Primul hunedorean în Himalaya, Avel Ritişan, despre o viaţă trăită la înălţime

Hunedoreanul Avel Ritişan, coordonatorul tehnic al primei expediţii româneşti în Himalaya, şi-a sărbătorit la începutul acestei săptămâni ziua de naştere. A împlinit 75 de ani, dintre care 60 i-a trăit într-o puternică legătură cu muntele. Aniversarea l-a găsit proaspăt ieşit din tura de o săptămână, petrecută la postul de permanenţă de la Pietrele al echipei de Salvamont Hunedoara, de unde a ve­gheat siguranţa turiştilor din Retezat. Cu o condiţie fizică comparabilă cu a celor care i-ar putea fi nepoţi, Piff – cum îl alintă cunoscuţii, continuă să se dedice alpinismului, împărtăşindu-le, plin de generozitate, experienţa sa colegilor mai tineri.
Cu toate că amintirile-i trăite la înălţime fascinează mai ceva ca un film premiat cu multe Oscaruri, alpinistul dă dovadă de o simplitate şi o modestie cum rar mai ţi-e dat să întâlneşti astăzi. Lângă o ceaşcă de cafea aburindă, într-o zi ploioasă, ce îmbia parcă la poveşti, Piff vorbeşte, pentru cititorii săptămânalului REPLICA, despre dragostea pentru munte, provocările Himalayei şi activitatea de salvator montan.

De unde a apărut pasiunea dumneavoastră pentru munte, v-aţi născut aproape de el?

În cei 60 de ani de când tot merge pe munte, Piff a aduna mii de poveşti adevărate captivante

Nu m-am născut la munte, m-am născut printre dealurile Clujului, la Gherla, într-o familie de ţărani obişnuiţi. Adolescent fiind, după ce ne-am mutat în Hunedoara, am început să fac schi de performanţă. Într-o iarnă, într-un cantonament de schi la Bâlea Lac, am cunoscut un grup de alpinişti de la Steaua Bucureşti, care erau şi ei în cantonament. După ce m-am împrietenit cu ei, le zic într-o zi: ,,Vin şi eu cu voi astăzi, să mergem până pe Vânătarea lui Buteanu”. M-au luat cu ei, m-au învăţat să calc zăpada, le-a plăcut condiţia mea fizică şi aşa a început totul. Antrenorul lor m-a întrebat dacă nu vreau să partici­­p în toamna următoare la o şcoală de alpinism, în Bucegi. ,,Ba, cum să nu vreau?!”, am răspuns fără să stau pe gânduri.

Aţi participat până la urmă la şcoală, cum a fost?

Da, am primit în vară invitaţia, iar cei de la Uniunea Municipala pentru Educaţie Fizică şi Sport m-au trimis la şcoala de alpinism. Mi-a plăcut foarte mult. Am fost în jur de 100 de elevi şi am fost foarte mulţumit că am ieşit şef de promoţie. Premiul consta într-o frânghie de alpinism franţuzească, Clermont, şi vreo zece carabiniere metalice. Eu nu mai văzusem până atunci decât frânghii româneşti şi vă daţi seama ce încântat am venit eu cu trofeul acasă… Aşa a început cariera mea de alpinist.

Care au fost primele lucruri care v-au fascinat la munte?

Mergea foarte puţină lume atunci la munte, mi-a plăcut că era un grup foarte restrâns de oameni care participau la expediţii. Mai era şi faptul că fiecare expediţie se desfăşura în echipă, iar relaţiile care se leagă pe munte sunt cele mai puternice.

Dar cea mai importantă relaţie, cea cu soţia dumneavoastră, a avut vreo legătură cu muntele?

Da, sigur! Pe soţia mea am cunoscut-o pe munte! Ne-am intersectat în Retezat, în timp ce ea era într-o excursie. Şi ei îi plăcea muntele, dar nu înţelegea de ce trebuie să fac efort, să mă caţăr, când în acelaşi loc se putea ajunge şi pe o cale accesibilă.
După ce ne-am împrietenit, venea la mine în cantonamente, unde mă pregăteam pentru concursurile de căţărare contra timp şi o rugam să-mi spioneze adversarii. Ei nu o cunoşteau, trecea drept o tu­ristă, şi se furişa, pentru a le cronometra timpul pe care îl scoteau la antrenamente.
Am cutreierat mult munţii împreună. Ne plăcea să facem excursii neprevăzute, neplanificate. Mergeam kilometri întregi pe jos. Când se însera, montam cortul şi înnoptam. A doua zi, o luam din loc. Împreună cu soţia mea am făcut chiar Carpaţii Merdionali pe timp de iarnă. Ea avea uneori obiceiul să zică: ,,Piff, hai să o luăm şi pe colega mea cutare şi pe prietena cutare”, aşa se trezea Piff pe munte, cu un şir de fete în urma lui.

