­ne către Valea Jiului, aerul torid ar face după-amiaza irespirabilă. Satele curg unul după altul, casele au grădini frumos îngrijite, flori galbene se iţesc de după gardurile mai noi sau mai dărăpănate, iar câte unul, întins în soare cu casele albe sau colorate, „aruncat” cândva de primul om care s-a statornicit cândva acolo, în mijlocul luncii, pare că doarme şi visează în foşnetul lanurilor gata să dea în pârg. Apoi drumul face un ocol, apare podul mare de la Crivadia, iar valea se deschide în dreapta, splendidă, în lumina toropitoare a soarelui, în timp ce pe culmea din stânga străjuieşte, ştirb, dar cumva încă semeţ, abia bănuit dincolo de frun­ziş, cu-adevărat ştiut numai de cunoscători, turnul de vamă Crivadia.

Ana şi Coroana

Spectacol vizual oferit de “mini-canionul” de lângă DN 66, la limita
dintre Ţara Haţegului şi Valea Jiului

Puţini sunt cei care urcă până la el, deşi poteca până sus, în incinta de  piatră, se întinde, ocolind tufele de corn, vreme de numai patru-cinci  minute. Un panou cu explicaţii aminteşte de prezenţa turnului, însă  edificiul de odinioară rămâne prea rar vizitat, uitat, alături de alte  clădiri şi monumente care ar putea aduce încântare în ochii  vizitatorilor. Dacă faci însă dreapta şi cobori drumul pietruit, ai putea să  ajungi până jos, în vale, de unde poţi începe să explorezi cheile  Crivadiei. Cobori, aşadar, cotrobăi cu privirea la bifurcaţii şi spre poteci,  însă dacă n-ar fi Ana şi Coroana, cele două femei ieşite-n poartă ca să  shimbe o vorbă şi să dea o mână de ajutor, s-ar putea să orbecăi mult şi  bine! Ana şi Coroana îţi zâmbesc cald şi îţi răspund, cu o foarte uşoară  undă de reţinere-n glas, ca şi cum ar vrea să-şi cântă­rească mai întâi  vorbele pen­tru a nu greşi, iar apoi intră de-a binelea-n poveşti… Nu…  ele nu se tem să vorbească, să se vaite un pic, să-ţi spună cât de grea e viaţa în paradisul acesta de piatră căptuşit cu verde, foarte mult verde şi umbră… Stau izolaţi aici în satul ăsta… de-amar să-i fie primului care s-a oprit să-şi facă adăpost aici, în cine ştie ce cotloane ale timpului de demult! Nuuuu! N-au magazin în sat, doar şcoală şi-o învăţătoare bună, de care sunt mulţumiţi. Când vor să cumpere ceva, merg până la Baru sau, dacă au mai multe de luat, chiar până la Petro­şani. Dar asta se întâmplă rar… Ana şi Coroana, femeile acestea, pe feţele cărora se citeşte de-a valma durere, resemnare şi seninătate, par a fi fără vârstă… Le dai 50-60 de ani, cel mult. Însă nu! Te-ai înşelat: au şaptezeci de ani bătuţi pe muchie. Timp în care au făcut faţă la tot soiul de greutăţi despre care sunt bucuroase să-ţi vorbească, de parcă, odată rostite, durerile lor le-ar lua călătorul şi le-ar duce cu el cât mai departe, în lumea cea mare.

Sfintele Miercuri şi Vineri

“Cheile? Păi, cheile sunt chiar aici, cum cobori la dreapta, după ultima casă. E şi o cascadă”, îţi spun cele două femei, “dar e de mers prin apă… mult şi bine”. Mai era şi o potecă de sus, din şosea, însă ea ar fi coborât prea abrupt şi ieşea în cealaltă parte a văii… Laşi în urmă cele două femei care îţi spun doar numele lor mic şi nu se vor fotografiate, cu un sentiment straniu că nu ţi-au ieşit în cale întâmplător, că întâlnirea cu ele are un aer de poveste mitică, că ele nu sunt doar două sătence senine, ci… un fel de ghizi, poate Sfânta Miercuri şi Sfânta Vineri, păzitoarele unui ţinut în care te pregă­teşti să intri. Ele se întorc grăbite înapoi, la trea­bă, la fân, ba te mai cheamă şi pe tine să le ajuţi, dar tu n-ai timp… tu ai venit aici ca să baţi cheile, să le pătrunzi de la un capăt la altul. Aşa că porţile se trântesc în urma ta. Aerul când cald, când proaspăt şi parfumat, un­duind a răcoare verde de pe culmile dimprejur, îţi loveşte obrajii, iar de la ultima casă – aşa cum ai fost sfătuit – o porneşti în sus, pe cursul pârâului, cu speranţa că nu-ţi va intra apa în cizme.

