A fost unul dintre cei mai buni meseriaşi pe care i-a avut (şi încă-i mai are) Hunedoara. A copilărit desculţ, aşa că a avut un motiv temeinic să vrea să ajungă în America. A încercat, de două ori, pe vremea lui Ceauşescu, nu i-a ieşit, dar, până la urmă şi-a îndeplinit visul. Retras la pensie, n-a putut să stea degeaba şi s-a pus pe… inventat. Deţine cinci brevete înregistrate la OSIM pentru obiecte şi dispozitive care ne-ar putea face tuturor viaţa mai uşoară şi mai frumoasă. Se numeşte Ioachim Fiordean, iar pe 19 martie a împlinit 66 de ani.
Ioachim Fiordean şi cele cinci certificate ale invenţiilor sale
În 1986 s-a numărat printre lăcătuşii recompensaţi cu premiul I în cadrul competiţiei interne care se organiza an de an la fostul Combinat Siderurgic Hunedoara. Iar pe atunci, combinatul avea peste 20.000 de angajaţi şi duduia şi la propriu şi la figurat. Însemnele “CSH” erau montate de Ioachim Fiordean, uşile de la Clubul “Siderurgistul” la fel, şi câte şi mai câte lucruri văzute de mii de ori de hunedoreni îi aparţin. Asta pe lângă sarcinile zilnice pe care le avea la locul de muncă, în sectorul de Reparaţii Siderurgice în care a lucrat. Pe scurt, Ioachim Fiordean era meseriaşul la care tinerii ingineri veniţi în “Reparaţii Siderurgice” erau trimişi ca să înveţe meserie şi practic. Deseori, reuşea să-i pună-n încurcătură şi tot el îi scotea.
Borduri… geniale
Ioachim Fiordean a avut parte de o viaţă mai mult decât tumultoasă, dar acum tot ce contează mai mult pentru el (în afară de familie, bineînţeles) sunt cele cinci invenţii cu care se mândreşte şi despre care spune că tare s-ar bucura dacă ar fi exploatate de vreo firmă din Hunedoara. Spune că are inimă de român pur şi iubeşte tare mult oraşul care l-a adoptat cu vreo 40 de ani în urmă.
Prima invenţie constă în borduri ornamentale liniare pentru parcuri şi zone verzi. Este vorba despre borduri care fac economie de material şi sunt prevăzute cu un sistem de îmbinări ingenios, apropiat de sistemul “Lego”, care face posibilă crearea mai multor forme geometrice. Acestea sunt realizate şi brevetate în două variante: cu teşitură şi fără.
Apoi, tot Ioachim Fiordean a dus arta bordurării (efective) mai departe. A turnat şi a realizat borduri circulare, cu acelaşi principiu de îmbinare simplu şi eficient. Acestea sunt destinate împrejmuirii arborilor şi arbuştilor, având două diametre interioare: un metru, respectiv 50 de centimetri.
Unii ar zice că nu e cine ştie ce invenţie, însă, odată dispuse în teren, se vede clar diferenţa între bordurile clasice şi cele “marca Fiordean”. În plus, specialiştii de la OSIM au avut nevoie de 60 de zile de verificări pentru a se asigura că aşa ceva nu a mai fost inventat şi brevetat pe altundeva prin lume, apoi au fost nevoiţi să recunoască unicitatea ideii hunedoreanului nostru. “Ce m-a apucat să fac borduri? Păi am vrut să fac ceva frumos, ceva ce n-am văzut nici în America. Sunt doar pentru parcuri bordurile mele, nu sunt pentru trotuare de stradă. Apoi, ca să şi glumesc un pic, m-a cam enervat Videanu cu bordurile lui aduse din China”, spune bărbatul.
Bordurile lui Ioachim Fiordean pot schimba cu mult în bine înfăţişarea oricărui parc din România şi nu numai
Presă pentru dozele europene
Presa pentru doze de aluminiu gândită de Ioachim Fiordean este adaptată la dimensiunile europene ale ambalajelor amintite
O altă invenţie ce-i aparţine lui Ioachim Fiordean este portalul cu elemente din fier forjat interschimbabile. Întregul portal include şi stâlpi de beton, dar punctul principal sunt dreptunghiurile şi pătratele cu ornamente din fier forjat, prevăzute, de asemenea, cu siste me de îmbinare originale, care pot fi permutate în fel de fel de combinaţii. “Poţi să faci 18 portaluri, sau 18 garduri, la tot atâtea case aflate una lângă cealaltă şi niciunul nu e identic cu celălalt”, spune hunedoreanul.
