Tabăra în care copilăria e la fel de frumoasă pentru toţi

“Cred că suntem creaţi ca să primim şi să dăruim dragoste. O primim, de la ceilalţi, de la Dumnezeu şi apoi dăruim mai departe”, spune unul dintre voluntarii de la “Casa Harului”. Aceasta nu este o tabără obişnuită, ci este un loc dedicat copiilor cu dizabilităţi sau celor care provin din familii cu probleme. Într-o singură vară sute de suflete chinuite îşi găsesc locul şi voia bună în colţul din Vărmaga unde tânjesc să se reîntoarcă. 

Indiferent de problemele pe care le au, micuţii din “Casa Harului” se simt egali mai ales
atunci când cântă, dansează sau se joacă

Anamaria Teodora, copila soţilor Gînţăgan din Hunedoara, s-a întors de o săptămână din tabăra unde şi-a făcut noi prieteni şi a trăit o experienţă de neuitat. Tinerele voluntare care au avut grijă de ea i-au prins în piept cartonaşe pe care scrie mare: “Eşti o luptătoare! Nu uita să zâmbeşti!”. Înconjurată de dragoste, micuţa a putut uita că este diferită de alţi copii. “Mi-a făcut mare plăcere să stau cu ea. Este o fetiţă superbă, nu ai cum să nu o adori, nu o să uit niciodată acel zâmbet de pe chipul ei. Sper să ne mai întâlnim. Anamaria Teodora eşti un mic îngeraş. Eşti deosebită, eşti specială…. Şi vreau să-ţi mai spun că îmi place să te vad zâmbind, eşti o fetiţă foarte frumoasă. Nu o să te uit niciodată”, i-a spus Flori Elena, voluntar la “Casa Harului”. Viaţa Anamariei nu este uşoară: la două săptămâni de la naştere, a suferit două accidente vasculare cerebrale trombotice care i-au afectat creierul. La patru luni, au apărut şi crizele de epilepsie care au degenerat. Acum diagnosticul medical oficial este Sindrom West, hemipareză dreaptă, betatalasemie, strabism convergent şi microcranie. Are paralizie cerebrală, dar cu ajutorul părinţilor, face zilnic gimnastică şi terapie ocupaţională de recuperare. La doar şapte ani are peste 200 de internări! Soţii Gînţăgan i-au transformat o cameră pentru exerciţii, iar mama, pentru a se putea ocupa de ea, a urmat specializarea de balneofiziote­rapeut. “Ne luptăm pentru stabilitate, e o boală care nu se tratează în totalitate, dar se poate ţine sub control. E multă muncă enormă cu recuperarea fizică, psihică, motorie”, spune Gabriel. În 31 august, fetiţa este aşteptată la recupare în centrul deschis de fundaţia lui Mihai Neşu, iar acum familia caută susţinere pentru construirea unui Centru de recuperare în Hunedoara proiectat pentru a putea ajuta zilnic câte 25 de copii. Sunt aproximativ 800 de copii cu asemenea probleme în judeţ care nu au un loc potrivit pentru a-şi face exerciţiile şi te­rapia potrivită. Însoţită de mama ei, Daniela, Anamaria este doar unul dintre miile de copiii care se recuperează la Vărmaga.

Experienţa numită “Casa Harului”

Beniamin Medrea, fondatorul taberei, evită publicitatea pentru că-i este foarte greu să refuze alţi şi alţi părinţi care doresc un sejur aici pentru micuţii lor