Apă şi stânci

La început, e drept, apa e mică. Un pârâu oarecare, două văcuţe pasc pe malul lui, dar tu urci şi urci, dincolo de podeţe metalice, tot mai sus şi mai sus, pe sub drumul care acum taie ca un fir de urzeală exact la jumătate cerul albastru, mămăliga de aer a lui Dumnezeu. Apa se adânceşte apoi şi cizmele încep să nu mai aibă niciun folos, pe maluri cresc când flori delicate de pădure, nu-mă-uita şi violete delicate, apoi brusturi uriaşi, parcă aduşi din Jurassic, de o mână uriaşă şi nevăzută, toate presărate cu zborul de­licat al fluturilor. Apoi bulboa­nele se fac tot mai mari şi pereţii văii tot mai înguşti, până acolo unde nici măcar razele soarelui nu mai pătrund. Ca să mergi mai departe şi să aduci în lume poveştile de dincolo de aceste stânci, dincolo de care nu se mai întrevede nimic, e nevoie de curaj… Apele sunt adânci şi tulburi, pierdut prin văioage ai putea întâlni animale sălbatice… Totuşi, pătrunzi ţinând aparatul de fotografiat deasupra capului, să nu-l ude apele, aici calme şi liniştite, care par să ascundă o taină mare. Undeva mai sus e cascada de care vorbeau cele două femei, tanti Ana şi Coroana, apoi poteca în sus, aproape imposibil de urcat, dacă eşti gata ostenit. Aşa că hotărăşti să te întorci pe unde-ai venit, drumul cunoscut, de-acum pare ceva mai scurt, însă e de mers mult şi bine, din piatră în piatră, apoi iar prin apele râului, urmărind cotiturile sinuoase ale apei, prin­tre flori, stânci, brusturi şi spărturi de stâncă asemenea peşterilor, până acolo unde lumina deschide din nou valea înspre lume, lăsând în urmă pădurea cea ameţitoare şi adâncimile de întuneric ale văii.

Crivadia: ritual şi iniţiere pentru exploratori

Valea aceasta umbroasă a Crivadiei este, fără îndoială, unul dintre cele mai frumoase „canioane” hunedorene. „Oamenii consideră trecerea văii un pas important în drumul spre iniţiere al oricărui vi­zitator. Deşi apa este rece şi adesea destul de adâncă, traversarea cestor chei este un ritual necesar fiecărui explorator în devenire”, spun Lorena Apachiţei şi Dan Palcu, în volumul lor „Poveşti din zbor”, unde amintesc de splendidele chei, deasupra căruia se înalţă ruinele fostului turn de vamă. „Drumul spre turnul Crivadiei şerpuieşte prin poieni şi luminişuri calde, pline de plante rare – iubitoare ale calcarului. Iar din verdele aprins se desprind culori vii, atrăgătoare, ce ispitesc fluturii să se aşeze la o masă copioasă. De fapt, fluturii iubitori de plante calcofile sunt foarte speciali. Cei mai mulţi sunt rari, dar alături de ei se găsesc şi oportunişti, încântaţi de orice nectar găsit”, se spune în carte.

Contrabandă cu aur şi vite

Undeva în stânga, ascuns de un pâlc de pădure, se înalţă turnul de vamă de la Crivadia. Deşi veghează toată valea Râului Merişor, turnul de vamă, spaima contrabandiştilor de aur şi “mară” din Evul Mediu, este astăzi o ruină. Scopul său principal era acela de observare şi control al căilor de comunicaţie de graniţă. Imre Szuhanek, reprezentantul Asociaţiei PetroAqua din Petroşani şi unul dintre promotorii turismului în zonă, spune că turnuri asemănătoare există şi în zona Turnu Roşu. Arheologii adaugă că, potrivit dovezilor, turnul ar fi fost ridicat în cel de al treilea deceniu al se­colului al XVI-lea. Odată înălţat, turnul a devenit punctul de control de pe ruta care lega Ţara Românească de Transilvania, respectiv Oltenia de Valea Mureşului, pe la Merişor, apoi Vulcan şi Pasul Vulcan. “Se pare că însuşi Neagoe Basarab ar fi discutat cu voievodul Transilvanei din acea vreme, Petru Pereny, care ar fi cerut construi­rea acestui turn. Necesitatea ridicării lui ar fi fost consemnată de o plângere a nobililor din Haţeg privind contrabanda care se făcea atunci între locuitorii Ţării Româneşti şi cei din Ţara Haţegului şi Valea Mureşului. Aurul era folosit în acea vreme la turnarea monedelor, aşa că oltenii aduceau la Haţeg şi până înspre Deva, unde puteau obţine un preţ mai bun, aur şi vite. Chiar Tudor Vladimirescu ar fi fost unul dintre contrabandiştii care a câştigat sume consistente din comerţul clandestin cu vite, reuşind astfel să-şi susţină pandurii”, susţine Imre Szuhanek.