Gemenele din Hunedoara, sincron perfect în nanotehnologie

Două tinere hunedorence au ajuns imaginea unei universităţi de top din Europa, după niciun an de la înscrierea la cursurile de master. Sunt surori gemene, au studii universitare de farmacie, alte două masterate în ţară şi au decis să-şi continue studiile în stiinţă la University of Southern Denmark. Cele două fete şi-au impresionat colegii şi cadrele universitare atât datorită bagajului de cunoştinţe, dar şi implicării în viaţa din campus. În niciun an, li s-a propus să fie actorii principali într-un filmuleţ de prezentare al instituţiei.   

Oana (în stânga) şi Irina Antonescu au toate motivele să zâmbească: sunt tinere, sunt frumoase, sunt deştepte
şi studiază într-una dintre cele mai primitoare şi apreciate universităţi din Vest

“Numele meu este Oana Antonescu. Numele meu este Irina Antonescu. Suntem surori gemene şi venim din România. Suntem studente în ştiinţe la Universitatea din Danemarca de Sud”, spun fetele în deschiderea prezentării. Au 26 de ani, sunt gemene şi atât de apropiate încât au urmat până acum acelaşi drum în viaţă. Sunt deştepte, frumoase, prietenoase şi se înţeleg perefect. Împreună sunt o echipă – se înţeleg din priviri şi îşi preiau vorbele din zbor. Au făcut mate-fizică la Iancu de Hunedoara – „foarte bun liceul”, precizează fetele – şi apoi s-au înscris la Cluj, la Farmacie. „Ne-a plăcut foarte mult biologia, chimia, fizica, chiar am fost olimpice la fizică. Am avut profesori foarte buni la Liceul „Iancu de Hunedoara”. Ne-am gândit la o meserie ştiinţifică şi, în acelaşi timp, accesibilă în România, în care poţi să ai un viitor, un sala­riu bun, în care poţi să te integrezi mai uşor. Dacă faci o facultate elementară cum e bio­logia sau chimia, de obicei, în România, sunt şanse să fii profesor de liceu sau profesor universitar. Cumva, am ales meseria mai mult din considerente pragmatice, am hotărât să facem farmacie. Ne-a plăcut mult, dar ne-am decis că ne place mult mai mult partea ştiinţifică a meseriei decât cea medicală şi de aceea dorim mai departe să lucrăm pe partea ştiinţifică”, spune Oana. De asta au decis să îşi continue studiile în străinătate: „De ce nu în România? Păi, eu aş vrea în România. Este o ţară în care eu mă simt extraordinar, iar pe partea socială este o ţară ideală. Ca interes profesional, în schimb, pe cercetare sunt mai multe oportunităţi dincolo şi este mai bine pentru o carieră adevărată să fii în Danemarca. României îi lipsesc colaborările cu companii ino­­va­toare, iar universitatea nu te pregăteşte efectiv pentru job-ul pe care o să-l ai. Nu există un sincron între ce înveţi la facultate şi ce ţi se cere în viaţa profesională”, te lămureşte Irina.

Actori pentru universitate

Secvenţă din filmul de prezentare al universităţii daneze, producţie ale cărei protagoniste sunt cele două tinere din Hunedoara