Soţia v-a înţeles pasiunea pentru munte, aceeaşi înţelegere aţi găsit-o şi la serviciu? Vi se dădea răgazul necesar să vă antrenaţi?

Eram oţelar în Combinat, dar, datorită faptului că faceam sport, nu am prea apucat să lucrez în oţelărie, beneficiam de scoateri din producţie, pentru competiţii, pentru antrenamente. Mai târziu, am trecut la controlul tehnic de calitate, unde nu era nici muncă fizică şi nici nu eram indispensabil. După ce au început să crească performanţele, am avut şi eu ,,statut de fotbalist”, nu mă mai duceam la serviciu deloc, ca să mă pot antrena.

Povestiţi-ne, vă rog, despre performanţele dumneavoastră şi despre ţelurile pe care le aveaţi în calitate de tânăr alpinist.

Pe vremea aceea (în anii 1960 – 1970 – n. red.) participau la un campionat naţional de alpinism câte 30 de echipe. Noi, echipa de la Hunedoara, ne clasam mereu printre primii cinci. Într-un an, am reuşit să câştigăm chiar locul întâi. Am participat şi la o serie de balcaniade. Pe unele dintre ele le-am şi câştigat. Ţelurile mele au fost, în primul rând, să reuşesc să mă caţăr pe cele mai grele trasee din România şi, apoi, şi pe alţi munţi din străinătate.

Unde vă antrenaţi pentru aceste performanţe?

Poligonul nostru de antrenament, în sezonul de vară, era pe Valea Govăjdiei. De la Furnal, se mai urcă vreo cinci kilometrii şi pe partea stângă, în pădure, era o stâncă de vreo 45 de metri înălţime. Acolo ne antrenam. Dimineaţa, mergeam până acolo cu mocăniţa. După două – trei ore de antrenament, ne întorceam pe jos, ca să ne menţinem condiţia fizică.

Care sunt calităţile de care are nevoie un bun alpinist?

În primul rând, să îi placă muntele. Altfel, nu te duci să te caţeri pe el. În al doilea rând, să nu aibă un instinct de conservare prea bine dezvoltat, dar să se şi teamă puţin. Şi condiţia fizică era şi este foarte importantă.

Cum a fost când aţi primit propunerea de a participa la prima expediţie românească în Himalaya?

În primul rând, am fost mândru că, iată, cariera mea de alpinist era încununată de succes. Chiar şi prima expediţie (Piff a participat la două expediţii în Himalaya – n.red) ar fi fost un ţel final al carierei mele. Pe vremea aceea, asta îşi dorea toată lumea, o expediţie în Himalaya. Eram la un concurs în Bucegi când s-a pus pentru prima dată problema acestei expediţii. Era nevoie de condiţie fizică, iar această condiţie o îndeplineam fără probleme toţi cei care eram în lotul naţional în acel moment, dar s-a pus şi întrebarea dacă avem susţinere materială. Eu am răspuns imediat că noi, cei doi de la Hunedoara (la expediţie a participat şi alpinistul hunedorean Marius Mărcuş – n.red.), avem susţinere. Costurile ajungeau la aproximativ 10.000 de dolari. În momentul acela nu ştiam cum îl vom convinge pe directorul Combinatului să ne acorde sponsorizarea, dar a fost un loz pe care l-am aruncat. Mi-ar fi părut rău să ratăm această ocazie.

Şi aţi obţinut sponsorizarea…

La cei 75 de ani ai săi, Avel Ritişan încă-i mai pune-n dificultate pe unii dintre
mai tinerii săi colegi din Salvamont, atunci când “pleacă-n tură”

Da, directorul Combinatului, inginerii cu care lucram în Combinat ne-au sprijinit. O parte din echipamentul de care aveam nevoie în expediţie, care era din metal, l-am făcut aici. Medicamentele le-am adus de la Hunedoara. Bocancii ni i-a făcut fabrica de încălţăminte din oraş. Vidra ne-a făcut mănuşile. Fabrica de tricotaje ne-a dat îmbrăcămintea. Am fost foarte mult ajutaţi.

Aţi făcut un antrenament special pentru această expediţie?