“Casa Harului” este locul în care copiii cu probleme uită că sunt deosebiţi şi sunt făcuţi să se simtă speciali. Cântă şi aplaudă fericiţi, participă bucuroşi la ateliere de pictat pe faţă, învaţă să-şi descopere talentele. În sala de joacă, una dintre volntare le spune să-şi acopere ochii unor copii cu sindromul Down: „Vreau să-mi spuneţi cum e să nu vedeţi? „Urât!!!” strigă într-un glas micuţii, iar profesorul lor continuă: ”Imaginaţi-vă că nu puteţi vedea nimic, niciodată, că aţi fi tot în întuneric! Nu e bine, nu? Acum puteţi deschide ochii. E foarte fain că putem vedea. Acum vreau să mulţumiţi pentru că puteţi vedea şi vreau să vă rugaţi pentru cei care nu au darul vostru!”. Unul câte unul, micuţii învaţă să mulţumească pentru ce au, şi astfel să se bucure de viaţă. Tabăra s-a deschis în 1995, ca o tabără de corturi, şi încet, după doi ani, s-a început ridicarea clădirilor, pentru ca, în 2003, să prindă contur tabăra de acum. „De la început scopul nostru a fost să organizăm tabere pentru copii cu nevoi speciale, pentru familii care trec prin dificultăţi. Ne-am găndit şi să demarăm o afacere ca să ne putem au­tofinanţa pe termen lung, să nu mai depindem doar de sprijin din afară, de la fundaţii sau persoane fizice”, spune preşedintele şi fondatorul asociaţiei, Beniamin Medrea, care lucrează şi ca administrator. Soţia sa, Maria, este psiholog şi „asigură partea de tehnică de fineţe”, glumeşte bărbatul. Se lucrează doar cu voluntari, iar unul dintre ei vine tocmai din Siberia. „Suntem în tabăra «Casa Harului», un loc special care a fost gândit de la început ca un loc care să primească persoanele cu di­zabilităţi, cu diferite probleme de sănătate. Am ales ca şi voluntar să lucrez în acest loc pentru că şi eu am fost ajutat, la momentul potrivit, când eram copil, dar mai ales pentru că m-am gândit să fac ceva frumos pentru Dumnezeu. M-a inspirat foarte mult la un moment dat o expresie a Maicii Tereza – când au întrebat-o de ce a ales din tinereţe să facă ceea ce a făcut, ea a spus: „Am vrut să fac ceva frumos pentru Mântuitorul meu”. La fel m-am gândit şi eu. Am descoperit că persoanele cu dizabilităţi sunt oameni deosebiţi, sunt copii deschişi şi sinceri. În ciuda problemelor lor, ei sunt dăruiţi cu calităţi care mă fac să cred că ei sunt cei care mă ajută pe mine să învăţ răbdarea şi să-i privesc pe toţi din jur la fel”, spune Ian Sisoev.

Din Siberia, la Vărmaga

Cum se termină şcoală şi copiii intră în vacanţă, tabăra „Casa Harului” funcţionează cu program complet timp de trei luni. Ian Sisoev a venit, în 1994, din Republica Iakutia în România. La prima vedere, crezi că centrul lucrează cu voluntari chinezi: „Contrar aparenţelor eu vin din Rusia, deşi foarte multă lume crede că vin din China, după cum arăt – de mic, sunt confundat cu Jackie Chan, dar, pentru cei obişnuiţi cu feţele asiatice, diferenţa între noi este de la cer la pământ. Sunt din Republica Iakutia, care este la 8.000 de kilomertri faţă de România. Cea mai mare parte a vieţii mele am trăit-o acolo, în capitala acelei republici din Federaţia Rusă. Am ajuns în România ca student la un institut biblic, după ce am devenit creştin în Siberia. După asta am primit invitaţia de a studia teologia”, explică tânărul. A făcut primul an pregătitor în care a învăţat limba română, apoi a urmat patru ani de teologie pastorală. La Institut, în anul III, şi-a cunoscut actuala soţie, Dana, şi un an mai târziu se căsătoreau. La sfârşitul studiilor, în 1999, a plecat înapoi în Siberia, unde a lucrat ca pastor, timp de zece ani de zile. Au acum doi copii: Dora care are 12 ani şi Natan, cu doi ani mai mic. După un deceniu de muncă misionară creştină în Siberia, cei doi au decis să revină în România. În 2009, ajungeau în Caraş Severin de unde se trage soţia lui, apoi la Hunedoara unde a aflat de „Casa Harului”. „Aşa am aflat despre acest loc minunat şi am decis să vin aici”, povesteşte Ian, care precizează zâmbind: „Ian, de la ianuarie”. Lucrează ca voluntar de la 16 ani într-o tabără de copii şi, în mod fabulos, crede că „este munca cea mai bine răsplătită. În rest, toate lucrurile sunt trecătoare. Atunci când oferi cuiva cel mai preţios lucru pe care îl ai, adică viaţa ta, efortul tău, fără a aştepta ceva în schimb, îl îndatorezi pe Dumnezeu, iar Dumnezeu nu rămâne niciodată dator. El te va răsplăti cum altcineva nu va ştii să o facă. Munca din dragoste este cel mai bine răsplătită”. Îi place România, ţara care l-a adoptat şi îi îndrăgeşte pe oameni: „Siberia este un loc rece, dar vara ajunge să fie mai cald acolo decât aici, chiar dacă este mult mai scurtă. Diferenţele culturale nu sunt foarte mari. Românii sunt însă mult mai calzi şi deschişi, nu atât de sensibili sau supărăcioşi precum o parte din conaţionali mei din Iakutia. Am observat şi că românii sunt mult mai deschişi faţă de religie, mult mai credincioşi, într-un mod autentic. La noi, din cauza luptei comuniştilor cu cultura popoarelor băştinaşe din Siberia, religiile au avut mult de suferit şi se recuperează foarte încet. Oamenii revin lent la tradiţiile naţionale. Chiar dacă despre Rusia se spune că este o ţară majoritar ortodoxă, în părţile din care vin eu, sunt foarte puţin ortodocşi”.