După ce le asculţi vorbind doar câteva minute, îţi dai seama că universitatea daneză a făcut alegerea potrivită pentru film. Sunt, pur şi simplu, extraordinare. „Ei făcuseră încă trei filmuleţe cu studenţi care studiau ştiinţe umane şi aveau nevoie de cineva şi pe partea de ştiinţă şi, în acelaşi timp, să fie şi comunicativ, implicat în viaţa socială. Să fie extrovertit. Am avut un interviu cu ei şi le-a plăcut foarte mult de noi. Au hotărât să apărem amândouă, că e destul de greu să ne separi”, zâmbeşte Oana. Au muncit pentru un filmuleţ de nici două minute, vreo două săptămâni: „Ne-am stresat toţi prietenii pentru că ne cereau să implicăm oamenii din jurul nostru – unii sunt mai timizi, mai puţin deschişi, dar a fost o experienţă extraordinară. Am lucrat cu regizori din Copenhaga, care au lucrat la realizarea de reclame pentru mari companii. Am văzut astfel şi cum se face regie, cum să joci şi a fost o expe­rienţă deosebită”. Irina râ­de: „A fost amuzant să fii actor pentru universitate, dar e greu să fii natural cu o cameră de filmat lângă tine. Ca de obicei, am avut noroc că am fost împreună şi ne-am susţinut una pe alta. Am lucrat şi acolo cu profesio­nişti”. Vestea că două surori gemene din Hunedoara au ajuns imaginea succesului în Danemarca a făcut vâlvă în întreaga Românie, iar fetele au ajuns ştire de deschidere pe jurnalele naţionale de televiziune. Filmul arată viaţa de zi cu zi a unui student, viaţa socială, mai mult decât cea academică. A contat chiar şi faptul că, în timpul liber, lucrează ca voluntari într-o cafenea, iar Irina explică pe film: „StudieStuen (“Sufrageria de studiu” – n.red.) este un loc foarte plăcut în centrul oraşului Odense. Este condus de studenţi, este ca un living în care studenţii pot veni pe timp de zi să socializeze. Aici poţi cumpăra cărţi, sau poţi savura un ceai sau o cafea. De fapt, sora mea a fost desemnată recent preşedintele organizaţiei. Danezii sunt foarte deschişi la minte. Este foarte uşor să te simţi inclus aici în Odense”.

Gemenele „nano”

Acasă, la Hunedoara, au lăsat părinţii, iar la Cluj, mai au un frate, de 29 de ani: „El a avut maşina lui, noi pe a noastră. În casa de la Hunedoara, el are camera lui, noi împărţim aceeaşi cameră”, spun fetele care de un an studiază în Danemarca. Au găsit acolo un sistem de învăţământ foarte bine finanţat de către stat, spune Irina: „Noi apreciem ce au ei mult mai mult, pentru că nu avem facilităţile lor în România. Danezii le iau cumva de-a gata. Sunt oameni foarte faini şi inteligenţi, capabili şi eficienţi …”, dar, rosteşte Oana: „Nu sunt atât de ambiţioşi ca noi. Determinaţi”. Ca până acum în viaţă şi când povestesc fetele fac sincron perfect şi e greu să explici ce spune una şi când preia fraza geamăna. Tot împreună le-au spus şi danezilor pe film care sunt atuu-rile lor: „În România, sistemul educaţional este în general mult mai strict, de cele mai multe ori trebuie să urmă­reşti exact ce scrie în manual. În Danemarca, trebuie să-ţi cauţi felul propriu de a face lucrurile, iar acest sistem te face să fii creativ. Iubesc faptul că aici oamenii îţi permit să faci greşeli. Relaţia dintre studenţi şi profesori este mult mai egală. Educaţia este complet gratuită, fapt care ne-a uşurat decizia de a studia aici”. Fetele spun că acolo se integrează mai bine studenţii în piaţa de muncă, în viaţa daneză, li se oferă cursuri de limbă gratuite şi tot felul de întâlniri importante pentru carie­ră, spune Irina: „Mediul universitar este foarte deschis – nu contează de unde eşti. Toată lumea te întreabă ce ai învăţat, ce ştii şi ce experienţă ai. Cum te prezinţi tu ca om, pe moment, acela e cel mai important lucru”. Oana şi Irina nu plătesc taxe universitare pentru că sunt cetăţeni ai Uniunii Europene. Şi-au făcut un calcul şi cred că amândouă cheltuiesc împreună circa 1.500 de euro lunar, spune Oana: „Ţara este scumpă, dar ca student ai foarte multe bene­ficii. Chiar dacă nu sunt plătită, am acces la documentaţie, tot felul de gratuităţi. Dacă găteşti acasă, e ok. Eu cum lucrez şi în cafenea am la dispoziţie cărţi foarte ieftine, cafea şi nu se ajunge la cheltuieli foarte mari. Chiriile sunt scumpe şi pentru asta ai nevoie de ajutor, de obicei, de la părinţi, dar costul de viaţă, dacă eşti modest, este decent. Călătorim, avem maşină, bani de benzină. E în regulă”.