Timp de trei luni, până am plecat, ne pregăteam în Retezat. Mergeam cu maşina la Râuşor şi, de acolo, alergam până pe vârful Retezat şi veneam înapoi. Alteori faceam şi câte două – trei ture. Când simţeam că obosesc, lăsam ritmul un pic mai încet, dar nu mă opream. E important ca, atunci când simţi că nu mai poţi, să nu capotezi. Aşa îţi înveţi orga­nismul să reziste.

După trei luni, vine momentul mult aşteptat, porniţi ,,în cucerirea” Gurjahymalului. Cum a decurs expediţia?

Echipa era formată din noi, alpiniştii români, şi o echipă de cercetători nepalezi, în frunte cu doctorul Ovidiu Bojor, cel care a şi venit cu ideea expediţiei şi a condus-o. Eu am fost doar coordonatorul tehnic al expediţiei. Prima provocare serioasă a fost marşul de apropiere. Din locul în care ne-a lăsat avionul şi până la tabăra de bază, am făcut trei săptămâni de mers pe jos. Ajunşi în tabăra de bază, constatăm că ni s-a stricat mâncarea. Suntem nevoiţi să mai pierdem timp, pentru a cumpăra mâncare din cea mai apropiată localitate şi a reveni în tabără.
Situaţia cea mai urâtă a fost, însă, că ne-am despărţit în două echipe. Puteam escalada vârful pornind din două puncte. Unii dintre colegii noştri au vrut să încercăm escaladând peretele sudic. Acesta nu mai fusese escaladat de nimeni înainte. Trei zile studiem terenul, pentru a vedea pe unde cad gheaţa şi zăpada şi la ce ore. Constatăm că într-adevăr este periculos. La şedinţa tehnică, ajungem la concluzia că nu avem nici materiale suficiente să escaladăm Gurjahymalul pe partea sa sudică, mai bine zis să ne asigurăm retragerea, în caz că se întâmplă vreun rău. Soţii Coliban, apoi Vărgulescu şi Coman decid, totuşi, să încerce pe traseul sudic şi acolo ne despărţim. Împărţim toate resursele frăţeşte şi plecăm. Timp de aproape o lună nu mai ştim nimic unii de alţii. De tragedia care s-a întâmplat am aflat abia la întoarcerea de pe vârf. Da, Cezar Vărgulescu a suferit un accident la scurt timp după ce au intrat în perete şi a murit. A rămas acolo…

Echipa dumneavoastră a izbutit să ajungă în vârf.

Da. Trei zile am mers până am ajuns la cealaltă tabără de bază, din partea de sud-est. Apoi, cam cinci zile a mai durat până am ajuns în vârf. Nopţile le petreceam în cort. Stăteam, uneori mai şi dormeam. Gândul ne fugea mereu acasă şi la ce va fi. De multe ori adormeam cu folia de somnifere în mână. ,,Dacă în zece minute nu adorm, iau o pastilă”, îmi spuneam. Treceau zece minute, dar tot nu luam. Auzisem de la colegii care luau că a doua zi te trezeşti buimac. Şi aşa eram buimac, din cauza aerului (rarefiat – n.red.) de acolo.

Cum te simţi în timpul escaladării unui munte?

Mic de tot. Eşti ca o furnică în comparaţie cu imensitatea aia de munte. Nu poţi decât să te rogi de el să te lase în pace.
Nici când ajungi în vârf nu te simţi un cuceritor. De fapt, atunci nu simţi nimic. Doar oboseală. Stai, priveşti un pic şi te întorci. Nu cred că am stat pe vârf mai mult de zece minute. Totuşi, imaginea ce se vedea de acolo nu o să o uit niciodată, mi-a rămas întipărită în minte. Zici că tot globul e numai munte, nu există nimic altceva.

La întoarcere aţi fost priviţi ca nişte eroi. V-aţi conştientizat atunci realizarea?

Da, după ce ai trecut peste toate şi reuşeşti să te odihneşti, te simţi bine, te simţi mulţumit. La noi a fost puţin trist, că ne-am întors mai pu­ţini.
Au fost câteva momente frumoase, totuşi. Pentru că aşa era tradiţia, dar şi datorită respectului de care se bucura doctorul Bojor în Nepal, când am revenit în capitala Kathmandu, unde am stat o săptămână înainte de întoarcerea acasă, am primit o invitaţie din partea regelui. Ni s-a oferit o cină tradiţională, ni s-a pus semnul lor specific în frunte, am făcut fotografii, am primit o diplomă. Este un ritual de care beneficiau toţi cei care reuşeau să escaladeze un vârf din Himalaya.