O poveste şi mai interesantă o are presa pentru doze din aluminiu inventată de Ioachim Fiordean, înregistrată, de asemenea, la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci: “O asemenea presă văzusem în cei şase ani cât am stat în SUA. Acolo fiecare casă are una. Dozele se presează până ajung de 2,5 centimetri în înălţime, apoi sunt duse mult mai uşor la centrele de colectare. De fapt, copiii americanilor aşa-şi fac rost de bani de buzunar: la ei un kilogram de doze din aluminiu este plătit cu 2 dolari. Apoi, în Bucureşti, am văzut un amărât care căuta prin gunoaie şi le tot apăsa cu piciorul să-ncapă mai multe-n sac. Eram cu ginerele meu şi i-am spus «Trebuie să-i fac omului ăsta o presă». M-am pus la lucru, am desenat, am conceput şi-am executat. A trebuit să adaptez modelul meu la doza europeană, care este mai înaltă decât cea americană şi am fost obligat să găsesc alt sistem pârghii – piston, ca să nu fiu acuzat de furt intelectual. Mi-a ieşit, am mers cu ea la OSIM şi a fost brevetată, tot după un studiu amănunţit al celorlalte invenţii de gen. În SUA, o asemenea presă costă-n magazine 18 dolari. Se montează pe perete şi poate fi folosită şi de un copil de cinci ani. În România nu ştiu cât ar costa presa inventată de mine, pentru că, aici, sunt două probleme: lumea încă nu este stimulată aşa cum trebuie să colecteze şi să recicleze aluminiul din domeniul alimentar, care este foarte scump”.
Tot felul de calcule
Pentru a realiza mostre cu invenţiile sale şi pentru a le înregistra la OSIM, Ioachim Fiordean estimează că a cheltuit până acum 40.000 de lei. Spune că ar mai avea şi alte idei, însă nu poate merge cu munca mai departe din lipsă de fonduri. “Vă daţi seama că m-au costat nişte bani matriţele pentru borduri, de exemplu, materialele pentru mostre, drumurile şi aşa mai departe. M-am oprit, deocamdată, din a mai breveta idei, pentru că nu mai dispun de finanţele necesare”. Bărbatul adaugă însă că este dispus să-şi vândă toate cele cinci brevete pentru sume rezonabile. Cel pentru presa de doze din aluminiu ar costa cam 250.000 de lei. Dacă s-ar nimeri ca vreuna dintre invenţiile sale să trezească interesul vreunei firme din oraşul Hunedoara, sau din judeţ, ar fi şi mai bucuros: “Iubesc Hunedoara şi tare m-aş bucura să avem aici fabrică de borduri ornamentale, ori de prese pentru dozele de aluminiu. De ce nu?! Oricine este interesat mă poate suna. Ofer public şi numărul meu de telefon – 0749.873.636″.
O poveste ca pentru un roman
Ioachim Fiordean s-a născut în comuna Valea Largă din judeţul Mureş. Provine dintr-o familie săracă. Apucase să i se pună cravata de pionier la gât şi… tot desculţ mergea la şcoală. A făcut parte din ultima generaţie care a parcurs gimnaziul de doar şapte clase. Apoi, părinţii au reuşit să-l trimită la şcoala profesională de la Câmpia Turzii. Au urmat încă trei ani de şcoală, dar şi de muncă la Oţelu Roşu, plus alţi trei ani la Combinatul Siderurgic Reşiţa. Apoi a făcut armata la grăniceri, la Arad. După armată a muncit la Întreprinderea de Foraj Arad, mai întâi ca mecanic de pompe, apoi mecanic de motoare diesel. După un an şi 10 luni s-a mutat la Câmpia Turzii.
Experienţa iugoslavă
În 1974 s-a hotărât însă că ar cam fi vremea să încerce să-şi îndeplinească visul vieţii sale, acela de a ajunge în Statele Unite ale Americii: “De mic voiam să plec în America. Cum făcusem armata la grăniceri, ştiam zona Beba Veche, locul în care se spunea că, dimineaţa, cântă cocoşul în trei ţări diferite-n acelaşi timp (România, Iugoslavia şi Ungaria – n.red.). Eram cu un prieten şi, la fâşia de frontieră, l-am luat în spate şi-am trecut-o mergând cu spatele, având grijă cum ridic picioarele ca să rămână urmele perfecte care să sugereze că a fost vorba de o singură persoană, care a trecut de la sârbi la români. Gândul nostru era să ajungem într-o gară mare, să luăm un marfar care să meargă spre Trieste, în Italia şi, de-acolo, să plecăm spre SUA. Ne-au prins poliţiştii iugoslavi, Ceauşescu a plătit vagonul de sare sârbilor, pentru mine, c-aşa era înţelegerea: pentru fiecare “frontierist” predat, câte un vagon de sare şi… cam asta a fost prima încercare. Ah, da, era să uit. Când ne-au predat grănicerilor români, un colonel s-a urcat efectiv cu cizmele pe noi. A fost prima şi, din fericire, ultima bătaie pe care mi-am luat-o în calitate de prizonier”.
Ioachim Fiordean a fost condamnat, apoi, la Timişoara, la doi ani şi patru luni de închisoare. A stat câteva săptămâni la “Popa Şapcă” în Timişoara, apoi la Rahova, după care a fost transferat la Gherla. Şi ca deţinut a muncit, iar sârguinţa lui era să-i vină de hac, într-o zi: “Am terminat de mâncat mai devreme decât ceilalţi şi m-am întors pe şantier. Nu mi-am dat seama că trebuia să stau la numărătoare. Am lipsit de la numărătoare şi mai – mai că m-au dat evadat. Când colo, eu eram la lucru, căram pământ cu roaba pentru o staţie de tratare a apei de pe lângă Dej”.