Danemarca le-a deschis uşile

Le-ar fi plăcut să rămână în România, dar ţara lor nu le oferea decât o slujbă într-o farmacie sau o carieră universitară. Ele îşi doresc, în schimb, să facă cercetare în laboratoare moderne şi să aibă acces la ultimele tehnologii şi lucrări în domeniu. S-au oprit în Danemarca şi sunt încântate de viaţa universitară de acolo. „E scump dar…” şi Oana aduce lămuriri: „Depinde de stilul de viaţă. E vorba şi de unde ieşi, unde mergi, ce oportunităţi îţi alegi, ce oameni vrei să cunoşti Pentru că universitatea îţi oferă mult: de exemplu, avem un loc comun pentru toţi studenţii care studiază farmacie, chimie, în general, ştiinţe, unde avem cafea gratis, ceai gratis, putem studia, ne putem juca, putem învăţa, avem printuri gratis, foi. Sunt toate aceste facilităţi şi nu mai cheltuim bani pe xerox sau pe cafea în oraş, cantina este la fel, avem şi fructe gratuit”, iar sora ei o completează: „Toate cărţile sunt online, e acces gratis la informaţie, aşa că nu mai cheltui mulţi bani pe astea”. Stau într-o casă cu 10 oameni, unde au camera lor, cameră recomandată tot de cei de la universitate. Sistemul este atât de bine pus la punct încât, dacă ştii ce să ceri, primeşti şi un soi de comitet de primire. De exemplu, în câteva zile, Irina va fi «buddy», adică «prietenă» pentru câţiva viitori studenţi: „Eu acum o să fiu «ajutor» pentru doi studenţi: mă duc eu şi o să le iau cheile de la cameră şi îi aştept la gară. Şi noi aveam această facilitate, dar pentru că nu am ştiut de ea, nu am solicitat-o. Sunt atât de bine organizaţi, încât se poate să te aştepte cineva, să te preia şi să te ducă direct la cameră. Au «ziua de introducere», când faci cunoştinţă cu mediul universitar, apoi este cina oficială”, iar Oana surâde: „Te simţi bine de la pri­mul pas. Simţi că se ţi se deschid toate uşile şi lucruri la care nici măcar nu visai în România sunt accesibile, numai să vrei să le foloseşti.”

Pe drumul performanţei

Au spus-o şi pe film: “Iubim să petrecem timpul în campus. Avem multe spaţii comune, unde studenţii pot socializa, studia şi se pot relaxa. Universitatea din Danemarca de Sud oferă multe programe de integrare a studenţilor străini în stilul de viaţă danez. Avem cursuri gratuite de daneză şi chiar şi întâlniri cu companii locale. Simt că spun: «Vă vrem aici» şi este minunat să te simţi binevenit”. Surorile Antonescu au planuri mari. Nu vor renunţa la cercetare în domeniul farmaceutic. Când le întrebi “Care e visul vostru?”, fetele se privesc scurt şi zâmbesc larg. Până Oana oftează, răspunde Irina: „Eu aş vrea să-mi deschid compania mea! Mie îmi place să sun oameni, să mă duc de colo, colo, nu mă văd stând tot timpul în laborator. Aş face poate o minicompanie, să am diferite colaborări, să caut fonduri, să mă ocup de organizare”, spune fata cu ochii în viitor, iar gândul ei e preluat firesc de Oana: „Îţi trebuie şi noţiuni ştiinţifice pentru asta. Trebuie să faci întâi experienţe, trebuie să găseşti oamenii potri­viţi…” Zâmbesc: „Cum ai fi tu, Oana?” o întreb: „Da, da! Nu ştiu cum, că ne cam dăm cap în cap când suntem amândouă în laborator, dar e normal. E un pic dificil să lucrezi cu oameni pe care îi cunoşti aşa de bine, cu care îţi permiţi atât de multe. De fapt, nu ştim…”, iar Irina răspunde râzând: „Poate să avem departamente diferite”. Visul Oanei rămâne cercetarea: „Eu chiar vreau să lucrez într-o companie, să învăţ, să văd cum, ce înseamnă o companie cu respect pentru angajat, cu mediu de muncă deschis. Îmi place în Danemarca pentru că sistemul de muncă este foarte plat. Mă refer, la conducere. De exemplu, şi în centrul de cerce­tare în care lucrez acum ne întâlnim mai mulţi: eu sunt un simplu student de master şi stau lângă doctoranzi, cu oameni care stu­diază postdoc, cu directorii centrului, luăm prânzul împreună, avem întâlniri… Totul este pe acelaşi nivel, se discută liber, «la per tu», foarte, foarte lejer. Poţi să dai un mail oricui, să suni pe oricine, să apari la el la birou”. Irina adaugă: „Este transparenţă peste tot. Nimic nu se întâmplă în spatele uşilor închise. Oamenii te fac să te simţi egal cu ei, lucru care îţi dă încredere în tine. Deciziile nu se iau de către şefi, ci întotdeauna împreună cu angajaţii. Ei cred că dacă eşti tânăr şi neexperimentat, poţi avea totuşi idei bune, poţi veni cu ceva nou”. Oana: „De aceea cred că îmi va place la Novonordisk, care au acest sistem plat unde pot întâlni oameni extraordinari cu care, cine ştie, poate voi deschide o companie de biotech”.