Dar acasă cum aţi fost primiţi?

Pe orice munte pericolul e la fiecare pas, dar în Himalaya este amplificat de 10 ori

Din punctul meu de vedere, a fost supraapreciată reuşita noastră. Am fost aşteptaţi la Deva, când am ajuns cu trenul, cu o grămadă de pionieri, copiii ne ofereau flori. Casa noastră era mereu plină de prieteni care voiau să afle cum a fost, erau curioşi să vadă fotografiile. S-au organizat întâlniri în ţară în care să povestim experienţa…

Cum v-a schimbat urcarea pe ,,acoperişul lumii”?

Mi-am dat seama că există şi o altfel de lume. Muntele e grandios, dar până să ajungi la el treci prin sărăcie, prin mizerie. Am vazut imagini înfiorătoare. Copii cu răni pline de muşte. Colegul meu, Mărcuş, încerca să-i dezinfecteze pe unii cu ce avea. Veneau la el ca la doctor. Am fost surprins de cât de servili erau şerpaşii nepalezi, dacă îi plăteai bine. Erau alpinişti buni şi erau gata să îşi dea viaţa pentru tine, dacă era nevoie.
De Himalaya nu am fost impresionat. În afară de înălţime, nu are nimic.

Aţi participat şi la o a doua expediţie în Himalaya.

La trei ani de la prima expediţie, am încercat să ajungem pe Broad Pick. Din cauza unor întârzieri cauzate de probleme administrative, nu am reuşit. Am trecut prin o mulţime de peripeţii. Aproape am fost împuşcaţi de doi afgani care căutau alcool şi care sperau să găsească în maşina noastră. Am scăpat şi noi şi lada de rom cubanez pe care o păstram pentru ziua mea.

În urmă cu exact 40 de ani, puneaţi bazele Salvamontului în Hunedoara şi de sute de ori v-aţi pus talentul de alpinist în slujba operaţiunilor de salvare. Care satisfacţie e mai mare: un vârf atins sau o misiune îndeplinita cu succes?

O misiune îndeplinită! Fără îndoială! Ce sentiment poate fi comparat cu satisfacţia pe care o ai când ştii că ai participat la salvarea unei vieţi?

Aţi avut misiuni care v-au marcat?

M-a marcat când am participat la recuperarea unei turiste cazute de pe vârful Judele. Avea capul spart, iar rănile erau atât de grave, încât i se vedea efectiv creierul şi a fost o imagine care m-a marcat. Cea mai dificilă acţiune a mea de salvare, însă, a fost în pereţii Văii Albe, unde este cel mai înalt perete de alpinism din România, când am intervenit pentru a salva un coleg alpinist. A căzut şi şi-a rupt picioarele. Era noapte, ploua şi nici nu aveam echipamentul de scoatere cu scripeţi, pe care îl avem astăzi.

Sunteţi, fără îndoială, salvamontistul cu cea mai mare experienţă din cadrul serviciului judeţean. Cum profită colegii dumneavoastră de această experienţă, ce fel de sfaturi vă cer?

Cel mai des mi se cer sfaturi în legătură cu traseele din Retezat. Cunosc foarte bine muntele, ştiu traseele marcate, dar şi scurtăturile nemarcate şi pot să-i ajut să ajungă mai repede la locul unui accident sau să scoată mai uşor un rănit.
Nu numai colegii mei, dar şi cunoştinţele îmi cer sfaturi din astea. Pe câţi nu i-am condus prin telefon noaptea, să coboare din Retezat sau Peleaga?

Cât e vara de lungă, o săptămână o petreceţi acasă, una, în munte. Cum e relaţia pe care o aveţi cu colegii din Salvamont? Dar cu turiştii pe care îi întâlniţi pe poteci?

Relaţiile în Salvamont sunt foarte închegate. De regulă, suntem doi inşi în tură. Când nu avem intervenţii, ne plimbăm pe munte sau stăm la cabană şi povestim. Se creează o legătură specială şi avem mare încredere unii în alţii.
Turiştilor le dăm sfaturi, încercăm să îi protejăm. Uneori sunt lucruri mărunte, dar care le prind bine. De exemplu, le spunem ,,Grăbeşte-te să ajungi la cabană, că, după mişcarea norilor, în două ore începe ploaia”. Când stai mult timp într-o zonă, aşa cum facem noi, începi să înveţi toate semnele.

