Drumul aurului şi vâlvele din Apuseni

Dincolo de Visca şi Vorţa, către Mesteacăn şi Brad, în paralel cu parcul de vânătoare Valea Lungă, se întind, „ciuruite” de căutătorii de comori, dealurile de aur ale moţilor. Puţină lume cunoaşte poveştile lor cu aur, vârcolaci şi tot la fel de puţină lume ştie că pe aici se mişcau cândva trenuri romane, pe şine de lemn, în timp ce închipuirea oamenilor era bântuită de vâlve şi aprigele iele.

Baia lu’ Julău, una dintre minele de unde moţii scoteau aur în vechime, e acum locuită de lilieci

Din şoseaua unde cândva se întindea iazul Caraci, drumul porneşte prin pădure. Mai întâi larg, apăsat de camioane şi maşini de teren, apoi din ce în ce mai îngust, până când urmele de roţi se pierd prin iarba poienilor, pârjolită de soarele verii. Fagii se întind în stânga şi-n dreapta cu tulpinile lor cenuşii, drepţi ca nişte lumânări, iar în pădure e linişte ca-ntr-un clopot de argint. Doar din când în când, tăcerea aceasta de sticlă e spartă de o pasăre cu ţipăt lugubru. Strigătul păsării pătrunde aerul ca o săgeată, taie văile şi curge, curge… până dincolo de neştiutul care se întinde înainte. Drum bun! Drum numai bun pentru poveştile moţilor, cu vâlve şi vârcolaci. Însă tu ai plecat în căutarea minelor vechi de altădată, risipite pe toate dealurile dimprejur. Aşadar, îţi calci pe inimă şi mergi mai departe, cu urechile ciulite la fiecare foşnet, la fiecare trosnet de crengi. Animalele sălbatice sunt aici la ele acasă: mistreţi, cerbi, căprioare… mai ales că la mică distanţă se întinde unul dintre cele mai importante fonduri de vânătoare din judeţ: parcul de la Valea Lungă. Localnicii povestesc că, de-a lungul anilor, au văzut de toate: şi cerboaice, şi mistreţi, ba chiar şi lupi… Însă rea ca o scorpie spun zărăndenii e tocmai pisica sălbatică, în stare să te sfâşie dacă se simte ameninţată.

Răspântii întunecate, cruci şi iele

Iazul Caraci a dispărut demult, ars de secetă, dar imediat lângă el e acum o strungă de oi. Păstrezi distan­ţa, ca să nu te simtă câinii, şi te strecori pe lân­gă stufăriş în sus, dincolo de şoseaua abia turnată. Fagii se înalţă maiestuoşi şi drepţi, mândri de coroana pe care-o poartă. Umbra e spartă abia pe ici pe colo de câte un gol pe unde păstrunde, forfecată de frunze, lumina soarelui. Mergi aşa, preţ de câteva minute, iar în drum apare prima răspântie: „Sunt cruci vechi, din piatră, nimeni nu ştie de când. Nici bătrânii trecuţi bine de 80 de ani! S-au născut şi ei cu ele. Crucile astea sunt aici de când se ştiu”, povesteşte Ciprian Poenar, călăuza noastră, tânărul care-a bătut în copilărie la pas, acum mai bine de un sfert de secol, toate dealurile dimprejur. La ce sunt bune crucile astea la răspântii? Păi, orice creştin ştie asta: ele apără drumeţul de nenorociri, de vâlve, de lupi şi mai ales de iele. Ielele, Frumoasele, sunt spirite ale locurilor despre care bătrânii povestesc că încingeau hore la răspântii în miezul nopţii şi vai de flăcăul care le-ar fi văzut, căci şi-ar fi pierdut cu siguranţă minţile! Şi, pentru ca ielele să-şi piardă puterea lor de suflete fără noroc şi fără hodină, oamenii au presărat la răspântii cruci. Dacă urmăreşti cu atenţie, pe cruce poţi bănui câteva nume: Toader, Mihalcea, Ioan… Poate cei care-au cioplit piatra lui Dumnezeu, ca pavăză împotriva spiritelor nopţii, cine ştie… Hunedoreanul nostru n-a văzut iele niciodată, însă zice că crucile i-au fost întotdeauna de folos: le-a luat drept semn de hotar, pentru a şti cât mai are de mers până acasă, în curtea bunicilor, acolo unde s-a simţit întotdeauna în siguranţă.