Provocarea “nano”

Filmuleţul are câteva cadre suprinse cu ele în laborator: “Lucrez la NanoCAN, un centru de cercetare local în domeniul biotehnologiei. Este foarte motivant să am parte de o combinaţie între studiu şi muncă reală. Am şansa de a lucra cu cea mai avansată tehnologie în domeniu”, spune una dintre gemene pe înregistrare. Se înţeleg perfect, doar din priviri. Diferenţele devin evidente doar dacă petreci mai mult timp alături de ele. Irina este stângace şi adoră culoarea corai, pe când surorii ei îi place verdele. De 26 de ani, merg împreună pe acelaşi drum, care acum le desparte. Vor lucra în acelaşi domeniu, pe teme diferite. Oana a luat deja un interviu la una dintre marile companii farmaceutice Novonordisk, cel mai mare producător de insulină din lume: “E atât de mare şi de cunoscută, încât şi dacă ai fost doar la interviu, îţi treci asta în CV!” Dar deocamdată: „Acum eu lucrez pe un proiect de cercetare care vizează noi medicamente pentru cancer de sân. Am acces la aparate şi cunoştinţe şi jurnale internaţionale şi un mediu profesional extraordinar în care sunt tratată ca un tânăr profesionist. Facem cercetare pur şi simplu. Avem rezultate, scriem articole ştiinţifice, încercăm să le publicăm. Se face asta peste tot, în Danemarca au însă mai multe fonduri şi mai multă implicare din partea studenţilor”. În schimb, Irina spune: „Eu acum încep un proiect nou în care studiez pielea umană, mai bine spus arhitectura ei şi folosesc diferite tehnici de microscopie, tot la nivel nano. Este foarte interesant şi avem ultimele tehnici din domeniu. Lucrăm deocamdată pe modele artificiale pe care le creăm noi, în laborator, dar ne gândim să contactăm diferite companii pentru a testa şi modelele lor. Ei vin cu fonduri, idei şi putem învăţa multe din experienţa lor”. Fetele s-au specializat atât de mult încât este greu să intri în lumea lor. O ştiu şi ele: „Eu ce studiez, trebuie să ţin pentru mine, fiindcă prea puţini înţeleg”, spune Irina şi încearcă să explice: „Nanologia înseamnă ştiinţă la nivel mic. Nivelul nano înseamnă nivel molecular. Acolo legile fizicii se schimbă şi să fii capabil să înţelegi cum funcţionează materia la acel nivel, atunci poţi să influenţezi şi la nivelul macro, la nivel vizibil. Totul se face de la mic, la mare. E foarte greu acest domeniu, nano­tehnologie, dar dacă faci totul cu pasiune şi cu foarte multă perseverenţă se poate. Faci o treabă foarte bună”, iar Oana preia: „Ne mai întreabă şi prietenii dacă nu e greu. Le răspund că da şi atunci următoarea întrebare este: „Cum rezişti?” şi eu le zic, în glumă: „Cred că o să mă las”. Nu! Cu cât e mai greu, cu atât de motivezi mai tare, îţi vine să fii ambiţios şi mai perseverent”. Concluzia comună e uşor de intuit: „E o provocare!”