În cei 60 de ani de când sunteţi iubitor al muntelui, ce aţi învăţat de la acesta?

Am învăţat că trebuie să fii răbdător şi bun. Să nu te cerţi când nu e cazul, să nu faci rău. Deseori eşti expus la pericole şi nu trebuie să ai regrete, în caz că ţi se întâmplă ceva. Am căzut de câteva ori câte 10 – 15 metri. Vorba aia că ţi se derulează viaţa prin faţa ochilor e adevărată şi cel mai mult îţi doreşti să mai ai ocazia să le ceri scuze celor cărora le-ai greşit.

Dacă v-aţi naşte din nou, aţi face aceleaşi alegeri? V-aţi dori aceeaşi viaţă?

Da! Dacă m-ar lăsa conjunctura, da! Îmi place ceea ce fac şi am avut experienţe extraordinare.

Trei luni fără niciun semn de viaţă

Livia Ritişan, soţia lui Piff, a înţeles încă de la început pasiunea soţului său pentru munte şi, împreună cu cele două fiice, l-a susţinut întotdeauna fără rezerve. Aceasta mărturiseşte, însă, că nu de puţine ori s-a temut pentru viaţa soţului său. ,,Îmi făceam griji pentru el. Am gândit de multe ori că mi-aş dori să renunţe la alpinism, îmi spuneam că nu pot să mai rezist aşa, dar lui nu îi împărtăşeam frământările mele, nu i-am cerut niciodată să renunţe. M-am bazat pe încredere. Am avut încredere în el, că ştie ce face şi că va fi bine”, mărturiseşte Livia Ritişan.
Dintre toate prin câte a trecut, susţinând din umbră performanţa soţului, cea mai dificilă a fost perioada primei expediţii în Himalaya. ,,Timp de trei luni nu am avut absolut nicio veste de la el. Un prieten de familie a auzit la Europa Liberă că un membru al echipajului murise. Nu se ştia despre cine e vorba. A venit şi mi-a spus. Au urmat zile de groază. Tatăl meu stătea non-stop cu urechea lipită de aparatul de radio, în speranţa că prinde vreo veste. Eu nu mă puteam aduna, nu mă puteam gândi la nimic altceva. Colegele de serviciu încercau să mă sprijine. Una dintre ele zicea că îmi ghiceşte în cafea şi că îl vede pe Piff pe un vârf de munte cu gura până la urechi, cu părul mare şi nebărbierit. Nu am scăpat de zbucium până în momentul în care ne-am regăsit în aeroport, în Bucureşti. Era epuizat. Slăbise 15 kilograme. Doar ochii albaştri şi părul mare şi creţ mai erau de el. Important era că se întorsese acasă. Ne-a adus cadou câte două banane, în fiecare bocanc. Erau cam zdrobite, dar era ceva inedit. La noi nu găseai banane, decât foarte, foarte greu”, rememorează cu emoţie soţia alpinistului.

Nea Piff, ,,tipul deosebit” de la Salvamont

Dacă pomeneşti de Piff printre colegii săi, salvamontiştii hunedoreni, reuşeşti să stârneşti o ,,avalanşă” de laude. Unora le-a fost instructor de alpinism, tuturor le-a fost, însă, mentor şi prieten de nădejde.
,,L-am cunoscut acum aproape 30 de ani pe nea Piff, când am venit în Salvamont. El a fost unul dintre cei care mi-au transmis microbul – pasiunea pentru munte. Am învăţat multe lucruri de la el. Poate cel mai important a fost acela de a te asigura, de a-ţi păstra resursele. Este un om foarte calculat în timpul unei misiuni pe munte. Ştie multe secrete, pe care le împarte cu cei mai tineri. A fost şi antrenor şi a dat o mulţime de campioni, are cu ce să se mândrească”, spune Ovidiu Bodean, şeful Serviciului Salvamont Hunedora.
,,E un tip deosebit! Mi-e ca un tată. Cam toţi alpiniştii din Hunedoara şi nu numai am învăţat alpinism de la el. E un om dur uneori, dar un sportiv extraordinar”, îl descrie Sony Pollak pe Piff.
,,Nea Piff e cel mai vechi dintre salvamontiştii din Hunedoara. Am avut şi avem toţi de învăţat de la dumnealui. Este un om de echipă şi îţi poţi pune cu toată încrederea viaţa în mâinile sale”, schiţează Daniel Tătaru portretul mentorului său.