Voluntari din toată lumea

„Casa Harului” are până la 48 de locuri, plus cele pentru vo­luntari, prin urmare tabăra ajunge să găzduiască şi peste 70 de persoane pe serie. Practic, dai aici peste o ţară a voluntariatului, unde problema nu este să găseşti voluntari, ci să-i selectezi pe cei mai buni, spune Beniamin Medrea: „Ei trebuie să vină şi să se dedice total o săptămână, după care urmează alţii, pentru că am văzut că este aproape imposibil să te dedici total timp de două săptămâni. Voluntarii străini ştiu foarte bine ce trebuie să facă şi ai noştri învaţă multe de la ei. Ne străduim cumva să nu refuzăm pe nimeni, la fel cum facem cu beneficiarii cărora le luptăm să le găsim un loc în programele noastre. Mie nici nu prea îmi plac apariţiile publice pentru că mi se rupe inima să refuz pe cineva, să-i spun unui părinte că nu mai am locuri. De asta suntem puţin cunoscuţi în afara reţelei noastre”.
În tabără, Adina Iuga are în grijă de 12 copii: „Am venit aici cu copiii de la orfelinat din Crişcior, ca educator, să am grijă de ei, dar şi ca voluntar să ajut gazda cu ce are nevoie. Pentru mine a fi voluntar înseamnă a te dărui celorlalţi, cu multă dragoste. Cred că nu poţi trăi doar pentru tine, ci şi pentru cei din jur. Aşa, acum patru ani, am ajuns în Africa. Cred că este în mine destulă dragoste şi pentru cei din jur. Am văzut un documentar despre Etiopia, m-au impresionat copii care mureau de foame, sufereau din lipsă de hrană şi dragoste. Îmi amintesc că mi s-a rupt inima şi îmi curgeau lacrimi pe faţă, de atâta suferinţă şi m-am gândit că şi eu aş vrea să ajung acolo. Am găsit o organizaţie din Statele Unite care avea punct de lucru acolo, le-am scris şi am ales să lucrez cu copiii. Am ajuns într-un sat unde copiii erau ţinuţi într-un orfelinat care semăna cu nişte grajduri din vechile colective comuniste. Nu aveau nici electricitate, nici apă. Copiii necăjiţi”, îşi aminteşte tânăra. Timp de cinci săptămâni cât a stat acolo, micuţii au primit acelaşi fel de mâncare – un sos, într-un soi de clătită maronie. „E una când te uiţi la televizor, dar când ajungi acolo şi vezi realitatea, e dife­rit. Total!”. Ea spune că în România condiţiile în care lucrează voluntarii sunt mult mai bune decât în Africa unde unui european îi este greu să se adapteze: „Aici am întâlnit prima dată copii cu dizabilităţi şi am un respect deosebit pentru părinţii lor care au nevoie de multă putere. Aici, în tabăra de la Vărmaga aceşti copii primesc multă atenţie. Sunt mulţumită de munca noastră”.

Rai de suflet

Timp de o săptămână, tabăra găzduieşte ba copii cu sindrom Down, ba micuţi cu autism, ori copii prinşi în cărucioare. Cu toţii, sunt atraşi cu jocuri, învaţă cântece şi poezii, participă la tot felul de activităţi inclusiv cu păpuşile Muppets, iar într-una dintre seri, micuţii sunt staruri la spectacolul „Vărmaga are talent”. Pentru ca şi părinţii să aibă parte de relaxare, fiecare copil este îngrijit de un voluntar, în timp ce, pentru câteva ore, de exemplu, mamele uită de probleme şi sunt răsfăţate cu sesiuni de aranjare a părului şi de manichiură. „Ne simţim foarte bine şi nici nu mai ştiu de câte ori am venit cu copilul aici. E destul de greu să intri în programul taberei care e foarte ocupat, dar ne ţinem aproape în fiecare an. Copiii găsesc aici linişte, se joacă şi comunică între ei, la fel ca şi părinţii pentru care perioada petrecută aici este ca o te­rapie. Vorbim cu adulţi care au aceleaşi probleme ca noi, schimbăm păreri şi idei, găsim soluţii la probleme, este foarte bine”, spune Elena Pleter, una dintre mămicile care ajung la Vărmaga în fiecare an. O alta confirmă: „E a patra oară când venim aici şi este super. E un loc minunat pentru copiii cu orice dizabilităţi”. Alţi părinţi sunt la primul sejur: „Pentru copii este extraordinar, fetiţa mea este încântată, iar copilul care are probleme se simte şi el bine. Găseşti relaxare, nişte oameni extraordinari cărora nici nu ştim cum să le mulţumim. Noi suntem pentru prima dată aici, dar vrem să revenim”. Şi nu doar părinţii şi copiii sunt încântaţi, ci şi vo­luntarii care vin aici pentru prima dată. „Ca voluntar trăieşti o experienţă frumoasă, toţi copiii mi-au ajuns la inimă şi m-am ataşat mult de ei. Mă bucur că am putut să ajut, să-i învăţ cântecele şi să petrecem frumos împreună”, spune Cristina Bogean, o tânără care a auzit de la o prietenă că, în tabără, este nevoie de cineva care să ştie să cânte la chitară. S-a oferit volntar, mai ales că de la toamnă începe cursurile universitare de pedagogie şi crede că timpul petrecut cu copiii o va ajuta. George, un tânăr cu sindrom Down, a deprins de la ea câteva acorduri pe care le repetă încăpăţânat pe culoarele taberei şi spune scurt: „Îmi place să cânt la chitară”.