Despre industria farmaceutică

Drumul performanţei pe care au apucat să meargă le-a şlefuit frumos ca oameni. Parcă nu îţi vine să crezi că ai în faţă nişte tinere de doar 26 de ani: „Ne gândim că putem îmbunătăţi medicamentele care sunt acum – asta este, de fapt, un mare atu al farmaciei – să iei un medicament care este deja pe piaţă şi ştii că face bine, iar tu să-l faci să facă şi mai bine. În funcţie de ce-i pui”, iar Oana explică: „Exact asta face şi nano­tehnologia. Ia medicamentele normale şi le face nanoformulări şi nano medicamente care funcţionează total diferit, mult mai bine, cu mult mai puţine reacţii adverse faţă de medicamentele obişnuite şi e foarte interesant”. Cele două fete au acces la cunoştinţe pe care rar le întâlneşti într-o discuţie obişnuită – Irina îţi poate explica de exemplu că: „Pentru un medicament complet nou trebuie cam 6-800 de milioa­ne de euro, pentru a obţine o nouă moleculă”. Oana preia: „Să inventezi aşa ceva îţi trebuie cam zece ani de muncă şi e” -, iar Irina completează rapid: „Riscant, pentru că poate să nu meargă”. Oana este sigură: „Trebuie foarte mulţi bani şi de aceea în România nu există companie care să lucreze la medicamente noi, originale, care cer foarte, foarte multe fonduri. Să faci aşa ceva, să crezi că poţi inventa un medicament este un vis mult prea avan­sat. Dar am putea face o com­­pa­nie, care să facă, de exem­plu, o bază de cremă, pe care să o vândă mai departe. Sunt tot felul de portiţe de care te poţi folosi”. Fetele recunosc că nu s-au gândit foarte departe în viitor: „Noi nu suntem foarte idealiste, mai curând suntem genul cu picioarele pe pământ. E foarte uşor să zici: „Da, o să fac, vreau să salvez lumea, dar e nevoie de foarte mulţi oameni şi resurse”. Asta spune Irina şi bineînţeles că Oana o aprobă cu un zâmbet şi o mişcare uşoară a capului.

Educaţia contează

Cele două tinere spun că le datorează totul părinţilor lor, care le-au îndemnat să aprecieze educaţia continuă, dar şi să se bucure de viaţă. Mama lor, Elena, trăieşte în Germania, iar tatăl lor stă în Hunedoara. Janin Antonescu este încântat de performanţele fetelor. Spune că investiţiile în copii sunt cele mai importante în viaţă. Nu le-a cumpărat maşini de lux, nici vile, ci le-a dat aripi cu care fetele au învăţat să zboare frumos: „Sunt cel mai mândru părinte. Ele sunt cea mai bună investiţie a mea. Le susţin necondiţionat, văd că au dat rezultate. Copiii şi performanţa lor sunt totul pentru mine. Nu ştiu nimic despre nanotehnologie, practic când şi-au ales meseria a fost o discuţie între noi – să aleagă medicină sau farmacie. Eu le-am zis că, în România, ajungi medic la 40 de ani. Farmacia ar fi o cale, dar totul a rămas la alegerea lor. Am investit în educaţie pentru că asta le asigură viitorul. Orice bunuri materiale rămân după mine sunt lucruri efemere. Cariera lor rămâne. Nu vreau nimic în schimb – nu vreau recunoştinţă, dar vreau să facă pentru copiii lor măcar atât cât am făcut eu pentru ele”. De-a lungul anilor de facultate, fetele au făcut serii de practică în mai multe ţări din Europa. De exemplu, în laboratoarele Facultăţii de Farmacie din Istanbul au învăţat să facă tot felul de creme cosmetice şi chiar parfumuri. Vali Antonescu, soţia tatălui lor, este încântată de cosmeticele pe care le-a primit cadou de la fetele ei de suflet. „Eu cred în ceea ce fac ele şi chiar mi-au făcut şi mie nişte creme hidratante pentru ten, pentru corp. Mi-au făcut chiar şi un parfum cu notele care îmi plac mie cel mai mult, cu santal. Ele simt tot timpul nevoia să facă ceva, să inventeze creme. Au spus că o să creeze aşa ceva şi pentru oameni care chiar au nevoie, au o problemă unde ele pot ajuta”. Irina şi Oana Antonescu ştiu foarte bine cum le-au ajutat părinţii şi cât contează educaţia: „Dorim foarte mult să le mulţumim părinţilor pentru că ne-au sprijinit financiar şi moral şi ne-au oferit o deschidere către Occident. Vă mulţumim! Ceau mami şi tati!”.