Meseriaş fără drept de promovare
Pentru că se afla la prima abatere în faţa legii, Fiordean a ispăşit doar o jumătate din pedeapsă. În 1975 a ajuns la Hunedoara. S-a angajat în combinat ca lăcătuş – mecanic. A lucrat 24 de ani bătuţi pe muchie într-unul dintre cele mai grele sectoare, cel al reparaţiilor siderurgice. Unde erau lucrări mai dificile de făcut, Fiordean şi echipa lui erau prezenţi. “Au fost tot felul de situaţii şi lucrări. Ce-mi aduc acum repede aminte a fost cum am reuşit noi să montăm un excavator din acela imens, adus de la ruşi, care l-au copiat, de fapt, de la americani. Trebuia pus la Călan, la încărcat zgură. În două luni l-am pus. Avea 463 de tone, iar lăţimea unei şenile era de 1,4 metri. Avea o cupă de 8 metri cubi, iar la încărcături mai uşoare i se putea monta şi una de 12 metri cubi”, povesteşte bărbatul.
Din cauză că a încercat să fugă din ţară, nu i s-a permis să fie membru PCR. Dacă nu erai membru de partid, nu puteai să devii maistru. În schimb, Fiordean era cel care le făcea lucrările de diplomă maiştrilor care-i cereau ajutorul. Şi acum are o fotografie cu o machetă metalică a unui furnal, făcută de la zero doar de el.
Aventura de la unguri
În iulie 1989, Ioachim Fiordean se decide să încerce să fugă din nou. Doi dintre fraţii săi reuşiseră să ajungă-n SUA cu un an mai devreme. “De data asta am trecut pur şi simplu fâşia de frontieră şi ne-am tot dus. Eram cu alţi doi fraţi (noi am fost şase, de toţi). Pe vremea aia, Ungaria primea nu ştiu de unde fonduri pentru refugiaţi. Am ajuns la Szeged, am primit acolo câte 1.100 de forinţi de căciulă şi pe 1 august am ajuns la Budapesta. Acolo am primit un permis de şedere şi muncă provizoriu. M-am angajat la un şantier naval. Şapte nave am construit, pentru ruşi. Apoi m-am mutat la o fabrică de porţelan. În scurt timp am ajuns şef de schimb. Am stat până-n 1991. Când să-ncercăm să plecăm mai departe, spre Austria, izbucnise războiul în fosta Iugoslavie. Erau grănicerii unguri tot câte doi din 80 în 80 de metri. Ne-au prins. În 48 de ore au umplut un autobuz cu români. Ne-au trimis pe toţi la Budapesta. N-a contat că eu fusesem bun muncitor în Ungaria. Am încălcat legea şi-am fost expulzat. De la Budapesta ne-au trimis la Nădlac. Până acolo era lumină pe şosea. De la Nădlac încolo… întuneric total”.
Readaptarea la România
S-a întors în 1991 la Hunedoara şi a constatat că nu avea cei 300 – 400 de dolari pentru a-i plasa cui trebuie astfel încât să fie reangajat la combinatul siderurgic. “Aşa mergea treaba deja”, spune hunedoreanul. A plecat la Bucureşti, cu tot cu familie. A fost vânzător într-un chioşc din Gara Basarab, apoi şi-a închiriat el unul în Gara de Nord. A renunţat, după o vreme, pentru că proprietarul îi percepea chirie, dar nu-i oferea chitanţă şi factură, astfel încât să-şi poată înregistra cheltuiala în contabilitate. “La un moment dat, ajunsesem să muncesc doar pentru proprietarul spaţiului. Apoi am mai făcut fel de fel de lucrări în meseria mea de lăcătuş, prin Bucureşti. În 2000 am primit chemare în SUA. Nici n-am stat pe gânduri. Am plecat. Pe soţia mea o pierdusem, murise, cei trei copii erau deja mari… În SUA am muncit la montat geamuri speciale antizgomot, mai ales în zona San Francisco. Pe-acolo treceau cursele transoceanice şi aeroportul suporta 30 la sută din valoarea uşilor şi geamurilor. Erau din aluminiu, nu din plastic. Patru ani şi jumătate am făcut asta. Apoi, am muncit câteva luni la amenajări interioare. După şase ani mi-am spus că ar fi cazul să mă întorc acasă. Nu mă mai prea ajută mâinile. Sunt suspect de Parkinson. Dar tot nu pot sta degeaba. Am venit la Hunedoara. Copiii mei sunt cu vieţile lor la Bucureşti, fiecare a terminat o facultate bună, iar eu stau aici, într-un apartament cu trei camere şi mă întreţin singur. Oraşul arată foarte bine. E curat, are verdeaţă. Păcat că nu mai are industria de altă dată”.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.