„Liberi, fără handicap”

„Viaţa este sacră şi fiecare din noi e preţios. Aceşti copii sunt defavorizaţi doar pentru că sunt priviţi ca nişte copii care nu sunt normali. Aici descoperim abilităţile copiilor şi îi ajutăm pe părinţi să vadă valoarea copiilor lor. Are Nicolae Steinhardt un volum «Dăruind vei dobândi» şi chiar aşa e! Pe părinţi, îi îndemnăm să vorbească despre îngrijorări şi nemulţumiri, le arătăm cu trebuie să le vorbească şi copiilor, să le spună că e normal să fi diferit, despre cum să faci un micuţ să aibă încredere în el, să vezi partea bună în copil şi să-i încurajezi cali­tăţile”, spune Dana Sisoeva. Cei care practic au înfiinţat tabăra, soţii Medrea sunt cei care au ştiut să privească atent pe drumul lor în viaţă şi construiască un vis. Beniamin Medrea spune că dezamăgirea din primul an, de după revolutia din ’89, l-a determinat să plece din ţară în Marea Britanie şi, odată ajuns în Scoţia, a vizitat un centru pentru persoane cu dizabilităţi: „În 1993, am vizitat un centru pentru persoane cu nevoi speciale, mai exact persoane cu Sindrom Down, undeva în Scoţia. De acolo, a pornit scânteia şi dorinţa de a face ceva asemănător. Acolo erau şapte căsuţe, într-o comunitate, şi aveau diverse activităţi prin care se finanţau. Una era un studio de înregistrare casete audio-video, alta era o patiserie unde îşi făceau produsele şi le vindeau într-o cofetărie, dar pe mine m-a impresionat felul celor de acolo de a te servi, dragostea lor sinceră. Nu era deloc zâmbetul profesional pe care îl găseşti la serviciile bune de alimentaţie publică. Mi-a rămas în suflet acea dragoste inocentă pe care o afişau şi pe care nu o găseşti la nici un ospătar al lumii. Am văzut acolo persoane cu nevoi speciale care în România sunt de cele mai multe ori marginalizate cum muncesc şi se descurcă. Asta m-a impresionat. Acolo m-am întrebat prima dată de ce nu s-ar putea face şi în România aşa ceva”. Cei doi soţi au decis să-şi reia drumul în ţară unde s-au întors în 1995 şi s-au gândit la Asociaţia “Casa Harului”. Au reuşit să aducă fonduri majoritar de afară, în special din Marea Britanie, spune bărbatul: Şi acum finanţarea pentru tabere şi programele pe care le desfăşurăm vine, în proporţie de 80%, din Marea Britanie. Sutem foarte mulţumiţi că de la înfiinţare, mai ales în ultimii cinci ani, când lumea a trecut printr-o perioadă grea, noi nu am întrerupt activitatea taberei. Mă gândesc că Dumnezeu ne poartă de grijă cu fiecare amănunt, până la ultimul detaliu. Indiferent prin ce greutăţi trecem, că nu putem spune că este uşor, faptul că persoanele care vin la noi, nici nu au plecat şi ne spun că vor să revină, este cea mai mare bucurie. Nici nu vă închipuiţi ce am simţit când, acum câţiva ani când am făcut o tabără pentru persoanele în cărucior cu rotile, ei ne-am spus: «La voi, ne-am simţit liberi, fără handicap!»”.