Vâlva lupilor

Drumul iese apoi din pădure şi străbate poieni însorite, cu ierburi galbene, şi copăcei piperniciţi şi apăsaţi de soare, un măr sălbatic îşi leapădă, de secetă, rodul chiar în potecă, un animal sălbatic a mâncat o pasăre şi din ea n-au mai rămas decât penele, iar tu mergi şi mergi, în timp ce poveştile cu vâlve te ajung din urmă. Bătrânii povesteau că erau aici, pe când erau ei tineri, oameni care-ar fi avut puteri peste poate – spune ghidul nostru, zâmbind cu subînţeles. Chiar bunica lui Ciprian, călăuza, îi povestea că era cineva în satele risipite pe dealurile Bradului despre care, în tinereţea ei, se spunea că ar fi vâlva lupilor. Tânărul ăsta plecase de-acasă şi trăia singur în păduri. Nu-l văzuseră oaamenii nici în alte sate, să fi umblat pe la fete, cum s-ar fi aşteptat de la un flăcău ca el, nici la muncă la vecini. Pur şi simplu, tânărul nostru dispăruse în pădure şi dus a fost! Multă vreme a trecut, până când unii săteni au început să spună că l-ar fi văzut în mijlocul haitelor de lupi, iar fiarele ascultau de el ca şi cum omul le-ar fi fost stăpân şi el stătea în mijlocul sălbăticiunilor aşa cum stă ciobanul între miei. Mai mult, oricui ar fi poruncit vâlva să-i meargă împotrivă, lupii ascultau de ea ca de un stăpân, iar bunii povestesc că au fost cazuri când, supărat pe oamenii din sat pentru duşmănia sau scornelile lor, vâlva le-ar fi pornit lupii împotrivă, iar fiarele i-au sfârtecat „vinovatului” oile, făcând prăpăd în turmele acestuia. N-are rost să dea nume, n-are niciun drept să pună ocară pe familia împricinatului care astăzi s-a dus în „hailaltă lume”, însă e clar moţilor de-aici nu le sunt deloc străine poveştile cele mai stranii, spune Ciprian, adăugând zâmbetul lui cu subînţeles.

Mine de aur şi lilieci

Gurile de mină ale exploatărilor romane de altădată merg înspre inima muntelui câteva zeci de metri, însă pot fi periculoase, pentru că nu sunt asigurate, iar un accident se poate produce oricând

Drumul aleargă şters prin păduri, pe covoarele de frunze uscate, iar când ajungi la a doua răspântie, dai de o a doua cruce. De data asta, dalta care a scrijelit pentru totdeauna în piatră nu ne mai spune nimic. Pare a fi scris în slavonă, dar niciunul dintre noi nu ştie rusă, aşa că nu ne rămâne decât să privim cu luare aminte şi să mer­gem mai departe. Aici, la câteva zeci de metri de răspântia Frumoaselor, cum le mai ziceau bunii iele­lor neînduplecate, se în­tinde baia lu’ Julău. Cine-o fi fost Julău, nimeni nu mai ştie. Bătrânii s-au născut cu numele ăsta şi bănuiesc că mina (baia) ar fi aparţi­nut cândva unui moţ zis Jula. Bine, dar ce înseamnă cuvântul ăsta? „Jula era o unealtă, un fel de cange folosită de tăietorii de lemne şi de aici se pare şi expresia «a da cu jula», adică a fura”, îţi explică Ciprian, călăuza. Mina este adâncă şi întunecată. Aproape 50 de metri de săpătură în dealurile aspre din nordul judeţului Hunedoara. Dacă vrei să intri, o poţi face doar pe brânci, însă drumul îţi e tăiat de câţiva lilieci care încep să se agite în jurul tău, apărându-şi cu străşnicie adăpostul. A coborî mai departe e riscant. Aşa că drumeţii hotărăsc să se întoarcă şi să o ia de-a curmezişul dealului, către o altă baie, mai mare şi mai încăpătoare.

Vâlva băilor, flacăra morţii

Ciprian Poenar a copilărit pe dealurile din apropierea Bradului şi e
mândru să-ţi spună toate poveştile locurilor, pe care le cunoaşte de la bătrânii satelor, dar şi de la bunici

Drumul străbate apoi alte şi alte păduri, apoi se bifurcă în trei şi în patru, toate terasamente ale vechilor trenuri şi şine romane, din lemn, până la o văgăună stranie: una dintre gurile de aerisire ale minelor. Călăuza ne spune că dea­lul e găurit ca un caşcaval, că asemenea guri de aer pot fi întâlnite în tot locul şi că ele erau menite să-i apere de „băieşii” de odi­nioară de altă arătare nevăzută, dar la fel, ba poate chiar mai înspăimântătoare decât ielele: vâlva băilor, un fel de înger al morţii, care aducea cu el prevestirea nenorocirii! „Bunicii noştri ne spuneau că vâlva este o fiinţă albă care apare în mină. Cui i se arăta vâlva, acela nu mai avea mult de trăit. Însă acum se ştie că era vorba doar de acumulări de gaze care, odată ce se aprindeau, ardeau cu o flăcăruie albă”, caută să liniştească ghidul privirile pierdute ale călătorilor prin ţara aurului. Baia mare, mina în care cu uşurinţă poate intra o casă, e dincolo de deal, iar în capătul ei înnegurat se întinde un iaz limpede ca cleştarul. Însă drumeţii curioşi nu au echipament de protecţie, aşa că hotărăsc să se mulţumească cu privirile aruncate din umbra întunecată a pădurii de-a lungul galeriilor care vin spre ei din vremuri stră­vechi. A pătrunde până-n capătul de negură al mine­lor romane rămâne o încercare pentru mai târziu, când mintea şi inima călătorilor vor fi „îmblânzit” vâlvele şi „ielele”, ori când alţi drumeţi, mai pregătiţi şi mai curajoşi, vor avea curaj să se avânte în căutarea poveştilor de aur, până în inima de piatră aspră, dar atât de bogată, a munţilor Apuseni.